Marea Mănăstire Mărgineni a fost un lăcaș de cult ortodox prahovean, de o deosebită însemnătate, ce se afla pe drumul ce lega Bucureștiul de Curtea Domnească de la Târgoviște. Aici a fost construită inițial o mănăstire de vornicul Drăghici din Mărgineni în secolul XV, apoi a fost refăcută și mărită de postelnicul Constantin Cantacuzino (care a fost și înmormântat aici) și Pană Filipescu în secolul XVII. Edificiul a fost întărit cu ziduri de cetate în vremea postelnicului Constantin Cantacuzino (1646) şi a fiului acestuia, Stolnicul Constantin Cantacuzino (1681), devenind important pentru întreaga zonă, lăcașul a mai fost cunoscut și sub denumirile de „Mănăstirea de pe Cricov”, sau „Mănăstirea Drăghicești”, ea fiind construită pe ruinele unei mai vechi mănăstiri „rezultat al pietăţii familiei Basarabilor”. Soţiile celor doi ctitori, Elina şi Ancuţa, erau fiicele lui Şerban Basarab Voievod. Inițial Marea Mănăstire Mărgineni a fost cea în jurul căreia s-au dezvoltat satele din zonă.
Se spune că de pe vremea Cantacuzinilor (secolului al XVII-lea) localnicii practicau olăritul la curțile acestora din Mărgineni sau Filipești de Târg, făcându-se o ceramică smălțuită fină pentru nevoile curților domnești. În secolele XV –XVI boierii „at. Mărgineni” erau printre cei mai puternici din Țara Românească. Importanța acestui centru s-a reflectat și în construcțiile ce se înalțau falnice cândva pe aceste pământuri. Pe aceste moșii au existat două construcții bisericești: Mănăstirea de pe Cricov, având hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril” și Marea Mănăstire Mărgineni, la N și NE de Cricov, ctitorită la 1646 de postelnicul Constantin Cantacuzino. Tot de aceste timpuri trebuie legate și Palatul Cantacuzinilor de la Filipeștii de Târg, construit de postelnicul Constantin Cantacuzino între 1633-1653, Palatul de la Florești și Palatul lui Pană Filipescu de pe „drumul domnișorului” – pe care „fugeau domnișorii și boierii țării în timpul năvălirilor dușmane” -, parcul și heleșteul, despre care Grigore Zagoritz scria că „la Mărginenii Pîrliți au stat în picioare până acum câteva decenii cele mai luxoase palate vechi și cea mai de artă dintre bisericile întregii regiuni”. Pe locul de atunci al Marii Mănăstiri Mărgineni se află astăzi Penitenciarul Mărgineni, situat administrativ în satul „I.L.Caragiale” (fost Haimanale, fost Boboci) din comuna „I.L. Caragiale” (fosta comună Ghirdoveni sau Ghizdăveni; jud. Dâmbovița). Ca istorie a locului, la Mănăstirea Mărgineni au fost deținute în arest persoane încă din anul 1840, astfel între anii 1840 și 1843 a fost închis aici revoluționarul Nicolae Bălcescu. În anul 1869, din ordinul lui Dimitrie Bolintineanu, mănăstirea a fost transformată definitiv în închisoare. Cu excepţia perioadei de timp din primul război mondial, când închisoarea a fost transformată în cetate de către armata germană, în incinta fostei mânăstiri a fost loc de deţinere. În anul 1949 a fost construit pavilionul de detenție, iar în anul 1951 s-au construit trei hale de producție industrială, cu o suprafață de 2500 m2. Construcţia Fabricii de Mobilă „I.L. Caragiale” a fost definitivată în 1963, aceasta funcţionând în decursul anilor şi ca un important centru de calificare pentru persoanele private de libertate din Penitenciarul Mărgineni şi din alte penitenciare din ţară în meserii precum tâmplar universal, tâmplar manual, lăcuitor lemn, ambalator. Penitenciarul Mărgineni este profilat pe deținerea în custodie a persoanelor care executată sancțiuni privative de libertate în regimurile de maximă siguranță și închis. Unitatea are în custodie persoane arestate preventiv și condamnate definitiv la pedepse privative de libertate, de regulă mai mari de 10 ani.
