Arhiva zilnică: 25 decembrie 2023

Retrospectiva vieții mele…

Data: 22 februarie 2026 by George Petrovai

Am în față cartea Retrospectiva vieții mele a prietenului Dumitru (Mitică) Mihali-Pagu, o carte ce nu este nici monografie pură și nici un simplu album al enormei familii borșene Mihali (la care, desigur, se adaugă cea a mamei, Maria Timiș-Ciuclă, poreclă ce semnifică, ne spune autorul, „moțul de pene de pe capul unei păsări”), asta deoarece este o originală și atractivă combinație a celor două documente de familie. De altminteri, extrem de scrupulosul istoric al acestei familii, după ce menționează în Prolog că „în a doua jumătate a secolului trecut a mai fost o încercare nereușită de realizare a arborelui genealogic al urmașilor Todorei și Gavrilă Ciuclă” (părinții Mariei, nota mea, G.P.) și după ce – aidoma lui Ienăchiță Văcărescu – dedică (a se citi „lasă moștenire”) Retrospectiva celor șapte nepoți, părinților acestora și soției Maria („născută Chețan, devenită, prin voința noastră și binecuvântarea lui Dumnezeu, Maria Mihali la 11 noiembrie 1967”), în Epilog ne înștiințează că – după culegerea datelor personale „ale tuturor membrilor familiilor” din neamul lor – a aflat cu surprindere că erau „78 de veri primari”, din care mai trăiesc aproximativ o treime.

Firește, cartea putea să se numească la fel de bine Soarta unui om și a familiei sale, titlu care ne-ar fi adus aminte de povestirea lui Mihail Șolohov, sau O viață de om, cu mulțimea suișurilor și coborâșurilor ei, ceea ce de îndată ne-ar fi dus cu gândul la scrierea marelui istoric Nicolae Iorga. Dar Mitică nefiind nici scriitor și nici istoric de meserie, ci un foarte dârz și onest căutător și apoi consemnator/depunător de adevăruri familiale pe hârtie, oricât ar fie ele de incomode pentru unii membri ai dinastiei borșene (să nu uităm că gânditorul Baruch Spinoza a pus pe primul loc căutarea dezinteresată a adevărului!), a ținut cu tot dinadinsul să-i spună Retrospectivă, și așa a rămas…

Aidoma tuturor monografiilor, cartea autorului nostru începe cu Secvențe din istoria Maramureșului (conține citate consistente din Istoria Maramureșului de Alexandru Filipașcu) și continuă în următorul subcapitol (Toponimul localității Borșa) cu temerara încercare de-a stabili proveniența numelui pe care-l poartă orașul de astăzi, locul unde el s-a născut în urmă cu 80 de ani, în dureroasele condiții economico-sociale și politico-ideologice din timpul celui de-al doilea război mondial: într-o familie formată din părinți gospodari, neștiutori de carte, și șapte copii (trei băieți și patru fete).

Însă toponimul Borșa nefiind clarificat de specialiști (după unii el provine de la „negustorul Vasile Bora din Vișeu de Jos”, după alții de la Roland Borșa, voievod al Transilvaniei, cu întreruperi, vreme de 11 ani) și devenind chestiunea din ce în ce mai agasantă pentru autor, acesta, cu perseverența ce-l caracterizează, s-a adresat Institutului de Istorie „George Barițiu” al Academiei Române din Cluj-Napoca, institut care l-a însărcinat pe cercetătorul cu origini maramureșene Victor Vizauer să-i ofere ajutorul științific solicitat. Ajutorul s-a concretizat în discuții telefonice, încurajări și Prefață (intitulată de V. Vizauer Cuvânt înainte), precum și în permisiunea cercetătorului de-a insera în carte articolul său Originea toponimului Borșa: posibilități și opinii, articol inclus în paginile 497-503 ale Anuarului Institutului de Istorie „George Barițiu”, LX, din februarie 2022.

Cum era de așteptat, nici acest articol nu oferă certitudini, ci doar ipoteze și opinii, care se pot grupa în două teorii generale când se are în vedere apariția elementului onomastic (dintr-un antroponim sau dintr-un substantiv comun) și în mai multe categorii, atunci când diversitatea opiniilor gravitează în jurul unor posibile origini: locală preromană (cu sau fără adăugarea precizării dacice), locală transilvăneană (înainte de organizarea zonei de către regatul maghiar), românească, slavă, maghiară, asiatico-turcică (khazară, pecenegă, cumană).

Ceea ce impresionează în cartea Retrospectiva…este extraordinarul volum de date personale pentru sutele de „personaje”: bunici, părinți, frați, surori, unchi, mătuși, verișori, fii, fiice, nepoți, strănepoți, cuscri, alte rude prin alianță, colegi și învățători în școala primară, colegi și profesori la gimnaziu, școală profesională, liceu, școală pentru subofițeri de Miliție la Orăștie,

Academia din București, apoi – în cei doi ani terminali – la Facultatea de Drept a UBB Cluj-Napoca, la care se adaugă colegi mineri, subofițeri și ofițeri din Cavnic, Baia Mare, Târgu Lăpuș și Sighetu Marmației, iar după trecerea forțată în rezervă, noii colegi și șefi ai juristului D. Mihali la „Mecanica”, „Maramureșeana” și „Administrația Financiară” din Sighetu Marmației, de unde se pensionează în anul 2009, pentru a deveni câtva timp avocat, ba chiar președinte la CARP (Casa de Ajutor Reciproc a Pensionarilor).

La fel de mult impresionează cele 328 de fotografii, făcute cu diverse ocazii și evenimente, fericite sau triste: singur sau în grup, la muncă, la școală, cu ocazia sărbătorilor de iarnă și a celor pascale, la mare și în mai multe stațiuni balneoclimaterice (Băile Herculane, Olănești, Călimănești), la nunți, botezuri, zile de naștere, înmormântări și felurite jubilee, în țară și străinătate, unde – de regulă – apare în mijlocul celor dragi – soția, fiicele, fiul, nepoții, frații, surorile etc. Da, căci aproape toate fotografiile (la fel ca datele personale ale majorității membrilor familiei) au fost anevoie procurate cu ajutorul unor neamuri săritoare și încântate de monografia-album (Ilenuca Danci, Maria Oros, Veronica Șovre, Petru Belei, Toader Ștețco etc.), pe urmă au fost ingenios codificate și plasate cu explicații la locul cuvenit.

Nu în ultimul rând rețin atenția oralitatea scrisului (narare simplă și fără prețiozități stilistice), sângele rece și promptitudinea de care autorul a dat dovadă în anumite momente (de pildă, într-un paragraf relatează cum mașina, din care coborâseră toți membrii familiei, mai puțin soacra și una din fetițe, este neglijent oprită de șofer în pantă și cu siguranță s-ar fi prăbușit în prăpastia apropiată, dacă el n-ar fi sărit prin ușa deschisă ca să apese cu mâna pedala de frână), precum și mulțimea amănuntelor relatate, credința ortodoxă și toleranța față de alte culte (Dana, fiica mai mică, și familia ei sunt penticostali), dragostea și devotamentul față de cei dragi, în primul rând față de propria familie, dorința mereu vie de-a acumula noi cunoștințe (literatură, istorie, filosofie etc.), exemplarul curaj de-a lupta și de-a depăși obstacolele (a avut nu mai puțin de șapte intervenții chirurgicale la rinichi). Iată de ce, în chip de patriarh biblic, Mitică Mihali își încheie cartea cu sacra expresie Nihil sine Deo (Nimic fără Dumnezeu), iar pe 11 noiembrie 2017 și-a sărbătorit nunta de aur (50 de ani de căsătorie), ocazie cu care a primit de la copiii și nepoții prezenți o impresionantă Placă jubiliară.

