Orașul Bitola, sau Bitolia (cunoscut și ca Monastir, sau în limba aromână Bitule sau Bituli), se află în Macedonia de Nord, având o concentrație mare de aromâni. Aici au trăit și lucrat frații Mânache (Manachia), aromâni pionieri ai fotografiei și cinematografiei universale. În acest oraș se află și cel mai mare cimitir aromân, lângă comuna Bucovo. În Bitolia funcționează Comuna aromânească „Frats Manachia”, iar în biserica Sf. Constantin și Elena slujba se ține în limba aromână. Unii aromâni din Bitola au venit aici după distrugerea marelui oraș al vlahilor (aromânilor) Moscopole din Albania, iar după aceea au mai venit și familii din Gramoste. Ca și în Crushuva (Crușea/Crucea) aromânii s-au amestecat între ei și au format dialectul de Bitolia, care este asemănător celui din Crushuva. În Bitolia aromânii au înființat „Liceul Aromân”. Populația traco-macedoneană romanizată a transmis numele Bitule, care are pluralul cuvântului latin bětula („mesteacăn”). În Imperiul Roman, betula era constant utilizat la confecționarea vergelelor din mănunchiul fascia, simbol al Puterii Legii, purtat de lectori înaintea magistraților. Potrivit lui Adrian Room, numele Bitola este derivat din vechiul cuvânt slav „Obitel” (mănăstire sau reședință), deoarece orașul a fost remarcat pentru mănăstirile sale. Când sensul numelui nu a mai fost înțeles, el a pierdut prefixul „O”. Numele Buteliu este menționat sub conducerea lui Radomir Gavrilă (1014-1015), care are legătură cu cetatea vechiului oraș construită în 1015. Variantele moderne slave includ: în macedoneană Bitola (Битола), Bitolj în sârbă (Битољ) și Bitolya în bulgară (Битоля). În perioada bizantină, numele a fost grecizat în Voutélion (Βουτέλιον) sau Vitólia (Βιτώλια); prin urmare, „Butella” a fost numită de William de Tyre, „Butili” de către geograful arab al-Idrisi). Un alt nume grecesc sub care orașul era cunoscut și care este încă în uz este „Monastiri” (Μοναστήρι), ceea ce înseamnă, de asemenea, „mănăstire”. Numele turcesc „Manastir” este derivat din numele grecesc, așa cum este în albaneză „Manastiri”. Bitola este un oraș în partea de sud-vest a Macedoniei de Nord. Orașul este un centru administrativ, cultural, industrial, comercial, și educațional. Este dispersat de-a lungul malurilor râului Dragor, la o altitudine de 615 m deasupra nivelului mării. Se intinde pe o suprafață de 1798 km ² și are o populație de 122,173 (1991). Acesta este situat în partea de sud a văii „Pelagonia”, înconjurat de munții „Baba” și „Nidže”, la 14 km nord de granița „Medžitlija-Niki” de trecere cu Grecia. Este un important nod de legătură care leagă sudul Mării Adriatice, cu Marea Egee și Europa Centrală. Conform unor surse, Bitola este doilea oraș ca mărime din țară și pentru alții cel de al treilea. Bitola este, de asemenea, centrul municipiului Bitola. Este un important centru industrial, agricol, comercial, educațional și cultural, având unul dintre cele mai vechi teatre și cel mai prestigios din țară. În mod tradițional un centru comercial puternic, Bitola este, de asemenea cunoscut ca orașul consulatelor. La un moment dat în timpul dominației otomane, Bitola avea consulate din douăsprezece țări. În aceeași perioadă, au existat un număr de școli de prestigiu în oraș, inclusiv o academie militară la care, printre altele, a participat și celebrul reformator turc Mustafa Kemal Atatürk. Bitolia a fost capitala provinciei autonome Rumelia, care a fost creată în 1878 și a existat până în 1913. Rumelia a fost o provincie autonomă a Imperiului Otoman, care a fost împărțită în două părți în 1885, iar Bitolia a devenit capitala provinciei de vest. Bitola a fost, de asemenea, sediul mai multor organizații culturale care s-au stabilit în acel moment. Muntele „Baba” supraveghează Bitola din est. Impozantul munte „Pelister” (2.601 m) este un parc național cu o floră și o faună deosebită, printre care cele mai rare specii de pin, cunoscut sub numele de pin macedonean sau „pinus peuce”, precum și o stațiune de schi bine-cunoscută.