„Construită în ultimul pătrar al secolului al XV-a (1475-1495) – sub dinastia domnitorilor Basarabi – de vornicul Drăghici sin Stoica ot Mărgineni (apud Nicolae Iorga, Revista istorică, vol. XXV –n-le 7-9/1939), pe lângă rolul religios important, Mânăstirea Mărgineni constituia în acele vremi un excepţional loc strategic de supraveghere şi apărare a Cetăţii de Scaun a Târgoviştei. În a treia decadă a secolului al XVI-lea (1627/1628), o dată cu căsătoria postelnicului Constandin Cantacuzino cu Elena, fiica domnitorului Radu Şerban şi a Elinei, Mărgineanca, ultimul vlăstar din spiţa marilor boieri Mărgineni, Mânăstirea, dimpreună cu imensa avere „mutătoare şi nemutătoare” a cuplului, ajung la o înflorire fără precedent. Călător în Ţara Românească (1656-1658), sirianul Paul de Alep descrie la superlativ conacul postelnicului. „Ieşind din biserică ne-am coborât în palatul acestui postelnic (s.n.). Sunt clădiri domneşti ce uimesc mintea, fiind mai frumoase decât clădirile din oraşe. Acolo se află o baie elegantă a cărei marmură e minunată; apa care o alimentează este adusă de roţi cu găleţi aşezate pe râu; aceste găleţi stropesc şi grădinile de zarzavat şi livezi frumoase; ele pun în mişcare şi multe mori. Acolo se află case clădite ca la Istambul, căci toţi boierii din Ţara Românească au clădiri minunate în satele lor. Fiecare are lângă casa lui o mânăstire mare înzestrată cu danii şi fiecare boier se întrece cu cei de o seamă cu el în ceea ce priveşte frumuseţea clădirii şi a lucrăturii. Ei îşi pun toată mândria în aceste locuri”.
Mândria postelnicului Constandin Cantacuzino va fi fost mai cu seamă Mânăstirea Mărgineni (restaurată de el în 1654), lăcaş pe care diaconul Paul de Alep nu mai conteneşte să îl laude. Spicuiesc, în fugă. „El clădise (refăcuse, n.n.) de curând această mânăstire, clădire care minunează pe vizitatori. Ea are o turlă înaltă, acoperită cu tablă, şi trei altare, fiecare având desupra o cupolă elegantă. În faţa porţii se află o cupolă rotundă şi largă cu mai multe arcade; în mijlocul acesteia este un bazin cu mare joc de ape, alimentat de la un canal ce aduce apa de departe. De jur împrejurul acestei cupole sunt picturi în serie după acest text: ‹‹Slăviţi pe Dumnezeu din ceruri şi toate neamurile de dobitoace şi de fiare din lume, din mare şi de pe uscat şi Lăudaţi pe Domnul întru Sfinţii săi, fecioarele dănţuitoare, judecătorii, bătrânii, tinerii, tobele şi flautele etc.››. Există un lucru care minunează mintea – lucrarea unui meşter artist care a făcut şi picturile de la mânăstirile lui Vasile, domnul Moldovei (Vasile Lupu, n.n). Toate frescele de pe ziduri sunt aurite. Cât priveşte lucrarea făcută pe lemnăria de pe tâmplă, te uimeşte frumuseţea picturilor sale; dar este şi mai frumoasă cea de pe ziduri. […] Pe uşa bisericii, de o parte se află icoana Domnului nostru Iisus Hristos şi de cealaltă cea a Maicii Domnului, în foiţe de aur curat. […] Uşa bisericii este aurită în întregime. Întregul interior este proaspăt