Peștera Bătrânului: „Galeria figurilor de lut”…

Data: 22 februarie 2026 by George V. Grigore

Peștera Bătrânului (sau Peștera Bătrână) este mai puțin cunoscută fiind situată în apropierea localității Șuncuiuș, din Munții Apuseni (jud. Bihor), în versantul nord-estic al Dealului Crucii (724 metri), la extremitatea dinspre aval a unei văi oarbe (Valea Peştireului) şi se dezvoltă în platoul carstic Imaşul Bătrânului. Altitudinea de amplasare a peșterii este de 575 metri. Peștera se află într-un masiv calcaros, având galerii ornate frumos cu stalactite, cu o lungime totală a peșterii de 1,5 kilometri. Este considerată a fi una din peșterile „școală” ale speologiei românești. De-a lungul timpului, sute de tineri temerari au făcut aici primii lor pași în speologie. Prima explorare şi descriere a peşterii pare să fi fost făcută de J. Czaran (1905), după care a fost citată de E. Bokor (1921) şi R. Jeannel et E. Racovitza (1929). Ulterior, ea a făcut obiectul mai multor investigaţii speologice a căror rezultate au fost publicate de I. Viehmann, C. Pleşa şi T. Rusu (1964), de M. Bleahu şi colab., 1976 şi L. Vălenaş şi Gh. Drîmba (1978). Cursul de apă care intră în peșteră la baza unui perete de stâncă, a format o cavitate subterană ca un adevărat labirint.

Acest pârâu iese din nou la suprafață, prin peștera de la Vadu Crișului (pe care am vizitat-o în 2021). Intrarea, de formă dreptunghiulară (18 X 10 m), este orientată spre sud-vest şi se află la baza unui abrupt de calcar ce barează Valea Peştireului, transformând-o într-o clasică vale oarbă. În ansamblu, Peștera Bătrânului este alcătuită din două galerii: una temporar-activă, prin care se drenează apele din valea amintită, şi alta, uscată (fosilă), bogată în formaţiuni stalagmitice. Prima, care reprezintă şi unica cale de acces în subteran, este formată, la început, dintr-o galerie îngustă, cu câteva praguri, între care şi două cascade (de șase metri şi de cinci metri), un labirint de galerii suspendate şi câteva strâmtori lustruite de ape. Urmează apoi o galerie ceva mai spaţioasă, aproximativ rectilinie, descendentă, „pardosită” cu pietre şi depozite aluvionare, care pătrunde în „Sala Confluenţei”, unde se intersectează cu „Galeria Uscată”. În continuare, „Galeria cu Apă” se îngustează treptat, devine descendentă şi se închide printr-un sifon. Pentru a depăşi acest sifon se revine în „Sala Confluenţei” unde se escaladează un perete de cinci metri înălţime, se intră într-o galerie superioară, fosilă, cu multe speleoteme, gururi şi strâmtori, după care se coboară la cursul de apă ieşit din Sifonul I. De aici, se parcurge o galerie, relativ spaţioasă (5×5 metri), puternic strangulată în zona mediană, care sfârşeşte cu un al doilea sifon impenetrabil.

Pentru a putea înainta mai departe se urcă pe o galerie, ascendentă, fosilă, a cărei intrare se găseşte la șapte metri amonte de ultimul sifon şi după un tronson de galerie foarte strâmt (0,50×0,3 m), se ajunge, din nou, la cursul de apă abia ieşit din Sifonul II. În continuare, cursul de apă drenează o galerie foarte joasă, explorată pe 300—400 metri, după care devine impenetrabilă. „Galeria Uscată”, bogat concreţionată, se desprinde, spre vest, din Sala Confluenţei şi este formată, la început, dintr-un vast cavernament fosil, ce adăposteşte cîteva săli de mari dimensiuni, între care una este de 35 metri lăţime şi zece metri înălţime şi alta de 45 x 19 metri şi un complex labirintic, axat pe o galerie temporar-activă puternic ascendentă, ce se desfăşoară spre intrarea în peşteră, unde se termină cu un horn de 4,5 metri. Din punct de vedere genetic, Peștera Bătrînului denotă o dezvoltare primară pe anumite sectoare, în regim freatic, după care a trecut, destul de repede, la un regim vados şi, în final, la o curgere temporară.

În timp ce „Galeria Uscată” s-a născut sub acţiunea apelor de infiltraţie la nivelul platoului dolinar în care se înscrie (Imaşul Bătrînului), „Galeria cu Apă”, temporar activă, a fost modelată de apele din Valea Peştireului care, după ce o străbat, reapar la suprafaţă prin Peştera de la Vadu-Crişului, aşa cum s-a dovedit printr-o colorare cu fluoresceină efectuată la data de 16. 05. 1962 (T. Rusu, 1973 b şi 1981). Biospeologic, peştera se remarcă atât prin elemente troglofile, cât şi prin câţiva reprezentanţi troglobionţi ai coleopterelor (Duvalius şi Pholeuon). În peșteră se găsesc formațiuni stalagmitice, draperii, coloane, scurgeri parietale. Având 25 de metri înălțime, „Sala Confluenței” este de-a dreptul impresionantă.

În peștera Bătrânului se află ascunsă ceea ce este, probabil, unica galerie de artă rezervată exclusiv speologilor. Este vorba despre „Galeria figurilor de lut”, aflată în punctul terminus al cavernei și este locul în care mulți dintre aceia care au ajuns până acolo au lăsat, modelat în argilă, câte un semn destinat eternității. Atenţie, vizita este permisă numai în compania ghizilor de speoturism acreditați! Pentru a vizita peșterile speoturistice din Pădurea Craiului, turiștii trebuie să ia legătura cu un operator local, care le va face o ofertă de preț și va facilita vizita, în conformitate cu regulamentul de vizitare. Un ghid specializat îi va însoți pe toată durata vizitei, iar echipamentul individual de protecție va fi furnizat de către operatorii de turism activi în zonă. Consultați regulamentul de vizitare și descrierea peșterilor speoturistice.

La Peștera Bătrânului se poate ajunge și urmând traseul turistic ce pornește de la cabana Peștera Vadu Crișului, marcat cu bandă albastră. Drumurile comunale DC177 și DC176 duc și ele până în apropierea acestui obiectiv turistic. Aici se poate ajunge și pe traseul de cicloturism T5, „Pădurea Craiului și nestematele ei”. Se poate călători cu trenul (pe ruta Cluj – Oradea), până la stația Șuncuiuș, apoi traversând podul, pe platoul carstic „Zece Hotare” se poate ajunge, din centrul comunei Șuncuiuș, unde avem posibilitatea de a vizita și un izbuc (Peștera Izbândiș), apoi urcăm spre cătunul Pojorâta, urmând drumul spre cătunul Gugu, apoi la opt kilometri în apropierea unei cabane se află peștera. La peșteră se poate ajunge pe un traseu turistic marcat cu roșu, pentru vizitarea ei avem nevoie de echipament speologic. Dacă sunteți cu mașina (pe ruta Oradea – Cluj (E60)) puteți alege traseul Topa de Criș – Vadu Crișului – Șuncuiuș – Zece Hotare. Pe ruta Oradea – Deva (E 79), traseul poate fi Beiuș – Delani – Petreasa – Remetea – Căbești – Roșia – Damiș – Bratca – Bălnaca – Șuncuiuș – Zece Hotare. O peșteră ce ascunde în subteran o mică galerie de artă veți întâlni mai rar, dar iată că aici, la Peștera Bătrânului, efortul de a parcurge întregul cavernament vă va fi răsplătit cu această neașteptată „expoziție” de artefacte din argilă.

Adus „la lumină” de sub tone de pământ: „Bastionul Crăișorul” din Cetatea Oradei

Data: 22 februarie 2026 by Redacția

Un bastion de 400 de ani a fost scos la lumină la Oradea, timp de un secol, Bastionul Crăișorul, aflat pe latura dinspre strada Griviței a Cetății, a stat îngropat sub cantități impresionante de pământ, aproape uitat. Acum, odată cu lucrările de restaurare demarate de Primărie, una dintre cele mai vechi structuri ale fortăreței își dezvăluie secretele: cazemate intacte, bolți monumentale și un drum de rond aproape perfect conservat. Forma stelară a Cetății se datorează celor cinci bastioane, dispuse în așa fel încât să se apere reciproc prin foc încrucișat. În forma actuală, bastioanele au fost construite în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, în etapa de transformare a vechii fortificații medievale într-o cetate bastionară, de tip renascentist. Prima piesă majoră a acestui sistem a fost Bastionul Crăișorul, ridicat între 1569 și 1570, după planurile arhitectului militar Giulio Cesare Baldigara.

„Imediat după anul 1900, Cetatea a fost folosită ca depozit pentru pământul rezultat din săpăturile din proximitate”, explică Mihaela Neag, directoarea adjunctă a Direcției Management Proiecte cu Finanțare Internațională din Primărie. Paradoxal, cantitatea uriașă de pământ deversată între ziduri a conservat bastionul. Până acum, muncitorii au scos peste 10.000 metri cubi de pământ din bastion, o parte din sol excavat manual, ca să nu fie afectate construcțiile. „Nu știam ce vom descoperi sub pământ. Din stampe vechi și surse istorice, știam că bastionul a avut un drum de rond, dar nu ne așteptam să fie atât de bine conservat”, zice Neag. Drumul de rond era o platformă amenajată pe interiorul zidurilor, folosită de soldați pentru patrulare și apărare. Acum, el a fost scos la iveală, cu tot cu arcele și bolțile care l-au susținut.