Bitola este principalul centru economic și industrial din sud-vestul Macedoniei de Nord. Multe dintre cele mai mari companii din Republica Macedonia de Nord au sediul aici. „Pelagonija” este cel mai mare producător de produse alimentare din țară. Sistemul de apă „Streževo” este cel mai mare din Republica Macedonia de Nord și are cele mai bune facilități tehnologice. Cele trei stații termo-electrice ale „REK Bitola” produc aproape 80% din energia electrică în stat. Fabrica „Frinko” de frigidere a fost un lider în electrice și companie de metal. Bitola, de asemenea, are o capacitate semnificativă în industria textilă și industria alimentară. Douăsprezece țări și-au deschis până acum consulate la Bitola. Zona Bitola este foarte bogată în monumente din perioada preistorică. Două dintre cele mai importante sunt „Veluška Tumba”, și „Bara Tumba” lângă satul Porodin. Din Epoca cuprului sunt așezările din „Tumba” lângă satul Crnobuki, „Shuplevec” în apropierea satului Suvodol și „Rid Visok” lângă satul Bukri. Epoca bronzului este reprezentată de așezările „Tumba”, lângă satul „Kanino” și de așezările cu același nume din apropierea satului Karamani. Există artefacte importante de metal din perioada antică, din necropola de la „Parohie” (Crkvište, în serb.) lângă satul Beranci. Un cercel de aur datând din secolul IV î.Hr. este reprodus pe aversul bancnotei de 10 denari macedonean, emisă în 1996. „Heraclea Lyncestis” („Orașul lui Hercule” din teritoriul Lynx) a fost o așezare importantă din perioada elenistică până în Evul Mediu timpuriu. Ea a fost fondată de Filip al II-lea al Macedoniei până la mijlocul secolului al IV î.Hr., și numit după Hercule, semizeu grec, pe care Filip l-a considerat strămoșul său. Ca un punct strategic important pe Via Egnatia (dintre Roma-Dyrrachium/Durres-Salona/Salonic-Constantinopole) a devenit un oraș prosper. Romanii au cucerit aceasta parte a Macedoniei în 148 î.Hr. și au distrus puterea politică a orașului. Prosperitatea a continuat în principal datorită „autostrăzii” romane „Via Egnatia” care a trecut prin apropierea orașului. Mai multe monumente din perioada romană rămân în Heraclea, inclusiv un portic, terme (băi), un amfiteatru și un număr de bazilici. Teatrul a fost o dată, capabil să găzduiască circa 3.000 de spectatori. În perioada bizantină timpurie (sec IV-VI d.Hr.) Heraclea a fost un important centru episcopal. Unele dintre episcopii au fost observate în actele Consiliilor Bisericii ca Episcopia Evagrie de la Heraclea în „Actele Consiliului Serdica” (azi Sofia) din 343 d.Hr. O mică și o mare biserică, reședința episcopului, o biserică funerală lângă necropola sunt unele dintre rămășitele din această perioadă. Trei nave în „Biserica Mare” sunt acoperite cu mozaicuri romane foarte bogate ale iconografiei florale și figurative; aceste mozaicuri bine conservate sunt adesea considerate ca exemple de la începutul perioadei artei creștine. Alte episcopii de la Heraclea sunt cunoscute între secolul al IV-lea și secolul al VI-lea d.Hr.
Orașul a fost cucerit de către forțele ostrogote, comandate de Teodoric cel Mare în 472 d.Hr și, în ciuda unui cadou mare pentru el de la episcopul orașului, a fost asediat din nou în 479 d.Hr. Bitolia a fost restaurat la sfârșitul sec. al V-lea și începutul sec. al VI-lea. La sfârșitul sec. al VI-lea a suferit atacuri succesive din partea triburilor slave și a fost treptat abandonat. În sec al VI-lea și al VII-lea d.Hr. regiunea din jurul Monastiri a cunoscut o schimbare demografică, mai multe triburi slave s-au stabilit în zonă. În locul teatrului pustiu, mai multe case au fost construite în acea perioadă. Slavii au construit de asemenea, o cetate de apărare în jurul așezării lor. Monastiri a fost cucerit și a devenit parte din Primul Imperiu Bulgar de la sfârșitul sec al VIII-lea și până la începutul secolului al XI-lea.