zugrăvit până în partea de sus a cupolelor, ca şi tavanele. […] Mai este încă o biserică nouă, frumoasă; apoi, pe rândul pridvorului chiliilor mânăstirii, se află o a treia biserică. Locul trapezei se găseşte lângă biserică, la catul de sus; ea dă spre mânăstire şi spre pădure. Este lungă, spaţioasă, şi cu multe ferestre cu arce rotunde. Este împodobită toată cu picturi şi cu tablouri reprezentând subiecte bine alese. […] Mânăstirea aceasta este clădită în vârful unui morman (dâmb, ridicătură, n.n.) şi în pădure. În heleşteele din jur se pescuieşte mult peşte”. Să adăugăm că, încă de pe vremea postelnicului – un mare iubitor de carte, ca şi doamna Elena Cantacuzino, soţia sa -, Mânăstirea Mărgineni avea o importantă bibliotecă de tipărituri şi manuscrise (pomenită şi de Antonio del Chiaro), bibliotecă ce va deveni celebră în tot Orientul creştin prin achiziţiile făcute de fiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino. De altminteri, după uciderea postelnicului, ca executor testamentar al imensei averi a mamei sale, începând din 1682, Constantin Cantacuzino Stolnicul devine administratorul întregii „Curţi a Mărginenilor”, calitate în care, în 1687, îl aduce aici, printre alte iniţiative demne de admirat, pe vestitul meşter iconar Pârvu Mutu, cel care va restaura, la mânăstire, al doilea rând de frescă şi, de asemeni, va zugrăvi în întregime biserica lăcaşului monastic. Elena Cantacuzino şi postelnicul Constandin îşi duc împreună somnul de veci în ctitoria lor de la Mărgineni.”.
Înzestrată de noii ctitori cu numeroase moşii şi odoare, mănăstirea şi-a sporit mereu averea, inclusiv de ultimul ei egumen român, arhimandritul Cornilie. În toamna anului 1720, Nicolae Mavrocordat închină mănăstirea către aşezământul din Muntele Sinai, dar în condiţii foarte avantajoase pentru biserică şi sat. În 1821, comandatul corpului de oaste din Ploieşti, Duca, a primit poruncă de la Ipsilanti să plece cu oştirea la Târgovişte, pentru a face rost de provizii pentru 1500 de călăreţi. Mănăstirea Mărgineni era deja ocupată de arnăuţii conduşi de Farmache, iar unul din căpitanii grecilor, Sava, s-a „întărit” în mănăstire „sub cuvânt că acea monastire i putea servi ca cetate de apărare”. El a încercat să-l atragă pe Duca într-o capcană, dar acesta, bănuindu-l, a evitat confruntarea. La secularizarea din 1863, mănăstirea Mărgineni avea „22 de moşii, cu un venit de 874.200 lei vechi anual.” Începând cu 1863, mănăstirea se transformă în închisoare pentru deţinuţii politici. Cel mai notoriu deţinut al acesteia a fost Nicolae Bălcescu, închis la Mărgineni din ordinul lui Alexandru Vodă Ghica. Bălcescu a folosit timpul de încarcerare pentru a studia biblioteca stolnicului Cantacuzino şi arhiva mănăstirii, ce se mai afla în parte acolo şi care i-a folosit ca bază de documentare pentru scrierile de mai târziu. Astfel a conceput lucrarea „Puterea armată şi arta militară la români” și tot aici a scris despre biografia postelnicului Constantin Cantacuzino.
