În jurul anul 1900, câțiva cercetători ruşi găsesc în arhiva Muzeului Ermitaj câteva manuscrise aparținând lui Dimitrie Cantemir, în care se vorbește despre această peșteră şi despre comorile sale. Credibilitatea documentelor este fără îndoială una convingătoare, prin urmare, cercetătorii ruşi ajutați de câțiva Frați Masoni Ieşeni, ajung în Iași în 1908, sub identitatea unor negustori şi crescători de cai. Nevrând să atragă atenţia călugărilor de la Mănăstirea Cetățuia, singurii de atunci care ar fi putut oferi informaţii despre obiectivul vizat, încearcă să pătrundă spre peșteră prin nişte tunelurile realizate dinspre Curtea Domnească. Din păcate acestea sunt surpate în zona Bahluiului şi accesul lor este temporar oprit. Mituiesc însă unele oficialități ieşene ale acelor vremuri şi schimbă cursul râului Bahlui anunţând populația că astfel se va evita inundarea zonelor din Podu-Roș afectate frecvent de-a lungul timpului de ieșirea din matcă a râului.
De fapt prin schimbarea cursului de apă s-a dorit excavarea în siguranță a unei porțiuni de peste o sută de metri din tunelul de legătură care era surpat în dreptul fostului curs al râului. Faptul ca nu existau schiţe ale traseului tunelului îi obliga să înainteze doar prin interiorul acestuia.
În data de 6 ianuarie 1911 când mai aveau, se spune, aproximativ două sute de metri până în dreptul peşterii, se produce o surpare de pământ la poalele dealului Cetățuia, iar întreaga echipă dispare sub pământ. Curios este şi faptul că în aceaşi zi primarul Iașului de la acea vreme, Nicolae Gane, îşi încetează mandatul de primar. Coincidenţa datei, lucru foarte important pentru numerologi, devine stranie dacă ne gândim la faptul că primarul avea Gradul de Maestru în Loja Steaua României din Iaşi, fiind şi unul din cei mai importanți membri ai Francmasoneriei Române. Locul său în Primărie va fi preluat pentru o scurtă perioadă de către alt mason cu grad înalt ministrul justiției de atunci, Dimitrie A. Greceanu.
Sfârşitul anului 1912 este însă unul deosebit de dificil din toate punctele de vedere. Existau multe probleme pe fond politic, mișcările revoluţionare din ţară luaseră amploare, economia reuşea cu greu să se recalibreze pe măsura cerinţelor perioadei de industrializare, prin urmare, cercetarea tunelului către peşteră se amână deşi noul primar al Iaşiului, Dimitrie A. Greceanu reuşise să facă rost de planurile tunelului, dar şi de câteva schițe, privind presupusul amplasament al peșterii, de la un argat al hotelului Sankt-Petersburg unde fuseseră cazați cercetătorii ruşi. În scurt timp, Dimitrie Greceanu renunță la postul de primar în favoarea lui Gheorghe N. Botez, nu înainte de a vinde documentele referitoare la peşteră lui Matei Basile Cantacuzino, avocat, care era şi profesor la Facultatea de Drept din Iași. După vânzarea documentelor Greceanu revine în capitală, unde avea să-şi găsească sfârşitul în urma exploziei unei bombe artizanale plasate la 8 Decembrie 1920, în Senatul României. Matei B. Cantacuzino continuă cercetările asupra tunelului împreună cu fiul său, Vasile, croindu-şi drum spre peşteră prin forţe proprii. Pe data de 29 Decembrie 1912 devine Primarul Iașiului după ce acceptă să facă parte din Loja Masonică de la Iași. Având acum un atu în plus, dar şi alte resurse financiare, reuşeşte să găsească intrarea în peşteră la sfârșitul anului 1913. Sunt extrem de uimiţi, atât el cât și fiul său, de peisajul care le apăruse în fața ochilor. Se povesteşte că timp de trei zile nu au mai ieșit din peșteră, bucurându-se de fiecare bijuterie şi obiect în parte. După acest aproape miraculos episod îşi dă demisia din funcţia de primar fiindu-i confirmată eliberarea din funcție peste câteva zile, la data de 6 ianuarie 1914.
