Bucovina, Cărți, Mormânturi, Cetățenii…

Nu poți vorbi, nu poți înțelege Bucovina de ieri și, cu atât mai mult, Bucovina de astăzi fără a fi zăbovit, cu creionul în mână, prin cărțile excepționalului istoric Ion Nistor. Și nu numai prin volumele închinate Bucovinei, ci și Basarabiei, românilor din sudul Dunării, istoriei românilor, în general. Cel care își mântuia existența pământeană în ziua de 11 noiembrie 1962, după cumpliți ani de temniță comunistă, fusese – ce teribilă coincidență! – între cele mai importante personalități care luaseră parte la realizarea și inaugurarea statuii Unirii din Cernăuți, în data de 11 noiembrie 1924… Mult mai mult decât atât, Ion Nistor – care nu cred să aibă vreun bust prin România – fusese, alături de Iancu Flondor (și, desigur, mulți alți admirabili bucovineni) unul dintre făuritorii Unirii Bucovinei din dumnezeiasca zi de 28 noiembrie 1918. Iancu (cavaler de) Flondor n-a prins dezvelirea monumentalului ansamblu al Unirii de la Cernăuți, doar cu circa o lună înainte de acest înălțător eveniment părăsind lumina pământului său. Are, fapt cu totul îmbucurător, un bust la Alba Iulia.

Din nefericire, cu o contribuție excepțională la aducerea Bucovinei între hotarele firești ale României, Ion Nistor și Iancu Flondor nu s-au înțeles între ei. Și nu numai între ei… Asta eufemistic spus. Lucru, nu-i de mirare, tipic pentru români. Ceea ce nu vor – sau sunt împinși – să înțeleagă unii istorici de ocazie din prea scumpa noastră patrie de astăzi este tocmai neinsistarea pe acest detaliu, ca să spun așa, care dă apă la moară „specialiștilor” ucraineni. Lipsa de unitate, de solidaritate, orgoliile nefirești ne-au costat și ne vor costa înfiorător de mult. Fără Ion Nistor și Iancu Flondor, luați numai și numai împreună, nu vom putea pricepe sub nici un chip ce au însemnat și încă înseamnă austriecii și ucraineni în privința distrugerii a românilor, a românismului din partea de nord a Bucovinei încă aflată sub ocupație sălbatecă.

Pe de altă parte, dacă nu vom înțelege că fruntariile noastre străbune – dincolo de tratate, trădări ori alte nemernicii – se întind până la ultimul cimitir românesc, până la ultimul mormânt de la marginile dintotdeauna ale neamului, și vom dormi ca boii pe coadă, atunci trupul țării n-are nici o șansă să nu se părăduiască. Cimitirele, mormintele sunt pe cale de a rămâne tot mai slăbite arhive, borne drepturilor noastre românești. Zicerea lui N. Iorga, fie-i țărâna ușoară, cum că România este singura țară care se învecinează cu populații de același sânge, este încântătoare metaforic și, poate, era valabilă la vremea lui. Astăzi, realitatea este cu totul alta. România se învecinează doar cu dușmani de-o ferocitate pe care, din nefericire, neamul românesc a trăit-o cu asupra de măsură. Este suficient, poate, să amintim doar tragicul an 1940.

În rest, mă depășește culanța iresponsabilă a cârmacilor de astăzi. În loc să asigure și să încurajeze material sporirea naturală a populația țării, o altoim cu incontrolabile acte de cetățenie de se „sparie gândul”, vorba cronicarului. Vă amintiți, poate, și de vechea zicală „puțini am fost, mulți am rămas…” Trag nădejde că ticăloșia nu va merge până acolo încât să se acorde cetățenie română ucrainenilor găzduiți la noi din pricina războiului slavilor din nord-est. S-ar crea, prostește, un dezechilibru monstruos în dauna unor zone unde ne învecinăm cu ei.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*