De asemenea, muncitorii au descoperit și lăcașurile de tragere pentru tunuri, archebuze și arbalete. În timpul lucrărilor au fost descoperite și numeroase cazemate, destinate atât artileriei, cât și depozitării muniției și proviziilor. În plus, două bolți spectaculoase leagă interiorul bastionului de curtea exterioară și de restul Cetății. Una dintre ele, aflată într-o stare foarte bună, va deveni principala intrare pentru vizitatori. Restaurarea Bastionului Crăișorul nu urmărește doar consolidarea fortificației medievale, ci și integrarea sa într-un circuit cultural. Fiecare arc al drumului de rond, cu adâncimi de până la doi metri, va fi transformat în spațiu expozițional permanent. Aici vor putea fi expuse piese din lapidariul Cetății, fragmente de zidărie, elemente sculpturale și artefacte arheologice. Orădenii și turiștii vor avea acces și pe drumul de rond, pe scări din sticlă și metal, ca să „vadă istoria sub picioarele lor”, după cum spune Neag. De altfel, pentru protejarea elementelor vulnerabile, mai multe zone vor fi acoperite cu sticlă.

În prezent, bastionul este consolidat în proporție de peste 60 la sută, iar finalizarea este estimată pentru această vară. Lucrările, în valoare de 2,4 milioane euro și executate de firmele Precon Transilvania și Restitutor Project, sunt finanțate prin PNRR, astfel că trebuie să se închidă până la 31 august 2026. Decopertarea completă a Crăișorului este o premieră pentru Cetate, nefiind realizată anterior nici la Bastionul Ciunt, nici la Bethlen, primele reabilitate. Experiența acumulată acum va fi folosită și la Bastionul Aurit și Bastionul Roșu, ultimele construcții din Cetate care mai au nevoie de reabilitare, și ele îngropate în pământ. „Am estimat pentru cele două bastioane lucrări de 20 milioane lei și va trebui să găsim sursa de finanțare”, zice Mihaela Neag. Fără dubiu, însă, lucrările merită banii plătiți. Redescoperirea Bastionului Crăișorul demonstrează că marile povești ale Oradiei nu se află doar în arhive, ci și sub straturile de pământ. Dintr-o fortificație îngropată, Crăișorul se transformă într-un spațiu viu, în care trecutul militar, arhitectura renascentistă și patrimoniul cultural se completează. Cetatea Oradei ne apare acum mult mai puternică și cu un bastion în plus față de cum o știam. Vizitatorii se vor bucura de această descoperire și nouă investiție în restaurarea Bastionului Crăișorul, construit între 1569 și 1570, după planurile arhitectului militar Giulio Cesare Baldigara, în etapa de transformare a vechii fortificații medievale într-o cetate bastionară, de tip renascentist. (G.V.G.)

Ecaterina Cristescu-Delighioz și arta interbelică…

Data: 21 februarie 2026 by George V. Grigore

Printre cele mai reprezentative portrete biografice feminine ale Centrului Artistic din Baia Mare se află și acela al Ecaterinei Cristescu-Delighioz (1901 – 1973), un nume tot mai des întâlnit atunci când se vorbeşte despre pictura românească interbelică. Lucrările sale cu diferite teme ce-i poartă semnătura în original apar din ce în ce mai des pe piaţa liberă oficială a comerţului de artă din România. Dacă vom căuta, vom găsi în creaţia pictoriţei lucrări care ilustrează o operă diversă, populată de peisaje, de naturi statice, însă şi reprezentări ale motivului antropomorf, cu preponderenţă ale celui feminin.

S-a născut la Tulcea și a urmat Academia de Arte Frumoase din Bucureşti. Expune din 1929, a participat la Colonia de la Baia Mare, la Saloanele Oficiale şi la expoziţii de stat. A fost profesor la Liceul Spiru Haret din București. Pictorița Ecaterina Delighioz (căsătorită Cristescu) este menţionată în documentele vremii ca fiind prezentă la Baia Mare în anul 1919, venită în prima colonie studenţească de vară organizată în Școala Liberă de Pictură de la Baia Mare. Aceasta a fost deschisă pentru studenţii şcolilor româneşti superioare de artă, alături de studenţii şcolii de Arte Frumoase de la Bucureşti, fiind îndrumaţi de pictorul şi profesorul Ipolit Strâmbu.

Știm deasemenea că a lucrat la Baia Mare timp de şase săptămâni (iulie-august 1919) sub îndrumările profesorilor Ipolit Strâmbu şi János Thorma. Tot în această perioadă se petrece şi debutul expozițional al pictoriței Ecaterinei Delighioz Cristescu cu prilejul expoziţiei coloniei pictorilor români, organizată de studenţii bucureşteni ai lui Ipolit Strâmbu, la finalul lunii iulie. Cu acel prilej, artista a expus patru tablouri: două studii, respectiv două studii de portret, lucrări prezentate alături de alte realizări băimărene ale unor viitori artişti de marcă ai picturii româneşti interbelice precum Alexandru Phoebus, Lucia Dem. Bălăcescu, Mandia Ullea, Horea Igiroşianu, Michaela Eleutheriade şi Ipolit Strâmbu însuşi. Toate acestea se petreceau când artista avea 18 ani, fiind sudentă în anul întâi.

A absolvit facultatea în 1925, după solide studii academice efectuate sub îndrumarea câtorva dintre marii profesori universitari ai învăţământului artistic românesc interbelic: Ipolit Strâmbu, G.D. Mirea, Cecilia Cuţescu-Storck, Dimitrie Serafim. S-a manifestat expoziţional deosebit de activ în cadrul saloanelor oficiale de la Bucureşti (perioada 1933-1946), fiind considerată de specialişti ca o reprezentantă de seamnă a mişcării artistice feminine din românia interbelică.

Una dintre lucrările reprezentative din colecția centrului artistic Baia Mare, semnate Ecaterina Cristescu-Delighioz este „Doamna cu evantai”. În lucrarea „Doamnă cu evantai” (1936) observăm cum, după o bună perioadă de timp de la absolvirea studiilor, artista face un recurs la lecţiile maestrului Ipolit Strâmbu, realizând o pictură – probabil „de comandă” – care din punct de vedere stilistic, cromatic şi motivic, amintesc, evocă şi demonstrează acumulări temeinice din lecţiile ilustrului ei profesor. Realizată de artistă pe când avea treizeci şi cinci de ani, vârstă considerată de unii ca reprezentând limita primei maturităţi în viaţa unui artist, „Doamnă cu evantai”, este o compoziţie figurativă cu dimensiunile de 131×98 cm., statică – din punctul de vedere al mişcării, dar deschisă spre dreapta – din punct de vedere al arhitecturării secvenţei vizuale, înfăţişând un singur personaj, o tânără şi frumoasă doamnă aflată într-un interior specific caselor înstărite, aşadar o reprezentantă a elitei sociale din bucureştiul acelor ani interbelici, înveşmântată cu o rochie lungă ce atârnă până în podea. Personajul feminin este reprezentat într-o atitudine cochetă, cu evantaiul în mână, şezând comod pe o sofa acoperită de o cuvertură ţesută cu motive populare, lângă care se situează o masă rotundă, de dimensiuni relativ reduse, cu un vădit rol decorativ socotind după elementele pe care le identificăm pe luciul mesei: o vază cu flori ce stă pe o dantelă albă, rotundă şi alături un bibelou din porţelan fin înfăţişând două păsărele cântând, orientate şi ele spre interior, pe direcţia evantaiului. în partea de jos se poate observa o mică porţiune din parchetul bine lăcuit, care apoi este acoperit de un covor ţesut, de asemenea cu motive populare, iar în fundal, artista închide spaţiul tabloului cu planul peretelui alb, care în partea dreaptă lasă să se vadă o porţiune dintr-o uşă, tot albă, prevăzută cu ochiuri de sticlă.