Spre norocul cercetătorilor de mai târziu a început să facă un un inventar al lucrurilor aflate în peșteră şi după două luni de muncă obţine un rezultat complet sau cel puțin aşa apare în unul din caietele găsite după moartea sa: – 12.450 de monede de Aur 1/2 Findik (Imperiu Otoman circ. 1703-1730); – 67.800 de monede Argint 1 Para (Imperiu Otoman circ. 1703-1730); – 87.00 de monede Argint, Ungaria Leopold 1. circ 1698; – 24 Coliere de Aur, 68 de Brățări, 52 de Inele și Ghiuluri, 22 de Sfeșnice, 36 de cutii ptr bijuteri toate din Aur, 16 Brâuri cu Bafta din Aur (O bafta de boier avea intre 1 si 3 kg de Aur), 120 de Pahare din Aur si Argint, 44 de farfurii de argint, 36 de seturi de tacâmuri, haine, blanuri, etc…
Fiind un om inteligent Matei. B. Cantacuzino se gândește serios, să părăsească ţara cu tot cu comoară şi decide să îşi găsească un aliat de nădejde, aşa că ia legătura cu un bun prieten de-al său, Alexandru Constantin Cuza, un cunoscut om politic, nepot direct al Domnitoru-lui Alexandru Ioan Cuza.
Planurile sale sunt însă anihilate de venirea Primului Război Mondial şi aderarea României la Convenţia cu Antanta (4 August 1916). Se vede nevoit să rezidească peștera şi să îşi minimalizeze cheltuielile deoarece armata, controla totul pe străzile Iașului, având în vedere că oraşul devenise Capitala de Război a Ţării unde era găzduită şi Familia Regală.
Fiul său, Vasile Cantacuzino, fiind militar de carieră, este trimis la București pentru apărarea fostei capitale însă când germanii ocupă Bucureștiul, intenţionează să se reîntoarcă în Iaşi pentru a fi alături de tatăl sau. Pe data de 31 decembrie 1916, trenul cu care călătorea căpitanul Vasile Cantacuzino, rămâne fără frâne în gara Bârnova, iar la poalele dealului Cetățuia, în localitatea Ciurea, deraiază. În această tragedie căpitanul Vasile Cantacuzino îşi găseşte sfârşitul împreună cu alte peste 1000 de oameni. Din păcate, trupul său nu a putut fi identificat fiind astfel îngropat împreună cu alte câteva sute de persoane într-o groapă comună la locul tragediei. La auzul acestei tragice veşti, tatăl, Matei B. Cantacuzino, înnebunește de durere şi se retrage din viața publică. La scurt timp după moartea singurului său băiat, îi mor părinții şi soţia. La sfârşitul anului 1925 şi el este găsit mort în casă, în condiții rămase neelucidate.
După moartea prietenului său, Alexandru Constantin Cuza (cunoscut ca politician de dreapta mai ales cu numele de A. C. Cuza), decide să cerceteze personal actele şi spusele acestuia în legătură cu de acum legendara peșteră de sub mânăstirea Cetățuia şi a eventualei comori aflate în interiorul acesteia. Găseşte în casa lui Matei B. Cantacuzino aproximativ două sute de monede din aur, o sumă importantă de bani, dar şi însemnările acestuia. Cercetează cu forţe proprii tunelul de acces către peșteră, dar constată că acesta este într-o stare foarte proastă şi există oricând pericolul să se surpe. În această situaţie face o înţelegere nescrisă cu înalții prelaţi ai bisericii ortodoxe ieşene pentru a proteja comoara dacă i se înlesneşte accesul în peşteră prin interiorul mănăstirii.
Ajunge în peşteră, o cercetează amănunţit la fel precum şi conținutul tăbliilor de piatră rămase în custodia călugărilor de la Cetăţuia. Cu acest prilej descoperă un lucru uimitor pe două dintre tablete şi îşi dă seama că singura persoană de încredere care l-ar putea ajuta în acest moment ar fi doar celebrul Nicolae Iorga, important membru al Masoneriei Române, istoric, documentarist, enciclopedist, profesor universitar şi academician, cunoscător a mai multe limbi dintre care unele considerate moarte, precum greaca veche sau latina.
