
Nu, nu sunt cazuri sociale! Nu ale Statului Român! Pentru că nu noi i-am adus aici, nu noi i-am pus în situația de a avea nevoie de ajutor! Pentru noi, ei sunt și trebuie să rămână refugiați de război. Atât! Nu „cazuri sociale”… Pentru că este îndeajuns acest statut pentru nevoile lor de bază: protecție, securitate, siguranță și cele necesare unui trai decent. De multe ori, cu mult peste ce (mai) au mulți dintre românii noștri. Pentru noi, cazuri sociale sunt bătrânii care nu au bani pentru medicamente, pentru alimente, pentru facturile curente… Pentru căldură și apă…. Pentru noi, cazuri sociale sunt compatrioții trecuți de 40-50 de ani pe care nu îi mai angajează nimeni… Și care se târăsc cum pot, de la o zi la alta, necuprinși nici măcar în statistici… Și care, da!, ar vrea poate să fie ucrainieni în acest moment, pentru a avea și ei „prioritate” în găsirea unui loc de muncă… Pentru noi sunt deja mult prea multe alte situații ce pot fi catalogate drept „cazuri sociale”… Adolescenți rătăciți, tineri fără un drum în față… Iar ucrainienii sunt, și așa trebuie să rămână în prezența lor aici, refugiați temporari de război. Care se bucură de protecția, securitatea, siguranța și sprijinul nostru… Iar dacă, la atâta vreme de la venirea lor aici, se mai întâmplă ca acel sprijin (financiar) să întârzie, ei nu trebuie să uite esențialul. Se bucură de protecție și siguranță. Sunt la adăpost. Nu dorm prin subsoluri de blocuri bombardate. Nu se strecoară pe străzi privind cu frică spre cerul de unde pot cădea oricând lucruri ce nu se văd, nu se aud…
Sunt la adăpost de atrocitățile unui război. Asta nu ar trebui să uite și asta ar trebui să le dea măsura, nu rostului unor strigăte și mesaje, de reproș, ci al logicii bunului simț de a nu trage de șnurul portofelelor noastre bugetare golite inclusiv pentru a sprijini efortul de război din țara lor. Pentru că, în fond, este o problemă de bun simț… Cum poți să strigi că ești caz social în fața instituțiilor noastre când, poate, la nici măcar câțiva metri de tine un bătrân cerșește de sub o pătură zdrențuită?!… Nu te uiți în ochii lui, gândindu-te că tu, cetățean străin, ai deja mai multe decât mai au și vor mai avea, poate, chiar cetățenii țării care te-a primit?!…
De aceea, nu este deloc corectă și nici de apreciat atitudinea refugiaților ucrainieni strigându-și soarta drept caz social! Nu, caz social am ajuns noi, cei poate prea primitori… Cei ce numărăm fiecare bănuț, și nici nu mai contează unde și cum, în palma înnegrită de nedreptate a oamenilor străzii, sau într-un portofel tot mai gol inclusiv din cauza sprijinului pe care îl dau guvernanții în numele nostru…
Și mai este o problemă pe care poate acum nu vrem să o vedem cum își întinde lăstarii spre ziua de mâine. Când va deveni poate un alt „rod” otrăvit dintr-o sămânță pusă în brazdele noastre. Peste nevoile și sărăciile noastre. Pentru că, dacă astăzi refugiații se strigă drept cazuri sociale, mâine poimâine vor ajunge a cere și drepturi… Acolo, pe locurile în care noi nu mai ajungem pentru a protesta… Acolo unde, pentru noi, guvernanții au pus în litera legii opreliști în drepturile de exprimare… Și de prezență fizică… De aceea, acest protest al ucrainienilor sub autoetichetarea drept „cazuri sociale” ar trebui să ne rămână în minte… Pentru că este și întâia lor manifestare ca o colectivitate. Și care va deveni ușor-ușor minoritatea de mâine reclamând drepturi, strigând cereri și apoi revendicări. Făcând ceea ce noi am uitat a mai înfăptui, de drept, ca majoritate, ca națiune, de peste trei decenii…
Lasă un răspuns