Când vorbim despre „Miorița”, primul cuvânt care ne vine în minte este „resemnare”. Așa este catalogată atitudinea ciobanului în fața morții posibile, pe care i-o vestește “„ița bârsană”. Numai că, pentru „a accepta ceva fără împotrivire” (DEX- definiție „resemnare”), trebuie mai întâi să treci printr-o stare conflictuală, să evaluezi posibilitățile și riscurile, să alegi între „a fi sau a nu fi”. Nu poți să te împaci cu tine însuți decât după ce ai făcut alegerea. Abia atunci ești cu sufletul împăcat, ești „resemnat”. Până atunci, fiind vorba de o situație ce implică propria existență, te afli intr-o stare de disperare. Trebuie să alegi, să depășești dilema( acel „sau-sau” kierkegaardian), fiindcă numai un termen poate fi ales, celălalt fiind anulat. Prin alegere, ți-ai luat soarta în propriile mâini, ești responsabil de ceea ce se va întâmpla, bun sau rău.
Versurile baladei nu spun nimic despre o astfel de stare prin care ar fi trecut ciobanul, dar, judecând după împăcarea de sine cu care tratează posibilitatea morții, putem presupune că resemnarea nu este rezultatul unei alegeri (conștiente sau nu), ci a faptului că în adâncul ființei sale nu simte încă nevoia de a face o alegere concretă, de a lua atitudine fățișă, așa cum îl sfătuiește miorița („îți cheamă ș-un câine”). Absența certitudinii („Și de-a fi să mor”) îi permite „detașarea” de acest eveniment major care i se prevestește, transferându-și disperarea asupra celor dragi, „măicuța bătrână” și oile sale. Chiar prezentarea alegorică a morții ca nuntă poate fi considerată o dovadă a neliniștii (inconștiente) care a pus stăpânire pe ființa sa. Fiindcă totul se petrece într-un plan ipotetic, este mult mai convenabil să-ți închipui ce simt alții, să-ți transferi propriile sentimente asupra altora. Cu alte cuvinte, resemnarea nu este decât o disperare mascată.
Lipsa alegerii poate fi considerată un paravan pe care ciobanul îl pune între el și realitatea evidentă, ceea ce îi permite să amâne, la nivelul subconștientului, inevitabilul care i se prevestește. Zbuciumul sufletesc al mamei sau „lacrimile de sânge” ale oilor trădează o anumită voluptate cu care ciobanul își imaginează dispariția( În orice durere simțim un fior de plăcere” spunea Constantin Brâncuși). Dacă cei doi ciobani care i-au pus gând rău sunt întruchiparea uneltei cu care destinul îl lovește, mult mai puternică este afecțiunea cu care îl înconjoară ființele apropiate, mama, oile, câinii, chiar întreaga natură, munții, soarele, luna, stelele. Acesta este gândul care îl mângâie și-i dă putere să înfrunte nemiloasa/posibila lovitură. Aceasta este temelia pe care își edifică resemnarea. Ciobanul simte în acest moment povara de a fi o creatură finită care nu se poate opune unui „destin ineluctabil” și atunci găsește „salvarea” în opusul ei, de ființă care tânjește după absolut, prezentându-și moartea ca nuntă cosmică. Disperarea este astfel abandonată în favoarea resemnării, fiind totodată transferată asupra celor dragi, care îi plâng dispariția.
Dacă în „Miorița” vorbim despre resemnare, în cealaltă creație emblematică pentru spiritualitatea românească, „Mănăstirea Argeșului”, vorbim despre jertfa pentru creație, făptuitor și victimă în același timp fiind Manole, „meșter mare”, căruia i se cere / poruncește să ridice „Monăstire naltă/ Cum n-a mai fost altă”. Spre deosebire de ciobanul mioritic, Manole este un personaj cu o personalitate complexă: pe de-o parte avem meșterul încrezător în forțele sale, capabil să folosească orice mijloc pentru a-și atinge scopul, iar pe de altă parte vedem un om pus la grea încercare, asemenea unui damnat pentru o vină de care nu are știință, forțat să comită o faptă cutremurătoare, numai pentru înfăptuirea unui deziderat măreț. Dar spre deosebire de anticul Agamemnon care își sacrifică fiica pentru a-i îmbuna pe zeii potrivnici pentru o faptă de care se făcea vinovat ( a ucis căprioara sacră a zeiței Artemis), Manole își sacrifică soția doar pentru că soarta l-a desemnat pe el, nu ca pedeapsă pentru o vină anume. De aici rezultă întregul său comportament, trecerile succesive de la disperare la resemnare, de la optimism la dezolare și, în final, prăbușirea psihică și dispariția fizică.