Ecaterinei Cristescu-Delighioz este un sipet al sentimentelor transpuse mai apoi în culoare și contur, ilustrând în mod elocvent extensiile artistice ale creaţiei din „Centrul Artistic Baia Mare” în spaţiul picturii interbelice româneşti, pe de o parte, şi legăturile generative de necontestat ale artei băimărene cu pictura românească interbelică, pe de altă parte. Este o reală senzație de descoperire a unei comori faptul că aflăm de asemenea artiști ce au evoluat creativ în secolul trecut, lăsându-ne de zestre impresii și mesaje emoționante.

Micuții eroi ai lui F.M. Dostoievski și tragicele lor destine…

Data: 21 februarie 2026 by George Petrovai

Poate că cele mai zguduitoare pagini din opera sa, Dostoievski le-a dedicat copiilor. Un credincios de talia lui nu se putea să nu fie profund marcat de cuvintele Mântuitorului: „De aceea, oricine se va smeri ca acest copilaș, va fi cel mai mare în Împărăția Cerurilor. Și oricine va primi un copilaș ca acesta în numele Meu, Mă primește pe Mine (Matei 18/4-5)”. Pesemne că de aici decurge insistența scriitorului de a descoperi la unii maturi calități specifice copiilor: inocență, căldură, iertare, bucurie sinceră și spontană. Prințul Mîșkin, un matur inocent, nu se supără când medicul îi spune că are minte de copil și că așa va rămâne toată viața. Dimpotrivă, el însuși mărturisește cu candoare că cel mai bine se simte în compania copiilor, pe care-i iubește și cărora știe cum să le vorbească, și că societatea maturilor îl obosește, motiv pentru care ar pleca undeva unde nu e nimeni… Tot așa, Alexei Karamazov, „fratele” mai mic al prințului, caută cu insistență și bucurie societatea copiilor, chiar dacă unii dintre ei (Iliușa Sneghirev, de exemplu) îl întâmpină la început cu multă ostilitate. Dar și alte personaje dostoievskiene au unele manifestări de copii, deși în cea mai mare parte a timpului se poartă cu o autoritate aproape tiranică. Generăleasa Lizaveta Prokofievna Epancina, de pildă, simte o mare bucurie atunci când prințul Mîșkin afirmă ritos că ea nu poate fi rea, întrucât posedă un suflet de copil. Tot așa boieroaica Antonida Vasilievna Taraseviceva din Jucătorul, autoritară și temută, nu ascunde de fapt un suflet ca de copil?…

Există la Dostoievski o categorie de adolescenți extrem de înzestrați, așa ca Ippolit Terentiev, capabili să dezbată grave probleme filosofice și sociale. Prin asta, autorul parcă ar vrea să demonstreze că-i mai lesne să-ți însușești înțelepciunea lumii decât să-ți menții ingenuitatea, ori – lucru cu mult mai greu – să revii la ea. Cu siguranță că cele mai oribile personaje din întreaga creație dostoievskiană o constituie ticăloșii ce chinuie cu sadism copiii, crimă de-o abjecțiune fără egal după opinia scriitorului (și a noastră). Bătrânul Feodor Pavlovici Karamazov – bețiv, afemeiat și linge blinde, este un măscărici atâta timp cât nu luăm aminte la incalificabila lui comportare față de cele două neveste, cu un plus de dramatism în ceea ce privește raporturile lui cu „apucata”, precum și față de copiii proveniți din cele două căsnicii: Mitea, Ivan și Aleoșa. Dar cu toată indiferența de pomină arătată orfanilor, el nu coboară până la criminala abjecțiune a lui Svidrigailov, a lui Nikolai Stavroghin ori la cea a generalului dement din relatarea lui Ivan Karamazov, acel scelerat de moșier care pune câinii să sfârtece un biet copilaș, drept pedeapsă că acesta, în joacă, i-a rănit la un picior câinele de vânătoare favorit.

Duioșia lui Dostoievski îmbracă haina dragostei ocrotitoare și compătimitoare, iar înjosirea, degradarea fizică (sufletele lor își păstrează puritatea!) și chinurile rafinate la care sunt spuse micile victime de către odioșii lor călăi, capătă note patetice prin destăinuirile complete ale vinovaților și prin canonul (nu doar moral!) la care-i supune autorul. Astfel, demonul Nikolai Stavroghin (poate că numele provine de la grecescul stauros, având sensul de cruce) relatează în Spovedania sa adresată călugărului Tihon cum a împins cu bună știință la sinucidere o biată fetiță, fiica gazdei sale, de care pretindea că nu se atinsese. Dar, cu îndreptățită indignare, Dostoievski nu lasă nepedepsite atari fărădelegi izvodite de mințile și instinctele respingătoare ale unor degenerați: Svidrigailov, sătul de-atâtea blestemății, își curmă zilele cu un pistol, scârbitul Stavroghin de toți și de toate se spânzură, Smerdeakov – fiul nelegitim al bătrânului Karamazov, se sinucide după ce-și omoară părintele și-l jefuiește, iar Ivan Karamazov, autorul moral al asasinatului comis de feciorul Smerdeakov, sfârșește prin a-și pierde mințile.

Spovedania este modalitatea artistică cea mai îndrăgită, drept urmare cea mai des întrebuințată de scriitorul nostru. Aproape toate personajele sale – grave sau comice, distinse sau grosolane – caută (și până la urmă chiar găsesc!) împrejurarea propice pentru despovărarea inimii prin spovedire. E mare nevoie de așa ceva, având în vedere plaja largă de pendulare a moralei din opera dostoievskiană – între hipercerebral și hiperfecal, zonă în care orice este cu putință, dar nimic nu-i la întâmplare.

Alte două schițe (Băiatul cu mâna și Un băiat la bradul lui Hristos) din volumul 11 al operelor dostoievskiene (Editura Univers, București, 1974), adaugă tușe dintre cele mai zguduitoare la uriașul tablou social al nefericirii copiilor ruși din acea vreme. Căci iată ce ne spune autorul în prima scriere: „Umblă «cu mâna» e un termen tehnic, care înseamnă să cerșești. Termenul a fost inventat chiar de puștii ăștia. Sunt o mulțime ca el. Se învârtesc pe lângă tine și miaună ceva învățat pe dinafară, acesta, însă, nu mieuna și-ți vorbea nu știu cum nevinovat și lipsit de experiență și te privea cu încredere în ochi – era, deci, la începutul meseriei. La întrebările mele, mi-a spus că are o soră fără slujbă și bolnavă. Poate că era și adevărat, dar am aflat mai târziu că sunt o groază de puști dintr-ăștia și că sunt trimiși «cu mâna» chiar și pe gerul cel mai aspru și dacă vin fără nimic, probabil că sunt și bătuți”. Viața mitelului „de vreo șase ani” din Un băiat la bradul lui Hristos, ieșit de unul singur în oraș din „subsolul umed și rece”, unde zace bolnavă mama lui, pentru ca – flămând și „îmbrăcat numai într-un hălățel” – să admire prin ferestrele caselor brazii de Crăciun, se încheie în cel mai tragic mod cu putință, în timp ce visa c-a ajuns la bradul Mântuitorului: „Iar jos, dis-de-dimineață, măturătorii au găsit trupul micuț al băiețelului, care s-a ascuns și a înghețat pe după lemne; a fost găsită și mama lui…Ea murise înaintea lui, și amândoi s-au întâlnit în cer la Domnul nostru”.

Ce este și, mai ales, ce nu poate fi Inteligența Artificială?!…

Data: 21 februarie 2026 by Redacția

În prezent se discută foarte mult despre Inteligența Artificială (notată cu IA sau cu AI).
Acest lucru ar fi foarte benefic atât pentru fiecare om în parte, cât și pentru întreaga societate, în ansamblul său, dacă ar fi conforme cu ceea ce este în realitate Inteligența Artificială. Mare problemă este că sunt multe discuții care fac mai mult rău decât bine. Problema Inteligenței Artificial este abordată de persoane care nu stăpânesc nici chiar principalele noțiuni elementare, destul de numeroase și destul de complexe. Spre exemplu, la un post de televiziune, o persoană a menționat, cu multă aroganță, și parcă sfidător și ironic la adresa marelui public „neștiutor în ale IA” că „ce domne, ne-am trezit și noi acum să vorbim atât de mult de Inteligența Artificială, când noi o avem de zeci de ani, precum frigiderele cu termostat, care pornesc și opresc motorul, mașinile de spălat automate, Camerele de supraveghere și altele”. Induc o spaimă în rândul populației, inclusiv prin afirmații aberante duse la extrem, precum că Inteligența Artificială ar putea să elimine omenirea, în loc să explice că „Inteligența Artificială este ca o unealtă făcută de om, ca un topor, unealtă care ea singură nu face nici bine nici rău, dar pe care omul o poate folosi și în scopuri bune, și în scopuri rele”. Nu se înțelege faptul esențial că Inteligența Artificială este diferită de Automatizare.