Răspândirea creștinismului a fost asistată de „Sf. Clement” (nume latin) de la Ohrid și Naum din Preslav, în secolul al IX-lea și începutul secolului al X-lea. Multe biserici și mănăstiri au fost construite în oraș. În secolul al X-lea, Monastir(i) a fost sub conducerea țarului Samuil din Bulgaria. El a construit un castel în oraș, folosit mai târziu de către succesorul său, Gavril Radomir. Orașul este menționat în mai multe surse medievale. „Cronica lui Ioan Skylitzes” din secolul al XI-lea menționează că împăratul Vasile al II-lea a ars castelele din Monastiri, atunci când a trecut pentru a devasta Pelagonia lui Gavril. Al doilea „taur de aur” (ornament) (1019) al lui Vasile al II-lea menționează că Episcopul de Monastiri a depins de Episcopia Bulgară din Ohrid. În timpul domniei lui Samuil, orașul a fost un important centru în statul bulgar și sediul Episcopiei Monasir. În multe surse medievale, mai ales occidentale, numele Pelagonia a fost sinonim cu Episcopia Monastir și, în unele dintre ele Monastiri a fost cunoscut sub numele de Heraclea datorită tradiției bisericii, și anume transformarea Episcopiei Heraclea în Eparhia Mitropolitană Pelagoniană. În 1015, țarul Gavril Radomir a fost ucis de către vărul său Vladislav Ivan, care s-a declarat el însuși țar și a reconstruit cetatea orașului. Pentru a celebra această ocazie, o inscripție pe piatră scrisă în alfabetul chirilic a fost așezată în cetate în care este menționat numele (latin?) al orașului: Bitola (lat. bětula= mesteacăn). În urma luptelor cu țarul Ivan Vladislav, împăratul bizantin Vasile al II-lea a recucerit Monastiri în 1015. Orașul este menționat ca centru episcopal în 1019, într-o înregistrare de către Vasile al II-lea. Două importante răscoale împotriva dominației bizantine au avut loc în zona Monastiri în 1040 și 1072. După ce statul bulgar a fost restaurat în secolul al XI-lea, Bitola a fost încorporat sub conducerea țarului român Ioniță Asan cel Frumos, zis Caloianul (Kaloian) din Turnu-Mare (azi Veliko-Turnovo în Bulgaria). Imperiul româno-bular al fraților Asan (Asănești) s-a orientat spre Roma, țarul Ioniță Caloian re-punând biserica creștină sub conducerea pateiarhului Romei (papa), iar nunțiul papal a devenit principalul său consilier. Țaratul (imperiul) Asăneștilor a fost cucerit din nou de Bizanț, la sfârșitul secolului al XIII-lea, iar apoi a devenit parte a Serbiei, în prima jumătate a secolului XIV-lea, după cuceririle lui Ștefan Dușan. Ca centru militar, politic și cultural, Bitola/Monastir(i) a jucat un rol foarte important în viața societății medievale din regiune, înainte de cucerirea otomană de la mijlocul secolului al XIV-lea. În ajunul cuceririi otomane, Monastiri (Monastir în turca otomană) a experimentat o mare dezvoltare, având stabilite rute comerciale în toată Peninsula Hemus (Peninsula Balcanică), în special cu marile centre economice din Constantinopol, Salonic, Ragusa și Turnu-Mare (Veliko Turnovo). Caravane de mărfuri diverse aprovizionau permanent Bitola (Monastir). De la 1382 până la 1912, Bitola (turc. Manastir) a fost parte a Imperiului Otoman. Lupte puternice au avut loc în apropierea orașului în timpul sosirii forțelor otomane. Dominația otomană a fost complet stabilită după moartea lui Marcu (Marko) în 1395. Pentru mai multe secole, turcii au fost o majoritari în acest oraș, în timp ce satele au fost populate în cea mai mare parte cu agricultori și păstori aromâni, așa cum arată chiar numele oficial al regiunii. Scriitorul Evliya Çelebi spune în cartea sa de călătorii că orașul a avut 70 moschei, câteva camere de cafea-ceai, o piață (bazar) cu porți de fier și 900 de magazine. Bitola/Monastir a devenit sangeac, adică provincie autonomă sub numele Rumelia, care în limba turcă înseamnă „Țara Romanilor”, derivat din Rum (Roma în limba turcă).