Dacă importanţa istorică a comunei a gravitat în jurul Mănăstirii Mărgineni, importanţa culturală este legată de naşterea aici a marelui dramaturg Ion Luca Caragiale, care a dat şi numele actual al comunei. Unul din importanţii oameni de cultură contemporani din judeţul Dâmboviţa: Ştefan Ion Ghilimescu, într-un articol publicat la 160 de ani de la naşterea scriitorului, descria demersurile făcute pentru a identifica şi marca locul unde a venit acesta pe lume, precum şi modul în care a apărut casa – muzeu destinată lui Caragiale. Identificarea cu precizie a locului din incinta fostei Mânăstirii Mărgineni în care s- a aflat casa în care s-a născut I.L. Caragiale se va dovedi de real folos pentru Comitetul de Cultură şi Artă al Regiunii Prahova (devenită ulterior, prin Decretul 331 din 19 septembrie 1952, Regiunea Ploieşti) care, împreună cu Uniunea Scriitorilor din R.P. România (preşedinte în exerciţiu: Zaharia Stancu), cu ocazia aniversării a 100 de ani de la naşterea scriitorului, va aşeza acolo o „placă memorială” din beton de circa 130 cm înălţime şi cincisprezece grosime (amplasată la nivelul debleului Drumului Judeţean 710, executat la o adâncime de circa 3-4 metri sub nivelul „ridicăturii de teren” sau „dâmbului” menţionate în configuraţia locului descrisă de G. Zagoriţ). Văruită şi cu slovele înviorate cu catran, an de an, de forurile locale de partid şi de stat, ciudatul obiect de tristă amintire s-a păstrat ca atare pe locul respectiv până în 1992. El acredita cu litere de o şchioapă nu atât faptul că în acel loc fusese într-adevăr casa în care s-a născut scriitorul, ci concepţia realist-socialistă incipientă ce trebuia inoculată cu orice preţ omului nou, anume că I.L. Caragiale a fost nici mai mult nici mai puţin decât „cel mai mare critic al regimului burghezo-moşieresc”. Aniversarea Caragiale din 1952 a avut poate, totuşi, şi o latură pragmatică: jignite de stigmatul de Haimanale al numelui localităţii, resimţit, mai mult sau mai puţin acut, ca un blam moral, întreprinzătoarele organe locale şi judeţene s-au mobilizat şi au reuşit să determine forurile de stat centrale să schimbe oficial numele localităţii. Potrivit sau nu, cert este că, din 1952 şi până astăzi, locurile natale ale lui I.L. Caragiale îi poartă numele. Adăpostită într-o frumoasă casă cu pridvor de la începutul secolului al XX-lea, situată la circa 250 de metri de zidurile care protejau incinta vechii ctitorii monastice a Cantacuzinilor, pe D.N. 72, expoziţia reuneşte o serie de obiecte, cărţi şi mobilier care au aparţinut marelui clasic, precum şi o serie de scrisori, facsimile, fotografii, afişe şi alte documente dedicate, în special, activităţii de dramaturg şi ziarist a lui I.L. Caragiale. Imediat după revoluţia din Decembrie 1989, în climatul de efervescentă emulaţie din toate domeniile vieţii social-culturale, s-a înlocuit aşa-zisa placă memorială plantată în pofida bunului-simţ de propaganda dejistă, în 1952, cu un mic obelisc (proiectat de sculptorul Liviu Brezeanu), monument comemorativ placat cu travertin pe care, cu litere de bronz, executate cu migală în Atelierul U.A.P. din Bucureşti, a fost inscripţionat poate cel mai simplu text de caldă şi reculeasă aducere aminte: Pe acest loc a fost casa în care s-a născut I.L. Caragiale (1852-1912).”