Fie și numai în baza celor de mai sus apare ca o necesitate să se prezinte populației „Ce este Inteligență Artificială și ce NU este Inteligența Artificială, respectiv care este și diferența dintre „Inteligența Artificială” și Automatizare”. Diferența cheie pe care populația trebuie să o înțeleagă este următoarea: Automatizarea simplă, care NU este Inteligența Artificială, ne scutește de efort fizic (precum spălatul rufelor), în timp ce Inteligența Artificială, care ESTE Inteligență Artificială ne înlocuiește efortul intelectual (luarea deciziilor).

Conform definițiilor tehnice și reglementărilor europene, un sistem, un program sau o mașină, nu este considerat inteligență artificială (AI) dacă: 1) funcționează exclusiv pe bază de reguli predefinite, codificate manual (sisteme bazate pe reguli), fără capacitatea de a învăța, adapta sau evolua pe baza datelor; 2) nu învață din date noi; 3) nu prezintă un nivel de autonomie în luarea deciziilor. Pentru ca marea majoritate a populației să nu fie indusă în eroare de termenii de marketing (folosiți special pentru a convinge clienții să cumpere, prezentând orice aparat ca fiind „revoluționar”), trebuie să facem o distincție clară între dispozitivele care doar execută o comandă fixă și cele care au o capacitate reală de adaptare și „gândire” proprie. În aceste cazuri, „Smart” este doar o etichetă comercială, nu o realitate tehnică.

Aparate și sisteme care NU sunt Inteligență Artificială, care sunt doar automatizări sunt aparate „oarbe”. Ele fac exact ceea ce au fost programate să facă și nimic mai mult, indiferent de câte ori le folosim. Ele nu învață din greșeli și nu își schimbă comportamentul. Frigiderele clasice: Mențin temperatura constantă prin termostat (pornesc/opresc motorul), dar nu știu ce este înăuntru. Mașinile de cafea automate: Dozează apa și macină boabele la fel de fiecare dată, fără să „învețe” gustul dumneavoastră. Cuptoarele cu microunde cu senzori: Se opresc când detectează abur, dar este o reacție fizică programată, nu o decizie inteligentă. Blenderele programabile și Roboții de bucătărie: Urmează pașii unei rețete digitale ca un cronometru, fără a putea ajusta gustul dacă ingredientele sunt diferite. Prăjitorul de pâine: Se oprește după un cronometru fix, chiar dacă pâinea e deja arsă sau încă albă, deoarece nu are capacitatea de a „vedea” starea alimentului. Termostatele simple programabile: Pornesc căldura la ora fixată, chiar dacă nu e nimeni acasă. Aparatele de aer condiționat cu funcție „Follow Me”: Doar trimit aerul spre telecomandă, fără a înțelege contextul camerei. Mașinile de spălat automate (haine și vase): Rulează un program de 60 de minute indiferent dacă hainele s-au curățat după primele zece minute. Periuțele de dinți electrice: Vă avertizează printr-o vibrație dacă apăsați prea tare, folosind un simplu arc de presiune. Sistemul de irigații cu timer: Udă grădina la ora fixată, chiar dacă afară plouă torențial, deoarece nu are capacitatea de judecată pentru a opri risipa de apă. Securitate și Hobby: Porțile și ușile de garaj automate: Se deschid la simpla apăsare a unui buton de telecomandă. Camerele de supraveghere cu senzor de mișcare (clasice): Aprind becul la orice mișcare (pisică, frunză, hoț), pentru că nu pot distinge cine se mișcă. Dronele cu telecomandă: Sunt doar niște jucării sau unelte „pilotate” de om. Drona nu știe unde merge; omul de la sol ia toate deciziile de zbor. Senzorii de lumină de pe scară: Se aprind la orice mișcare (chiar și a unei frunze), fără a putea distinge dacă sursa mișcării este un om sau un obiect neînsuflețit.

Ce este, de fapt, Inteligența Artificială (IA)? Spre deosebire de aparatele de mai sus, IA are capacitatea de a acumula experiență și de a-și schimba singură modul de acțiune pentru a obține un rezultat mai bun:

1. Învățarea (Machine Learning): Capacitatea unui sistem de a-și îmbunătăți performanța pe baza datelor, față de un program fix care face mereu același lucru;

2. Chatboții Generativi (ex. Claude, ChatGPT): Sisteme care pot purta o conversație logică și pot crea idei noi, reprezentând un salt uriaș față de roboții telefonici care vă puneau să apăsați tasta 1 sau 2;

3. Malware-ul Polimorf: Viruși de calculator care se „deghizează” singuri pentru a nu fi prinși, fiind mult mai periculoși față de virușii vechi pe care orice antivirus îi putea bloca;

4. Recunoașterea Facială: O cameră cu IA „știe” că cel care intră pe poartă este proprietarul și nu un străin, o funcție mult superioară față de simplul senzor care aprinde becul la orice mișcare;

5. Suveranitatea Digitală: Capacitatea unui popor de a-și proteja datele și tehnologia față de influența marilor puteri care folosesc IA pentru control și manipulare;

6. Sănătatea Digitală (Medicina de Precizie): Sisteme care analizează mii de analize medicale pentru a depista o boală înainte ca primele simptome să apară, o capacitate de analiză mult superioară față de simplele programe care doar stochează fișele medicale;

7. Navigația GPS Inteligentă: Calcularea celui mai scurt drum pe o hartă fixă este o simplă formulă matematică (automatizare), față de sistemele moderne (precum Waze sau Google Maps cu IA) care anticipează blocajele în trafic și schimbă ruta în timp real, învățând din tiparele de deplasare ale milioanelor de șoferi (IA). Abia acum, când sistemul „vede” traficul și „anticipează” viitorul, vorbim cu adevărat despre Inteligență Artificială.

În concluzie, diferența fundamentală este de natură cognitivă: în timp ce Automatizarea execută orbește, Inteligența Artificială analizează și decide. Prima ne-a eliberat mâinile, a doua începe să ne modeleze gândirea.

Întrebări și Răspunsuri, pe înțelesul tuturor

1. Dacă frigiderul meu are ecran și se conectează la Wi-Fi, este Inteligență Artificială?
Răspuns: Nu. În marea majoritate a cazurilor, este doar un aparat cu „dotări digitale”. Faptul că puteți vedea poze pe ușa frigiderului nu înseamnă că acesta „gândește”. Este IA doar dacă frigiderul învață singur ce alimente consumați și comandă automat lapte când vede că s-a terminat, fără ca dumneavoastră să îi cereți asta.

2. De ce marketingul numește „Smart” (Inteligent) aproape orice aparat nou?
Răspuns: Pentru a convinge clienții să cumpere produse mai scumpe. „Smart” a devenit un termen de vânzări care descrie, de fapt, un aparat care are un meniu digital sau o telecomandă mai modernă, nu un aparat care posedă inteligență reală.

3. O dronă care mă urmărește în timp ce merg cu bicicleta este IA? Răspuns: Da. Dacă drona calculează singură traseul, evită crengile copacilor și vă recunoaște imaginea fără ca un om să o ghideze prin telecomandă, atunci ea folosește Inteligența Artificială (viziune computerizată și decizie autonomă).

4. Este periculos să folosim IA în viața de zi cu zi? Răspuns: IA este o unealtă, ca un topor. Pericolul nu vine de la unealtă, ci de la modul în care este folosită. Este periculoasă dacă este programată să dezinformeze sau să manipuleze opinii, dar este extrem de utilă când ajută medicii să descopere boli timpurii.

5. Mașina de spălat care „cântărește” hainele are IA? Răspuns: Nu. Aceea este o automatizare bazată pe un senzor de greutate. Ea aplică o regulă simplă: „la 5 kg de haine, pune atâta apă”. Ea nu învață din spălările anterioare și nu decide singură să schimbe temperatura dacă vede că o pată este mai dificilă.

6. De ce se spune că IA ne înlocuiește efortul intelectual? Răspuns: Pentru că, spre deosebire de un robot de bucătărie care doar amestecă ingredientele (efort fizic), un program de IA (precum ChatGPT) poate scrie un eseu, poate traduce o carte sau poate analiza legi complexe (efort intelectual), sarcini care până acum puteau fi făcute doar de mintea umană.

