„Ciocanul” și „Cuibușorul de nebunii”…

Câți dintre bucureșteni își mai amintesc de „monumentul tipografilor”, ridicat, după 1990, pe Calea Victoriei? S-a aflat o vreme pe locul fostului edificiu al Teatrului Național, bombardat de nemții de care ne-am „dezaliat” în 1944 și trântit la pământ, definitiv, de bolșevicii care au pus mâna pe țară imediat, grație tancurilor rusești. (Azi, hotelul Novotel). Piața Teatrului Național – numită ulterior și Piața 13 Decembrie – a fost scena pe care s-a produs o confruntare (presa de stânga o numea masacru) între grupuri de muncitori bucureșteni, în frunte cu ceva tipografi, și forțele de ordine. Practic, „iscra” a fost aprinsă de un provocator bolșevic care l-a deposedat de revolver pe un jandarm și a dat să-l împuște. Nu se știe exact numărul victimelor: 10-20-30. În nici un caz sute de morți. Mă rog, este vorba de aceleași specifice umflături ale celor care au tot insistat cu cei 11.000 de țărani uciși la răscoala din 1907…

Sunt interesante doleanțele clasei „muncitoare”! Pe lângă ziua de lucru de 8 ore, salarii mai mari, pace și pâine, problema lor arzătoare era: „scoaterea armatei din teritoriile care intraseră recent în componenţa statului român”. „Teritoriile” vizate se numeau Basarabia, Bucovina și Transilvania. Ba și Dobrogea! Așadar, dementa teză cu „România imperialistă”, încinsă violent de minorități, își începuse asaltul imediat după 1 Decembrie 1918! Chiar cu trei ani înainte de înființarea PCdR. Așa se face că această cloacă alogenă, care susținea dezmembrarea României, avea să fie scoasă în afara legii, în 1924, prin atât de necesara, și azi, Lege Mârzescu.

S-a făcut mare zarvă ideologică – desigur, subversivă – cu așa-spusa „grevă a tipografilor”, de parcă România era țara tuturor tipăriturilor din Europa, nu altceva. Să ne amintim un lucru simplu: până la apariția „Casei Scânteii” – excluzând „Universul” și alte două-trei tipografii ceva mai acătării – la noi, atelierele de imprimare erau, în general, proprietatea evreilor sau a altor minoritari. Inutil să te întrebi cui cereau greviștii acele drepturi sau cum rămâne cu „explotatorii burghezo-moșierești?” Pe de altă parte, breasla tipografilor – nu toți, desigur – au reprezentat „crema” clasei muncitoare, ca instrucție, și probabil – iar spun, nu toți! – parteneri de nădejde ai comuniștilor. Și înainte de 13 decembrie 1918, și în perioada interbelică, și după venirea la putere a bolșevicilor după 1944. Ba, o vreme, și după 1989! Un singur exemplu: ei, tipografii, refuzau, în cazul cotidianului România liberă, să tipărească nu doar unele articole, ci ediții întregi, întârziau tipărirea publicației, ca ziarul – port-drapelul de atunci al iluziilor noastre – să nu prindă trenurile pentru provincie, spre a fi difuzat. Nu mai vorbesc de șantaje de toate felurile. Bașca, unele „cuie” bătute anume în câte o pagină. Un exemplu dintr-un ziar, cu „greșeala” strecurată de linotipist: la o explicație foto despre „Regina Maria dă pildă la soldați”, în cuvântul pildă litera l a fost înlocuită cu z. Este faimoasă contribuția „dezinteresată” a tipografilor: într-un articol din presa centrală se scria că tov. N. Ceaușescu a ținut o cuvântare isterică, în loc de istorică. „Istorii” de acest fel sunt multe, multe.

Am petrecut nenumărate zile și nopți în tipografii: lângă linotipiști – și plumbul lor toxic, lângă vingalac – alături de paginator, la calandru, la rotativă, la mașina offset (tipar înalt), pentru potrivirea culorilor, pe lângă câte și mai câte. Am avut chiar și vreo doi-trei prieteni tipografi…

Dar să ne întoarcem la fostul lor „Monument” de pe Calea Victoriei. „Lucrarea” semăna (s)leit cu lespezile de piatră de la căpătâiul lui G. Călinescu, M. Sadoveanu, M. Ralea, T. Săvulescu (cimitirul Bellu) sau cu cele de pe aleea comuniștilor – ce blasfemie! – din cimitirul Sf. Vineri. (Un alt monument, dedicat lor, ridicat de comuniști, în 1948, pe o „groapă comună” din cimitirul Reînvierea, avea ca „terminație” secera și ciocanul.) Iată și ce scria pe monumentul din inima Capitalei: „Glorie eternă eroilor tipografi, căzuți în lupta pentru libertate și o viață mai bună în decembrie 1918 și decembrie 1989”. Textul este cu majuscule.

În loc de alte comentarii, reproduc zisa regizorului David Schwartz, o mostră de imbecilitate: „13 decembrie reprezintă naşterea adevăratei Românii „Mari” interbelice – o Românie a inegalităţilor, a statului răpit de o gaşcă de latifundiari şi industriaşi rapace, susţinută de birocraţi conştiincioşi, o Românie a luptelor sociale şi a persecuţiei claselor subalterne şi grupurilor oprimate“. La rândul ei, tânăra basarabeancă Victoria Stoiciu – secretar de stat la Cancelaria primului-ministru (Ciolacu)I – ne lămurește cu asupra de măsură cine și cum „tipărește” astăzi destinul României: „2018 nu este doar centenarul Marii Uniri şi nu este doar prilej de sărbătoare. Este şi centenarul vărsărilor de sânge şi al mişcărilor muncitoreşti. Am depus azi flori la mormântul celor ucişi acum 100 de ani. Nu uităm. Niciodată“. Ce rușine! Parcă avem de-a face cu guvernul altui mare ticălos, Petru Groza, zis, în epocă „cap de oaie, dă tutunul fără foaie”. Chiar s-a reîncarnat M. Roller, să facă și din Cancelaria primului ștab al țării „cuibușor de nebunii”? Dragi ștăngari, mai trăgeți-vă și spre casele voastre, de acolo de unde ați venit…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*