După războaiele austro-otomane dezvoltarea comerțului și înflorirea de ansamblu a orașului a fost înăbușită. În secolul al XIX-lea a devenit din nou al doilea oraș ca mărime în regiunea din sudul Balcanilor, după Salonic. Orașul este, de asemenea, cunoscut sub numele de „orașul consulatelor”, deoarece 12 consulate diplomatice au fost aici în perioada 1878-1913. În 1864, Manastir a devenit centrul provinciei Monastir, care a inclus Sangeacurile (preponderent aromâne) de Debre, Serfiçe, Elbasan, Manastir (Bitola), Görice și orașele din Kircaova, Pirlepe, Florina, Kesriye și Grevena. Încă nu sunt date etnografice cercetate în arhivele turcești din această perioadă, dar majoritatea populației a rămas cea aromâneasca, dovadă fiind titlul de Sangeac („steag verde”, atribut de autonimie conferit doar regiunilor du populație romanică). Conform recensământului Otoman din 1911, crestinii „greci” au fost cea mai mare populație din vilaiet, cu 740.000 greci, 517.000 bulgari și 1.061.000 musulmani în vilaietele Selanik (Salonic) și Manastir. Obligatoriu trebuie faptul că baza de recensământ Otoman a fost sistemul „millet”. Oamenii au fost atribuiți unei etnii în funcție de religia de care aparțineau. Deci, toți musulmanii au fost clasificați ca fiind turci, toți membrii din Biserica Ortodoxă ca greci, deși aceasta a cuprins majoritatea amplă a aromânilor și un anumit număr de aromâni macedoneni slavizați, în timp ce restul a fost împărțit între Bisericile Ortodoxe sârbe și bulgare. Dar registrul otoman fiscal de la Bedel-I Askeriye din 1873, spune că vilaietul Manastir a avut aproximativ 150.000 de oameni din Bulgaria (capi de familie), 40.000 de musulmani și numai 700 de greci. Datele otomane ale populației din 1901 numără 566.000 de slavi, 363.000 de turci și 260.000 de greci din cetățile (vilaietele) Săruna (Salonic) și Bitola (Manastir). În 1894, orașul Bitola (Manastir) a fost legat de Săruna (Salonica/Selanik) cu trenul. Primul film din Balcani a fost înregistrat în 1903 de către frații aromâni Manakia în Manastir. În cinstea lor, anual Festivalul „Manaki Brothers International Film Camera” are loc în Bitola modernă. Aici s-a ținut Congresul Manastir (1908) care a definit alfabetul modern albanez, dovadă a marii importanțe a comunitătii aromâne din întreaga zonă etnică traco-romană (azi divizată în Albania, Serbia, Rep. Macedonia, Grecia).
Regiunea Bitola a fost un bastion al Insurecției Ilinden. Revolta a fost începută după cum s-a decis în 1903 la Salonic de către Organizația Revoluționară Macedoneană Internă (ORMI). Gotse Delchev s-a opus calendarului de revoltă, spunând că oamenii nu erau pregătiți. El a fost ucis pe 04 mai 1903 în apropierea satului Banitza (astăzi în Grecia). Revolta din regiunea Bitola a fost planificată în satul Smilevo în mai 1903. Luptele s-au purtat în satele Bistrica, Rakovo, Buf, Skocivir, Paralovo, Brod, Novaci, Smilevo, Gjavato, Capari și altele. Smilevo a fost apărat cu 600 de rebeli, conduși de Dame Gruev și Sugarev Georgi, dar când au fost învinși, satele au fost arse.