Un articol de N. Grigorie Lăcrița

„Acte-partea” secretomaniei hoților de (la) guvernare: precum „Coiful” așa și bani de pe mâna lor…

Data: 20 februarie 2026 by Cezar Adonis Mihalache

Nu, nu este o reușită financiară a Fiscului… Nu este un succes bugetar al statului… Este doar un alt capitol de prăduială, devalizare și depatrimonizare a țării… Căci, vorba aceea, unde-i „Coiful”, unde-s tablourile?!… O tâlhărie de țară în care Anaf –ul, prin faptul că a vândut la licitație toate tablourile confiscate de la un infractor, ba, încă, printr-o anumită casă de licitații (de castă), și nici măcar la nivelul propriei instituții, chiar și prin „strigare” alături de alte produse și mărfuri confiscate, e drept, mai puțin interesante din punct de vedere cultural-artistic, nu se dovedește cu nimic mai presus decât coțcarul amorezat de artă de la care le-a confiscat. Dimpotrivă, ar trebui să împartă dimpreună cu acesta niște metri pătrați de celulă… Și împreună cu toți aceia care au pus umărul la acest rapt de artă din România… Pentru că era o ocazie să aducem atâtea lucrări de artă în sfera patrimonială a țării (nu a statului, nu a clicii, nu a guvernanților)… Lucrări ce ar fi meritat un muzeu doar pentru ele… Cu o secție de patrimoniu național regăsit, întors acasă, fie și prin achizițiile din șpăgi ale unui infractor, și curățate de blamul de lotrii de stat prin confiscarea și punerea sub sechestru făcute de autorități, dar și cu o secțiune de artă universală pentru tabloul lui Picasso… Dar statul s-a grăbit să „scape” de ele… Să le scoată legal din sfera sa de responsabilitate… Iar pentru asta le-a pus la vânzare prin licitația organizată printr-o casă de licitații privată… Când trebuia să rămână custode al lucrărilor și să le liciteze la nivelul instituțiilor statului prin intermediul unor agenții internaționale… De exemplu, „Sotheby’s”, „Christie’s London” ori „Artcurial Paris”, prin care le-a cumpărat, inițial, infractorul colecționar… Și care le voia într-o galerie în țară…

Am pierdut dară ocazia de a avea un muzeu pentru aceste lucrări… Iar acum, prin infracțiunea de abuz în serviciu, în decizii, și în depatrimonizare, un al doilea infractor (statul, deh!) le-a îndepărtat de muzeele noastre… De patrimoniul național, pentru lucrările lui Grigorescu, Tonitza, Brauner, dar și de secția universală pentru Picasso…

Și nu este deloc un „succes financiar”… Indiferent de suma încasată… Pentru că patrimoniul național, aidoma casei strămoșești, țarinei, vetrei, nu se vinde… Iar statul, prin instituțiile sale, prin oamenii responsabili din acestea, poartă vinovăția dejuridizării statutului juridic al tablourilor, aflate sub sechestru asigurator și vinderea lor la licitație, poate chiar intenționat în această procedură, aproape „cu dedicație”, pentru a putea fi cumpărate de cine trebuia… Altminteri, dacă tot voia să le vândă pentru a face rost de bani, în fapt, un mare mizilic (aproape 800 000 euro) față de ceea ce risipesc zilnic acești guvernanți, de ce nu s-a transformat chiar statul în achizitor pentru unul dintre muzeele noastre de artă?… Pentru că nu despre „bani” era vorba… Nici din perspectiva încasării lor la buget prin vânzarea tablourilor (bani pe care să-i dăm oricum la alții, după ce împărțim comisioanele pe caste, nu-i așa?!), nici din cealaltă posibilă „viziune”, a cheltuirii de bani de către stat pentru achiziția lucrărilor pentru noi, fie și prin luarea din banul public a 800 000 de euro, pentru că, fonduri erau la buget… Nu au fost poate când „Cumințenia Pământului” aștepta să-și găsească locul în patrimoniul țării… Dar acum erau… Erau măcar din banii încasați din procentul de asigurare a „Coifului dacic de la Coțofenești”, furat, alături de trei brățări dacice, din expoziția deschisă la Muzeul Drents din Assen (Olanda)… Dar da, precum „Coiful”, așa și bani de pe mâna hoților de la guvernare… Lipsesc cu desăvârșire… Și cum altfel, când, în fond, nici până astăzi nu a fost prezentat public modul de alocare a banilor primiți de la olandezi drept despăgubire?… S-au dus la bugete?… Au căptușit niște „găuri”, dar nu cele ale sărăciei publice, mai degrabă pe acelea „date” de foamea și lăcomia lotrilor de (la) guvernare?… Căci, din cele 5,7 milioane de euro încasați, se puteau alocau 800 000 de euro pentru cumpărarea de către stat a acestor tablouri și amenajarea unui secții muzeale… Nu, nu ar fi compensat defel pierderea Coifului dacic… Nici nu ar fi fost vorba despre asta, ci de a da o utilitate publică, pentru țară, pentru ceea ce lăsăm în urmă, banilor din asigurarea „Coifului”…

Dar țara nu știe nimic de acei bani… Și nici de „Coiful dacic de la Coțofenești”… Și, curând, nici de cele 34 de tablouri de patrimoniu național și universal, „Colecția Darius Vâlcov”, cuprinzând și două tablouri ale lui Nicolae Grigorescu („Car cu boi, pe cale de dimineață” și „Car cu boi, la asfințit”), trei picturi ale lui Tonitza, o lucrare aparținând lui Victor Brauner („La relation”, 1952) și un desen semnat de Pablo Picasso („Scenă de coridă”)… Va ști însă când va veni ceasul următoarei malversațiuni a acestor tâlhari ce ne conduc… Când, „Coiful” va fi recuperat, și da, statul va trebui să dea înapoi banii din asigurare… Și nu neapărat doar cele 5,7 milioane de euro… Pentru că, nu întâmplător, contractul de expunere (și de furt, puteau scrie direct în preambul lui) nu a fost făcut public nici până azi… Ca alt act parte a secretomaniei hoților de (la) guvernare… Pentru că asigurarea a fost făcută pentru 30 de milioane de euro, am primit aproape șase, echivalentul valorii de inventar muzeal – și avem iată și motivul pentru care, de fapt, nu s-a făcut de către experții noștri reactualizarea de inventar la suma pe care o merita un bun de patrimoniu de vatră strămoșească înainte de a-l scoate din țară, dar, probabil, la restituirea coifului (când va fi găsit), ne vom trezi că va trebui să achităm întreaga sumă pentru care s-a făcut asigurarea… Că ne pricepem la d’astea… În fine, nu noi, lotrii… Că au prăduit ei o țară, nu se împiedică de o galerie, de un coif, de un tablou (fie și cu… boi)…

Rusia amenință SUA în Arctica… prin China

Data: 20 februarie 2026 by Cristi Pantelimon

Problematica Groenlandei este abia la început. Dacă tensiunile dintre SUA și alianța China-Rusia se vor amplifica, vom avea parte de noi dezvoltări complicate în zona arctică. Strategii americani actuali din zona U.S. Naval Institute insistă că amenințarea ruso-chineză în Arctica este slabă, că, de fapt, ruta nordului este una comercială și că e greu de presupus că pentru SUA situația actuală ar fi cu adevărat complicată din punct de vedere al amenințării strategice, mai ales că fidelitatea Danemarcei față de aliatul american facilitează întărirea potențială a apărării americane în Groenlanda. De fapt, lucrurile sunt mult mai nuanțate. Amenințarea voalată din punct de vedere strategic s-a produs deja, ca o elegantă „scurgere” în presa rusă cu tentă strategică încă din 2019, sub semnătura autorului rus Alexandr Shirokorad. Titlul articolului său din gazeta Независимое военное обозрение (Observatorul militar independent): „Lupta pentru Arctica se intensifică. De ce are China nevoie de noi zone de patrulare pentru submarinele purtătoare de rachete”.