Elena Cantacuzino – cea care își leagă viața și numele de cunoscuta mănăstire – (n. octombrie 1611, Suceava – d. 2 martie 1687, com. Filipeşti, jud. Prahova) era fiica domnului muntean Radu Şerban (1602–1610) şi a Elinei, din familia marilor boieri Mărgineni. A studiat la Viena, cât timp familia ei a fost refugiată acolo, în particular şi la un pension de călugăriţe. Revenită în ţară după moartea tatălui (1620), s-a căsătorit cu postelnicul Constantin Cantacuzino, grec venit de la Constantinopol în timpul domniei lui Matei Basarab, fondatorul dinastiei boierilor Cantacuzini. A avut 12 copii, 6 fete şi 6 băieţi, pe care i-a aliat cu membrii unor familii renumite, bogate şi puternice. Toţi copiii au fost puşi să înveţe cu profesori aduşi anume din Occident, unul dintre fii, Constantin, fiind trimis să studieze la renumita Universitate din Padova. A ridicat, împreună cu soţul ei, numeroase lăcaşuri de cult, a reparat, renovat şi restaurat altele, între care Mănăstirea Mărgineni (devenită un adevărat centru cultural, dotat cu o bibliotecă, îmbogăţită cu cărţi de către stolnicul cărturar Constantin Cantacuzino), sau biserica şi palatul din Mironeşti-Coeni. La 30 decembrie 1663, boierii Băleni, conduşi de Stroe Leurdeanu, au pus la cale asasinarea postelnicului, care a fost ridicat din palatul său din Filipeşti, dus la Mănăstirea Snagov şi sugrumat. Mama şi-a prevenit fiii, care au reuşit să scape cu toţii de urgia duşmanilor. Cu ajutorul mitropolitului, a strămutat rămăşiţele soţului său la Mărgineni şi a făcut tot posibilul pentru a salva averea familiei, ameninţată cu confiscarea. Se luptă, ajunge de multe ori în faţa Sfatului Domnesc şi reuşeşte să se facă înțeleasă, nimeni neîndrăznind s-o înfrunte. Elena Cantacuzino a sprijinit urcarea pe tron a unui apropiat al familiei sale, Antonie din Popeşti (1669–1672), a cărui domnie a influenţat-o, toţi băieţii ei primind dregătorii. A reuşit să obţină, post–mortem, recunoaşterea nevinovăţiei soţului său şi condamnarea lui Leurdeanu şi a acoliţilor săi la moarte sau la muncă silnică în ocnă. Dar, odată dreptatea făcută, Elena Cantacuzino redevine fiinţa bună şi milostivă. Ea cere Divanului (Sfatul Domnesc) să transforme pedeapsa capitală a duşmanului familiei sale în obligativitatea călugăririi acestuia. Unelteşte pentru mutarea lui Gheorge Duca (1673–1678) pe tronul Moldovei şi aducerea la Bucureşti a unui domn apropiat familiei sale. Sultanul l-a numit pe fiul ei Şerban Cantacuzino (1678–1688). Este printre primele românce care şi-au întocmit testamentul, în 1682 numindu-l executor pe fiul ei, stolnicul Constantin Cantacuzino, şi justificându-şi dorinţa de a-şi păstra averile până la moarte pentru a nu ajunge „să rătăcesc căutându-mi pânea pe la copii şi astfel să cerc uşile străine, cum alţii au stat la ale mele”. Actul conţine „recomandaţii de viaţă morală şi religioasă, de bună înţelegere între fiii chemaţi de venerata bătrână la casele ei de la ţară din Mărginenii de Sus” (N. Iorga), cu scopul de a preîntâmpina certurile inerente între moştenitori, renunţând astfel la principiul primogeniturii. Însoţită de fiul ei, Mihai, Elena Cantacuzino a mers în pelerinaj la Ierusalim, Nazareth şi Bethleem, rugându-se pentru bunăstarea familiei sale, devenind astfel prima româncă ajunsă la Locurile Sfinte. La ceasul cuvenit a fost înmormântată alături de soţul ei la ctitoria lor de la Mărgineni. Despre sfintele morminte nu am reușit să aflu nimic. La fel, în legătură cu vechiul așezământ al mănăstirii. Posibil ca zidurile seculare să completeze arhitectura acestui penitenciar. Posibil și ca mormintele ctitorilor să fie aici, în fortificație. Ce știm este că multe „personalități” ale lumii interlope au „trecut” pe aici. Printre acestea s-a numărat și sirianul Omar Hayssam, în anul 2013. Astăzi încercăm să aflăm unde mai este „scânteia” care a ținut adunate atâtea lucruri frumoase în această zonă interjudețeană dintre Prahova și Dâmbovița, atât de apropiată de cea numită Valea Voievozilor, respectiv Marea Mănăstire Mărgineni și sfintele ei odoare și morminte…
Lasă un răspuns