În 1912, Muntenegru, Serbia, Bulgaria și Grecia au luptat cu otomanii în Primul Război Balcanic. În conformitate cu Tratatul de la București, din 1913, regiunea a Macedoniei a fost împărțită în 3 părți, între greci, sârbi și bulgari. Bitola a fost dată Bulgariei, în conformitate cu un acord de alianță pre-război între Bulgaria și Serbia. Dar armata sârbă a intrat în oraș și a refuzat să-l lase în mâna Bulgariei. Din acel moment, orașul a început să piardă din importanță și populația a început rapid să scadă, emigrând în Bulgaria și în Lumea Nouă. În timpul Primului Război Mondial Bitola a fost pe linia frontului Salonic. În 1915 forțele bulgare au luat orașul și forțele sârbe au fost forțate să se predea sau să încerce o evadare periculoasă prin munții albanezi. În 1916, Bitola a fost ocupată de Puterile Aliate care au intrat în oraș pe la sud luptântu-se cu armata bulgară. Bitola a fost împărțită între francezi, ruși, italieni și sârbi, sub comanda generalului francez Maurice Sarrail. Până la predarea Bulgariei, toamna târziu în 1918, Bitola a rămas un oraș de front și a fost aproape în fiecare zi bombardat de avioane și artilerie și a suferit aproape o distrugere totală. După sfârșitul primului război mondial (1918) Bitola a fost inclusă în Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, numit mai târziu Regatul Iugoslaviei. Orașul a devenit un oraș de frontieră neglijat, la doar 14 de kilometri de Grecia. Declinul Bitolei a continuat în toată această perioadă, împreună cu declinul general în Banovina Vardar (Vardarska Banovina), care a rămas una dintre regiunile cele mai sărace din Iugoslavia. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial (1941-1945), germanii și mai târziu bulgarii au preluat controlul asupra orașului. Dar în septembrie 1944, Bulgaria a schimbat partea în război și s-a retras din Iugoslavia, și Bitola a fost eliberat de partizanii macedoneni pro-Tito. La 4 noiembrie, Brigada 7 Macedoneană de Eliberare a intrat în Bitola victorios. După sfârșitul războiului, un stat macedonean a fost stabilit pentru prima oară în istoria modernă, în cadrul Iugoslaviei. Acest lucru a costat aproximativ 25.000 de vieți omenești.
În 1945, primul gimnaziu (denumit Josip Broz Tito) care folosit limba macedoneană, a fost deschis la Bitola. După expulzarea din 1492, evreii vorbitori de limba spaniolă hărțuiți și persecutați de către Inchiziție, au fost acceptați de către sultanul Baiazid al II-lea în teritoriile otomane și au ajuns în valuri, din Peninsula Iberică (Spania și Portugalia). Majoritatea s-au stabilit în Salonic, dar o mare comunitate a crescut în Monastir și a alcătuit peste zece la sută din populația orașului în 1900. Populația evreiască locală se menționează ca Monastirli, și o sinagogă Monastirli există astăzi în Salonic. Există puține dovezi de anti-semitism, printre alte comunități locale. Evreii și aromânii au fost singurule comunități care nu au avut pretenții teritoriale pe teritoriul macedonean și au fost, în general, considerați ca fiind neutri, în aceste dispute. Majoritatea evreilor din Monastir au fost uciși în timpul Holocaustului, și în prezent, niciunul nu a mai rămas în oraș.
Un eveniment deosebit are loc aici. Este vorba despre „Festivalul Manaki Brothers International Film”, care are loc în amintirea primului cameraman din Balcani, Manakia Milton (aromân). Acest festival are loc în fiecare septembrie și se numește Festivalul „Manaki Brothers International Film Camera” al „fraților Milton și Ianaki Manakia” (aromâni). Este o combinație de documentare și filme de lung-metraj care sunt prezentate. Festivalul a devenit un eveniment de clasă mondială și acesta trebuie văzut. Comunitatea aromânilor nu se poate bucura și de alte evenimente cultural – artistice, deoarece deși au avut școli, dicționare și teatre înaintea bulgarilor și a albanezilor, soarta lor a fost pecetluită. Statul român, după 1990, a făcut aproape la fel de puțin pentru aromâni ca și între anii 1945-1989, dar aromânii încă există. O politică coerentă și logică precum au alte state vecine i-ar putea ajuta să-și oprească declinul inexorabil. Președintele Uniunii aromânilor din Bitolia este Hristo Ciolakovski și acesta se confruntă cu aceeași problemă ca și predecesorul său. Parascheva Petrovska, șefa redacției aromâne a MTV (Televiziunea Națională din Macedonia de Nord), a mijlocit o întâlnire cu prim-ministrul Macedoniei de Nord de atunci, Zoran Zaev. În afara unor cuvinte frumoase și a reiterării faptului că aromânii sunt pomeniți ca „vlasi“ în preambulul constituției nord-macedonene și că au încă din 1991 o emisiune în aromână la Televiziunea Națională și la alte câteva radiouri, reprezen¬tanții aromânilor nu au obținut nimic. Ei revendică aproape 100 de biserici, școli și alte clădiri care au aparținut însă Statului român. Însă ei, nedeclarându-se români și neavînd vreun mandat din partea României, nu pot avea pretenții asupra acestor bunuri. Un mare lingvist macedonean de origine meglenoromână, Petar Atanasov, a încercat să le explice aromânilor că nici o minoritate națională care nu are sprijinul unui stat nu a putut prospera. De exemplu, în Macedonia de Nord, turcii, care vorbesc un dialect vechi, studiază în școli turca literară și beneficiază de sprijinul Statului turc. Înțeleg problemele cu bunurile aromânilor, însă nu înțeleg de ce Statul român nu a rezolvat problema retrocedării clădirii Consula¬tului din Bitolia, ca și a altor bunuri precum concesiunea română din Saranda (Albania) sau măcar a clădirii Institutului Român din Saranda, construit în 1937, după planurile arhitectului Petre Antonescu.