După mai multe studii şi cercetari amănunțite a tăbliţelor A. C. Cuza vine cu propunerea ca această comoară, probabil fiind vorba de ceea ce a recuperat de la Matei Cantacuzino, dar şi de cele aflate în custodia mânăstirii, să fie dată statului român. Propunerea este respinsă cu vehemență de membrii Lojei Masonice, iar Cuza este îndepărtat din Lojă. De teamă să nu i se întâmple ceva rău, ia legătura printr-o cunoştinţă, direct cu Adolf Hitler, în acel moment liderul Partidului Muncitoresc German Național Socialist ( NSDAP ). Stabilește rapid o cale de comunicare şi poartă mai multe discuții telefonice cu acesta la intervale regulate de timp, cunoscându-i pasiunea pentru orice fel de artefact misterios cu posibile implicaţii divine. Conform unor documente ale vremii, inclusiv unele ziare pe care le putem accesa şi acum, Hitler își arată vizibil intenţia de a veni în Iaşi şi de a a-l cunoaşte personal pe A.C.Cuza, în care vedea un aliat la său în politica antisemită pe care începuse să o pună în practică. În presa locală ieșeană, apare un articol la 23 Septembrie 1932, în care Adolf Hitler afirmă că dorește să-l cunoască pe profesorul Cuza.
Oficial această vizită nu a mai avut loc, dar se pare că în tot acest timp, o parte din plăcile de piatră descoperite în peştera de sub Cetățuia, au ajuns în posesia lui Hitler în luna decembrie 1932, cu o lună înainte ca acesta să fie numit în funcția de Cancelar al Germaniei. Însă relațiile dintre A.C. Cuza şi Nicolae Iorga se răcesc, iar cei doi devin chiar dușmani, deoarece Nicolae Iorga respinge cu vehemență colaborarea cu Germania şi ideologia fascistă, ceea ce îi va atrage antipatia legionarilor din România, precum şi mânia lui Hitler. Cam acesta este şi contextul în care profesorul va muri asasinat în pădurea de la Strejnicu, o mică localitate lângă Ploiești, în noiembrie 1940.
Nu se știe însă nici în zilele de astăzi ce însemne conţineau plăcile dăruite lui Adolf Hitler, cu toate că, în mod sigur, undeva prin Arhiva Mitropoliei există schiţe, copii sau desene realizate după original. S-ar părea că A.C. Cuza înţelege că tot ce se află în interiorul peşterii este blestemat, aşa că ia decizia, în anul 1943, de a părăsi Iaşiul şi se autoexilează în Ardeal, la Sibiu. Moare în anul 1947 la Sibiu fiind înmormântat în Cimitirul Central.
După terminarea războiului şi venirea la putere a comuniştilor, Iaşiul trece prin uriaşe transformări şi extinderi, iar fundaţiile noilor blocuri de locuinţe pătrund adânc în solul milenar al oraşului. Biserica îşi dă seama că acum o hotărâre la nivel de conducere ar putea să distrugă şi să jefuiască peştera aşadar ia decizia, foarte logică, să zidească pe o lungime de câțiva zeci de metri intrarea în tunel, dar înainte de asta distruge şi o parte din el între mânăstirea Frumoasa şi dealul Cetăţuia. Partea de la fosta intrare în tunel este transformată în cramă şi astfel devine ascunsă de ochii curioșilor. Am vizitat această cramă de mai multe ori şi pot spune cu mâna pe inimă că nimic din ce se vede acolo nu ar putea să te ducă cu gândul la vechea taină a tunelului. Sunt sigur de altfel că nici călugării care au serviciul la cramă nu cunosc mai nimic despre locul în care îşi împlinesc ascultarea. Acesta este un lucru specific tuturor bisericilor, deoarece de-a lungul întregii lor existenţe au păstrat cu sfinţenie o mulţime de secrete.
Între 1970-1979 primar al Iaşiului este Ioan Manciuc, om care obținuse în anii 70 licenţa în istorie la Facultatea de Istorie şi Filosofie a Universității „Al. I. Cuza”. Va încerca pe tot timpul mandatului său să afle dacă este sau nu reală povestea acestei peșteri, prin urmare, impulsionează tot felul de lucrări şi săpături în anumite locuri gândind că va găsi ceva, însă, din păcate, norocul nu-i surâde.