Articolul strategului rus pornește de la o remarcă a lui Mike Pompeo, care, la 6 mai 2019, avertiza în Finlanda că Imperiul de Mijloc vrea să transforme Oceanul Arctic într-o altă Mare a Chinei de Sud. Ei bine, autorul rus nu face decât să demonstreze că Rusia și China gândesc „oarecum” așa și că fenomenul nu e imposibil. Iată câteva scurte extrase, practic esențialul articolului (care se ocupă pe larg de istoria de după anii 60 a luptei pentru supremația în domeniul naval/al submarinelor dintre URSS și SUA): „Potrivit mass-media, în prezent submarinele chineze purtătoare de rachete patrulează doar în mările de coastă. În opinia autorului, acest lucru este exact ceea ce limitează construcția submarinelor nucleare purtătoare de rachete. În primul rând, distanța de la coastele Chinei până în SUA este uriașă, iar, mai important, în mările deschise de coastă rezistența la luptă a submarinelor chineze purtătoare de rachete este clar insuficientă. Dacă vor ajunge în Arctica, chinezii „lovesc doi iepuri dintr-o lovitură”: vulnerabilitatea submarinelor lor scade drastic, iar distanța până la țintele potențiale se reduce de mai multe ori. De exemplu, distanța de la coasta Chinei în zona Shanghai până la New York este de 11,8 mii kmilometri, în timp ce de la Polul Nord până la New York – 3,4 mii km, adică de 3,5 (!) ori mai mică. Puterea economică a Chinei permite ca până în 2030 numărul submarinelor nucleare purtătoare de rachete să ajungă la 20–30 de unități. Cu acordul Rusiei, sub pretextul stațiilor de cercetare științifică de pe insulele noastre arctice, chinezii ar putea desfășura un sistem de aprovizionare și comunicații pentru submarinele lor purtătoare de rachete. Pe termen lung, Rusia și China ar putea începe și crearea în Arctica a unui sistem comun de apărare antiaeriană (PVO) și antirachetă (PRO), ceea ce este important, având în vedere că americanii, încă de la începutul anilor 1950, planificau să lovească URSS și RPC tocmai prin Arctica”.

Intrarea Chinei în rândul marilor puteri maritime, cu ajutorul Rusiei, în zona arctică, ar fi o mare amenințare pentru SUA. Trebuie spus că o astfel de amenințare, care, de la nivelul anului 2019, sigur are alte ecouri azi, poate fi unul dintre motivele pentru care, în SUA, pare să existe două voci diferite pe tema Groenlandei: pe de o parte, Donald Trump presează în ideea aproprierii Groenlandei, iar, pe de altă parte, strategii americani afirmă că e vorba, mai degrabă, de o falsă amenințare și de o exagerare a nivelului de alarmă din partea factorului politic american… Se teme SUA de alianța ruso-chineză ce se ivește în viitorul nu foarte îndepărtat? Nu este exclus; de aceea, pacea e obligatorie pe toate fronturile! Iar Donald Trump devine, obligatoriu, președintele păcii…

Redefinirea prin înarmare…

Data: 20 februarie 2026 by Petru Jipa

După „Conferința de securitate de la Munchen” mulți lideri europeni au vorbit despre „redefinirea țărilor europene” prin înarmare. Mă gândeam ce reprezintă aceasta și ce-ar fi dacă granițele nu ar fi desenate cu cerneală, ci cu fier? Ce-ar fi dacă suveranitatea nu ar fi declarată în tratate, ci măsurată în tonaj, viteză și randament? Întrebarea: Putem regândi națiunile prin prisma armamentului? Nu este doar provocatoare; este un cutremur seismic sub fundațiile statalității moderne. Timp de secole, ne-am imaginat țările ca entități vii: cu culturi ca respirație, economii ca puls și diplomație ca voce. Cu toate acestea, din ce în ce mai mult, lumea ascultă mai întâi vuietul motoarelor, liniștea dinaintea lansării, greutatea unui focos. Armamentul a încetat să mai fie un instrument de apărare, a devenit o gramatică a puterii, un dialect al descurajării, o sintaxă a statutului. A redefini o țară prin arsenalul său înseamnă a schimba însăși axa legitimității. Când un siloz de rachete devine un reper mai important decât o clădire a parlamentului, când bugetele de apărare eclipsează cheltuielile pentru educație, când mândria națională este calibrată nu prin poezie, ci prin sisteme de propulsie, nu mai măsurăm puterea; redefinim identitatea. Aceasta nu este abstracție. Este vizibil în modul în care capacitatea nucleară oferă un loc la masa negocierilor pe care niciun tratat nu îl poate oferi; în modul în care flotele dronelor remodelează suveranitatea asupra spațiului aerian considerat odinioară inviolabil; în aritmetica liniștită și înfiorătoare în care un singur submarin poartă o forță distructivă mai mare decât toate bombele aruncate în cel de-al Doilea Război Mondial; și existența sa singură redesenează hărți în mintea aliaților și a adversarilor deopotrivă. Armamentul nu doar protejează teritoriul el aduce performanță unui teritoriu. Vorbește acolo unde diplomația ezită, intimidează acolo unde legea se clatină și rezistă acolo unde tratatele expiră.

Totuși, această redefinire poartă un paradox profund: cu cât o națiune se înarmează mai mult pentru a-și afirma existența, cu atât riscă să șteargă chiar calitățile care o fac demnă de păstrat. Cultura se ofilește sub umbra unei pregătiri perpetue; încrederea se dizolvă în strălucirea sateliților de supraveghere; inovația nu se îndreaptă spre vindecare sau armonie, ci spre precizie, penetrare și prevenție. O țară definită de ceea ce poate distruge devine, în timp, imposibil de distins de amenințarea pe care pretinde că o conține. Armamentul, la fel ca focul, nu face discriminări între forjă și pădure, le consumă pe amândouă. Când școlile sunt construite lângă buncăre, iar copiii învață balistică înaintea biologiei, națiunea nu a devenit mai puternică, ci și-a îngustat sufletul. Așadar, trebuie să ne întrebăm, nu putem redefini țările prin armament? Ar trebui să o facem? Nu armele vorbesc mai tare decât cuvintele? Cele mai rezistente națiuni nu sunt cele ale căror granițe strălucesc de muniții ghidate, ci cele ale căror instituții strălucesc de integritate, ale căror străzi răsună de dialog, al căror viitor este investit în profesori, nu în tehnicieni ai eliminării. Adevărata suveranitate nu este monopolul forței, este capacitatea de a alege pacea în ciuda mijloacelor de a purta război.

A redefini o națiune nu înseamnă a o înarma mai feroce, ci a o imagina mai pe deplin: ca un legământ, nu o citadelă; ca un cor, nu o comandă; ca o grădină, nu o garnizoană. Măsura supremă a unei țări nu este ceea ce poate șterge, ci ceea ce refuză să abandoneze. Când un politician vorbește doar despre arme, despre oțel, despre rachete, despre granițe pline de senzori și soldați, în timp ce strigă „pentru popor”, trebuie să ne oprim. Nu pentru a aplauda, pentru a asculta, nu cuvintele, ci tăcerea dintre ele: tăcerea unde dialogul odinioară trăia, unde școlile zumzăiau de curiozitate în loc de sirene, unde copiii desenau zmee, nu buncăre. Aceasta nu este prietenie, este un fel de alchimie lingvistică, transformând frica în monedă, anxietatea în autoritate și războiul în asistență socială. Un politician care reduce securitatea doar la armament confundă harta cu teritoriul. Pacea nu este absența conflictului, este prezența justiției, a pâinii împărțite, a instanțelor care ascultă, a sălilor de clasă care deschid uși în loc să închidă granițele. A echivala apărarea cu armamentul este ca și cum ai diagnostica febra doar măsurând termometrul și ignorând corpul care arde. Adevărata securitate respiră aer curat, merge acasă după lăsarea întunericului fără să se uite peste umăr și are încredere că liderii săi ar prefera să finanțeze un spital decât un vehicul hipersonic de planare. Când arsenalele se umflă în timp ce grădinițele se micșorează, când bugetele de apărare eclipsează bugetele educației, când cuvântul „pace” apare doar în discursurile despre „pregătirea pentru război” atunci politicianul nu mai este un gardian. Este un paznic al lipsei, confundând vigilența cu viziunea și controlul cu grija. Dar să fie pace, iar cei care vor război să se gândească ce înseamnă acesta, înainte de a deschide gura.