Pentru a face mai ușor cunoscut rolul Bitoliei, de capitală culturală a aromânilor după distrugerea Moscoplei, voi apela la două extrase din cartea lui Anastase Hâciu, Aromânii. Comerț, industrie, arte, expansiune, civilizație (1936). Multe lucruri sunt valabile și azi, iar altele au un farmec greu de reprodus. „Așezată în câmpia Pellagoniei, dominată de vârful Perislera (Pelister), înalt de 2.369 m. Se numea, înainte de Romani, „Heraclea Lynchestis”, iar sub dominațiunea acestora, făcea parte din statul confederativ al Pellagoniei. Sub turci, a fost capitala modernă a Macedoniei de dincoace de Vardar, a vilaetului Monastir și reședință a guvernatorului Rumili Valisi.” Actualmente este un simplu oraș de frontieră iugoslavă fără viitor economic, în plină părăsire. Până în anul 1912 era un centru de mare cultură, cu situație economică înfloritoare, avînd un hinterland ce se întindea până dincolo de Dibra și Corița și în cuprinsul căruia forfoteau peste 70.000 suflete. Era și este locuită de multe naționalități: aromâni, slavi, turci, albanezi, evrei și străini, la care s-au adăugat de la 1912 sârbi, slujbași, negustori și garnizoana. Națiunea cea mai numeroasă erau aromânii, așezați în centru și în cartierele cele mai curate. Nu credem că moscopolenii și aromânii din alte centre să fi neglijat această stațiune comercială importantă pe Via Egnatia, care s-a bucurat de onoarea de a servi de reședință guvernatorului Macedoniei. Nu cunoaștem epoca când s-au stabilit aromânii în acest oraș, dar vechimea așezării acestora trebuie să fi fost și mai veche ca a acelora care locuiau aici și comunele aromânești din jurul ei. În vremuri vechi, ar fi fost așezată pe locul unde, astăzi, se află Bucova, iar după Pouqueville, ar fi fost ceva mai la sud, unde este Pellagonia veche și care se numea Vechea Bitolie, guvernată acum un secol și un sfert de un Rumili Valisi, de un serascher, după care venea, ca cel mai înalt personagiu, archipescopul grec. Pentru vremea aceea, ne dă 15.000 locuitori: creștini, evrei și turci. Despre aromâni, după obicei, nici nu se pomenește. Populațiunea aromânească, în epoca ei de înflorire, atingea totuși 25-26.000. Două treimi din această populațiune erau moscopoleni, veniți, firește, în diferite epoce și anume din Moscopole, Sipisca, Niculița, Lintopea, Nicea, Bitcuchi, Drava, Lanca, Fusea, precum și din Gramoștea, iar restul din comunele înconjurătoare, din Resen, Ohrida, Pisuderi, Clisura, Nevesca. Mulți din marii negustori erau originari și din Musachia. După catastrofa ținutului moscopolitan, s-au revărsat mari coloane în toate orașele mari, ca Salonic și Monastir. Mai repetăm, că moscopo¬lenii trebuie să se fi așezat și cu mult inainte de distrugerea orașului. „Sub raportul cultural, Bitolia s-a prezentat mai bine ca oricare alt oraș din Imperiul otoman exceptând capitala. Toate naționalitățile cu temei și fără temeiu etnic, aromâni, greci, bulgari, turci, evrei, sârbi, călugării Lazariști, etc., au avut școli primare și secundare de tot felul. De asemenea, aveau biserici neumărate ortodoxe, catolice, anglicane, moschei, sinagogi. Toate școlile grecești nu erau decît instituțiuni aromânești ridicate, prin contribuțiuni publice și donațiuni considerabile, toate impunătoare prin măreția clădirilor și înzestrarea lor didactică. În fruntea tuturor acestor instituțiuni de înaltă cultură și de luminare a marilor mase, stătea liceul românesc, Înalta Academie din Balcani înființată în anul 1880, grandios prin noutatea și impunătoarea lui cultură ce a răspândit-o vreme de aproape patru decenii.