De-a lungul timpului fuseseră găsite nenumărate urme ale acestui tunel care pornea din zona Palatului Culturii şi se întindea pe actuala stradă Sf. Lazăr, până la Piața Nicolina, a-poi spre Mânăstirea Frumoasa urcând spre Cetățuia. În zilele noastre Mitropolia neagă existența acestui tunel sau a peşterii, dar se arată foarte deschisă şi chiar invită lumea să viziteze mănăstirea acolo unde la capătul curţilor, există o intrare bine păzită şi închisă vizitatorilor. Peste această intrare, aparent banală, a fost contruit un Observator care teoretic are rolul de a supraveghea pădurea şi de a oferi informații utile în timp real anumitor Instituții ale Statului (Pompieri, Politie, Armată, etc…) în caz de necesitate. Numai că, această clădire îngrădită este mereu închisă, ea aparţinând Ocolului Silvic Suceava, iar dacă doreşti informaţii trebuie să te deplasezi la ei. O altă ciudățenie este căutarea ei pe internet, acolo unde nu există nici un fel de date despre această construcţie. Totuşi dacă te apropii de ea şi zăboveşti mai mult timp în preajma ei, vei avea surpriza să te trezeşti cu un călugăr sau doi care te vor supra-veghea insistent. Destul de ciudat într-o lume în care, aparent, accesul la orice gen informaţie este absolut liber.
– Frumoasă poveste coane Alecule însă eu mai ştiu una cam la fel de misterioasă cu un puţ aflat cam în centrul oraşului şi care duce la o sală cu inscripţii nedescifrate, iar acolo se află şi o fântână cu o apă specială extrem de pură biologic!
– Nicule, cunosc şi această poveste greu de încadrat la credibile măcar pentru faptul că nu vine cu nici un argument de tip fotografie, document sau consemnare în actele celor care ar fi lucrat aici. Prin urmare, o consider doar o pistă falsă, lansată de cei care vor să deturneze atenţia de la povestea mult mai credibilă a peşterii despre care am vorbit, ceea ce îmi întăreşte convingerea că miezul ei este unul cât se poate de real.
– Dar ca om de ştiinţă ce concluzii tragi din această prezentare, captivantă totuşi?
– Prima ar fi că bogăţiile pe care le numim comori aduc doar suferinţă, aşa cum am aflat de-a lungul vremurilor! Sunt convins că la mijloc au fost nişte interese meschine, de îmbogăţire rapidă, dar şi acel spirit de aventură al unor oameni deosebiţi, cei care doar aşa au reuşit să contureze istoria mai puţin cunoscută a omenirii. Că aurul sau bijuteriile găsite în peşteră s-au spulberat, este un lucru firesc, aşa cum firesc este să gândim că păstrarea bogăţiilor în vremuri tulburi, iar la noi acestea nu au lipsit, se făcea prin ascunderea lor în pământ şi înclin să cred că nici acum nu este altfel de când am început să înţelegem cum funcţionează băncile. Deci lucrurile la acest nivel au o logică fermă! Cât despre comoara spirituală, chiar dacă nu iau în serios informaţiile referitoare la craniile diferite de ale noastre care ar fi fost găsite în peşteră, îmi rămâne, cu probe indiscutabile, fotografice, informaţia referitoare la plăcuţele din piatră cu semne asemănătoare unui scris. Aici voi intra desigur în controversă cu istoriografia oficială cea care susţine că populaţiile antice de pe teritoriul actual al ţării noastre nu cunoşteau scrisul. Lenea intelectuală, stupiditatea, dar şi lichelismul au făcut ca această neverosimilă aserţiune să traverseze secolele. Faptul că tăbliţele din peşteră nu au intrat niciodată în atenţia cercetătorilor nu se datorează secretului impus de biserică, ci doar incompetenţei pseudo-savanţilor care ne dau lecţii. Şi nu mă miră, deoarece nici plăcuţele de la Sinaia, mult mai multe şi mai bogate, nu au intrat vreodată în studiu, însă a fost imediat adoptată ideea cel puţin cretină precum că acestea sunt un fals. Nimeni nu şi-a pus măcar o întrebare de bun simţ: cine să facă un asemenea fals de proporţii şi mai ales de ce? Ca să nu mai vorbesc despre felurite forme de scriere, mai ales petroglife, care nu interesează pe nimeni.
– Crezi că există o conspiraţie care să împiedice cunoaşterea istoriei noastre?
– Nu! Ar însemna să ne dăm prea multă importanţă! Există însă mari interese ca adevărata istorie a lumii să nu fie cunoscută, deoarece se spune că doar cel care cunoaşte trecutul poate avea viitor! Iar hoţii de istorie nu sunt de ieri de azi ci de când este omenirea!
Cum luna ne cam bătea obrazul la fel şi ceasul care arăta că ajunseserăm cu poveştile la miezul nopţii, mulţumim gazdei şi ne retragem având convingerea că după atâta plăcută tihnă intelectuală vom dormi bine şi vom visa frumos… (sfârșit)
Lasă un răspuns