Vila Cordescu din Fofeldea (sec. XIX, județul Sibiu) și șansa existnței „Ambulanței pentru monumente”…

Data: 19 februarie 2026 by Redacția

Existența unui serviciu special de intervenție la adresa unor monumente naționale aflate în pericol de dispariție face ca să mai existe o șansă bună pentru ca încă o generație să le poată întâlni și vedea, aflând astfel și poveștile lor de suflet. Meritorii voluntari ai „Ambulanței pentru monumente” Transilvania Sud au pus de curând în siguranță „Vila Cordescu din Fofeldea”, un monument emblematic pentru comunitățile din județul Sibiu. Deși acest imobil le-a rezervat multe „surprize” și provocări, voluntarii s-au bucurat de sprijinul membrilor comunității locale și au reușit să își ducă misiunea la îndeplinire. Fofeldea este un sat în comuna Nocrich din județul Sibiu, Transilvania, România. Se află în zona etno-folclorică și istorică „Valea Hârtibaciului”, la o distanța de 32 kilometri de municipiul Sibiu și 29 kilometri de orașul Agnita. Prima atestare a localității datează din 1382; de-a lungul timpului a avut diferite denumiri: Hohfeldia, (în dialectul săsesc Hiufält, Hîfield, în germană Hochfeld, în traducere „Câmpul Înalt”, „Câmpul de Sus”, în maghiară Hóföld, Fófeld). Satul Fofeldea este situat la patru kilometri de „Valea Hârtibaciului”, respectiv de-a lungul unui afluent al acestuia – Valea Fofelzii. Nucleul central se află in imediata apropiere a Bisericii Sfântul Vasile, fiind încojurat de înălțimi.

Satul a avut inițial gospodăriile împrăștiate pe versanții dealurilor; urmele, majoritatea ruine se pot vedea și astăzi. Vila Cordescu alături de Banca Cordiana sunt două realizări unice de la sfârșitul secolului al XIX-lea ale celebrului bancher de pe Valea Hârtibaciului și pe care le-a lăsat moștenire comunității locale. Construită pe un subsol mai vechi din piatră, vila prezintă o îmbinare fericită a unui sistem de construcție autohton din cărămidă la parter cu o mansardă pe structură de tip american cu pereți ușori din lemn cu astereală tencuită, realizată după întoarcerea acestuia din America și transformată dintr-o însoțire Raiffeisen. Banca reprezenta în vremurile ei bune un punct de interes pe o rază de zeci de kilometri în jurul satului Fofeldea. „Solicitarea sprijinului intervenției a venit din partea dnei Viorica Vecerzan de la „Asociația Cordiana”. Vila servește astăzi funcțiunii de muzeu sătesc în care doamna Viorica a adunat cu trudă cam tot ce a găsit la oamenii din sat. Ce ne-a atras atenția încă de la intrare a fost gaura din planșeul de lemn, prin care apa infiltrată prin acoperiș ajungea până la nivelul parterului. Tot la parter am identificat o fisură a unuia dintre pereții transversali de compartimentare din cărămidă, iar din pod se puteau identifica țiglele lipsă și cele crăpate, care permiteau infiltrații. La o inspecție exterioară ne-am dat seama că aproape toți căpriorii aveau capetele putrezite, iar surpriza cea mare am avut-o când am vrut să intrăm în pivnița plină de apă: arcele care susțineau bolțile se aplatizaseră și amenințau să se prăbușească, trăgând după sine peretele de cărămidă de la parter, cel fisurat deja. Urgența intervenției se dovedea mai mare decât estimaserăm la început, așa că am început pregătirea documentației, iar în aprilie ne-am pus pe treabă”, povestesc reprezentanții Ambulanței pentru Monumente Transilvania Sud.

„Prima săptămână a fost intensă, căci am lucrat în paralel pe două fronturi: în pivniță am redirecționat apa adunată spre exterior, am demolat controlat peretele de compartimentare și bolțile cu probleme, iar la nivelul acoperișului am început demontarea țiglelor, completarea elementelor degradate și refacerea decorațiunilor frontonului. Timp de o săptămână a fost alături de noi Eloi Thiollier, meșter pietrar, care a început reconstrucția peretelui de piatră din pivniță. S-a refolosit piatra rezultată în urma demolării, completată cu piatră de același tip. Voluntarii l-au întâlnit și pe Jan Hülsemann, care a ținut o prezentare la intervenția asupra remizei de la Sibiu, prilej cu care voluntarii celor două șantiere derulate în paralel s-au întâlnit. Începând cu cea de-a doua săptămână au continuat lucrul în pivniță Marcel Braicu și echipa sa. A fost încheiat peretele de piatră de la nivelul demisolului, s-a refăcut și poziționat tocul din lemn de stejar, s-au rezidit bolta de cărămidă și peretele de la parter. Simultan s-a lucrat la acoperiș: au fost completate toate capetele de căpriori și de grinzi cu probleme, s-au înlocuit integral căpriorii dinspre fronton, au fost refăcute scândurile decorative de pazie, s-au refăcut tencuiala și acoperișurile coșurilor de fum, s-au bătut lații și a fost completată învelitoarea cu țigle vechi. Întregul șantier a fost coordonat de colegul nostru, Ștefan Vaida”, continuă istorisirea reprezentanții Ambulanței. Din fericire, voluntarii asociației au întâlnit în Fofeldea oameni implicați, care i-au sprijinit în demersul lor de a pune în siguranță și acest monument.

„Domnul Grunca Ioan, membru al comunității și vecin cu șantierul nostru a avut amabilitatea să ne ghideze prin clădire și ulterior s-a ocupat de repararea vechiului clopot al vilei. În timpul liber am vizitat împrejurimile și șantierul care se desfășura în paralel la Sibiu, am luat mocănița pe ruta Hosman-Cornățel, am vizitat centrul de cercetași de la Nocrich și ne-am bucurat de priveliștile către Făgărași, vizibili de pe drumul care duce către Fofeldea și de pe dealurile din sat. Îi mulțumim doamnei Viorica Vecerzan, care a fost gazda noastră pe toată perioada intervenției, ne-a gătit și s-a asigurat că avem tot ce este nevoie. Primăria Nocrich a contribuit la inițiativa dlui. primar Mușoaie Adrian și a dlui consilier Emil Anghel cu suma de 6.000 de Lei alături de oamenii din sat, care au donat mesele pentru voluntari și restul echipei. Cazarea s-a făcut la casa parohială din sat drept pentru care îi mulțumim din inimă părintelui paroh Horațiu Barac”, spun reprezentanții Ambulanței pentru Monumente. Voluntarii care au lucrat la acest proiect sunt: Catinca Mănăilă, Bogdana Eftimie, Gabriela Udrea, Ioana Viorica Georgescu, Rareș Ronkov, Gurau Emanuel Petruț, Enache Ioana Cătălina, Nona Rotariu, Cristinel Croitoru, Caragață Gabriela, Ana Marica, Henghelz de Groot Cornelia, Raluca Giurgiu, Maria Nica, Gamăn Dragoș, Ilie Maria Luana, Corina Sidor, Teodor Munteanu, Ștefan Sicleru, Cosman Dumitru, Ioan-Victor-David Cercel, Tudor Coman, Cătălin Balaure, Diana Iabrașu, Lavinia Cociubei, Drăgulănescu Ioana- Dora, Andrei Ghiță, Cristina Nicolaescu, Paul Dărășteanu, Ira Buian. Maria Nica a fost voluntarul intervenției. Fofeldea a fost primul ei șantier și se înscrisese pentru o săptămână. Când a văzut câtă nevoie era de ajutor, a plecat acasă la Oradea, și-a pus lucrurile în ordine și s-a reîntors la Fofeldea pentru alte două săptămâni de muncă la acoperișul vilei. Voluntari din comunitate: Liviu Vecerzan, Tatiana Tirhaș, Hortensia Lăpădat, Lăpădat Dragoș, familia Șușu, familia Lisandru, familia Chirca, Ogrean Adriana, Năstase Petru, Maria Mușoaie. Mulțumiri speciale Hortensiei și lui Dragoș, dar și vecinilor fam. Chirca. Cristian Woelbi din Agnita, Benő și Daniel Indianos. Meșter pietrar voluntar: Eloi Thiollier. Meşteri: Marcel Braicu, Adrian Braicu, Dan Țichindelean, Alexandru Faur. Coordonator tehnic: Ștefan Vaida, Eugen Vaida. Coordonatori logistici: Veronica Vaida, Andreea Năprădean. Acești oameni cu suflet mare ai „Ambulanței pentru monumente Transilvania-Sud” au readus la viață astfel nu numai imobilul de secol XIX, dar și muzeul sătesc îngrijit de doamna Viorica, care care a adunat cu trudă exponatele. (G.V.G.)