Această cultură nouă a strălucit cu atâta splendoare, încât, după douăzeci de ani de când nu mai funcționează, a rămas ca un miraj, un vis frumos chiar pentru dușmanii din epoca marilor lupte sângeroase. Nenu¬măratele generații de tineri luminați care s-au adăpat la această lumină strălucitoare au contribuit în largă măsură întru prea mărirea României, țara care o întreținea și o patrona, spre promovarea intereselor obștești pe oriunde le-a fost dat să treacă. În mijlocul atâtor cetăți răspânditoare de lumină se ridica, măreață Biserică „Sf. Dumitru” a comunității aromânești-grecomane, veche de o sută de ani împlini, bogat înzestrată cu picturi, sculpturi în lemn și odoare prețioase. Această biserică servea, în același timp ca și surorile ei din Clisura, Castoria, Crușova etc. și ca instituție de credit de mare ajutor pentru negustorii lipsiți de un așezământ național de scont și de credit mărunt. Deponenții erau toți enoriașii și, ce este și mai curios, chiar turcii. Singura casă de încredere unde lumea își depunea, spre fructificare cu 9 %, economiile era epitropia acestei biserici. Biserica, ea însăși, dispunea de averi proprii mari, nenumărate moșii și multe proprietăți în oraș. Astfel că ea, dispunând de acoperiri însemnate, a fost o perioadă lungă când emitea banc¬note numite „cahmei” în valoare de 1 piastru și altele de 5 și 10 parale, cu putere circulatorie foarte întinsă, chiar în satele și orașele înconjuratoare, cum a fost Nijopole, Magarova, Bucova și altele. În vremea din urmă, cam prin anii 1900, loan Sonte, marele negustor de manufacturi, ales epitrop pe viață al bisericii și casier general al tezaurului, fără nici un fel de onorariu, cu o discreție absolută, împrumuta pe negustorii nevoiași, ca și pe aceia care simțeau nevoia de dezvoltare a afacerilor. Aromânii naționaliști au construit o bisericuță gingașă, un paraclis frumos înzestrat, singurul locaș unde se mai aude încă limba aromânească, ca un slab ecou al strălucitei expansiuni culturale de acum o vreme și ca mărturie a unei vieți naționale ce a fost sugrumată odată cu războiul balcanic. Nicăieri ca aici, lupta națională între naționalități nu se dă mai grea, mai apăsătoare, mai sângeroasă.
Dintre personalitățile de marcă ale aromânilor, academicianul Taki Fitu, originar din Crușevo, este economist și fost președinte al Academiei Macedoniei de Nord, fost ministru de Finanțe între 1996-1998. Mai pot fi menționați: fostul fotbalist Ilia Najdovski, din Crușevo, care a cucerit cu Steaua Roșie Belgrad, în 1990, Cupa Campionilor Europeni și Cupa Intercontinenta¬lă, în 1991, făcând un cuplu de fundași redutabil cu Miodrag Belodedici, ca și Melpomeni Corneti, din Skopje, membră a Partidului Liberal Democrat, fost ministru adjunct al Culturii și director al Radioteleviziunii nord-macedonene, actualmente ambasador în Turcia.
Dacă vizitați această zonă de românime, după un sejur la plajă, pe malul Lacului Ohrid, în Macedonia de Nord, puteți să vizitați și Meteora, din Grecia. Aceasta spre a compara un film mai vechi al lui Marcu Beza cu impresiile de la Meteora azi. Scriitorul și diplomatul Marcu Beza, participant activ la negocierile Tratatului de la București, din 1912, elev al lui Ienache la Bitolia, a realizat în 1911 un film: „Călătoria lui Marcu Beza”, în care apar aromâni la Kalambaka, călugări care urcă merinde cu scripeți la Meteora și un alai de nuntă al grecilor veniți din Asia Mică. Interesant să știm că aromânii au fost și la Meteora, printre credincioșii ce au ridicat rugi către cer, pentru pace și bunăstare. (George V. Grigore)