Calvarul lui Manole începe în momentul în care vede că forțe potrivnice, necunoscute îl împiedică să-și ducă la îndeplinire proiectul. De remarcat că Manole face o distincție clară între aceste forțe misterioase și Dumnezeu, dovadă că îl imploră pe acesta să împiedice împlinirea previziunilor care i s-au dezvăluit în vis. Ajutorul pe care Cel de Sus i-l oferă se dovedește însă ineficient, Manole fiind nevoit să se conformeze jurământului pe care l-a făcut. Disperarea meșterului atinge acum punctul culminant. Dacă primul moment când cade pradă disperării( atunci când vede că tot ce lucrează ziua, noaptea se năruiește) este depășit prin visul izbăvitor care îi redă încrederea în sine, următorul moment îl aduce în pragul nebuniei. Încercările disperate de a împiedica prin toate mijloacele împlinirea a ceea ce soarta a hotărât sunt zadarnice, Manole fiind nevoit să se supună jurământului. Resemnarea sa diferă însă de a ciobanului. Zidindu-și soția, Manole nu este cu sufletul împăcat („Manea turba”), nici nu-și transferă disperarea asupra altcuiva, El își duce singur crucea, sufletul său e împietrit, nu mai vibrează niciun sentiment profund uman în el. A devenit o simplă unealtă a destinului, dar și victimă a acestuia. Pe Manole nu-l plânge nimeni, nimeni nu-l compătimește, nici măcar tovarășii săi de muncă ( aceștia sunt inexistenți pe parcursul zidirii Anei, dar culeg roadele sacrificiului acestuia: „Vesel se mândrea”), nu are parte nici măcar de răsplată din partea lui Negru-Vodă.
Prin zidirea soției, personalitatea lui Manole suferă o transformare completă. Înainte de toate, își anulează propriul statut social, acela de a avea o familie și urmași („Zidul rău mă strânge…/Copilașu-mi frânge!”). Vorbind în termeni kierkegaardeni, Manole încetează de a mai fi un om etic, care pune mai presus de toate datoria față de societate, de familie, devenind un om religios, care se supune( deși nu se împacă cu acest lucru, dovadă încercările zadarnice de a opri cursul evenimentelor) imperativului supranatural. Asemănarea cu biblicul Avraam este însă doar parțială. Beneficiind de grația divină, Avraam nu este nevoit să-și sacrifice fiul, ceea ce nu se întâmplă în cazul lui Manole.. A revenit oare la starea de dinainte odată terminată mănăstirea? Eliberat de povara care l-a pus în poziția ingrată de a-și sacrifica soția, Manole trece în anonimat, nu mai este nicio deosebire între el și ceilalți meșteri. Are parte de aceeași soartă ca ei, suportând lipsa de recunoștință a domnitorului. Rămâne doar „fântâna lină/ Cu apă puțină/ Cu apă sărată/ Cu lacrimi udată”, mărturie a sacrificiului și a durerii care i-a sfâșiat sufletul.
Disperarea izvorăște din încercarea de a găsi o soluție la o situație imposibilă. Disperatul nu întrevede decât o singură cale de a ieși din această situație, aceea de a o accepta, simțindu-se neputincios în fața faptului împlinit în care este pus. Ar mai fi refuzul acceptării, dar acest lucru înseamnă asumarea unei bătălii pentru care, cel mai adesea, nu este pregătit și pe care nu este sigur că o va câștiga. Cele două personaje în discuție acceptă verdictul destinului, dar felul în care o fac este complet diferit. Ciobanul este degajat, nu simte nevoia de a se împotrivi, disperarea lui este latentă, încă nu a ajuns în stadiul în care să-l oblige să facă o alegere pentru a o depăși. Manole este în schimb încrâncenat, disperarea îl macină, îl face să se simtă neputincios. Încercările de a ieși din această situație fiind ineficiente, nu-i rămâne decât să accepte verdictul. O dată făcută alegerea, Manole încetează de a mai fi disperat, îndoiala a dispărut din sufletul lui, a rămas doar povara misiunii pe care trebuie să o ducă la bun sfârșit.
Dependent de un timp și spațiu, omul ajunge de multe ori în situații-limită, care îl pun la grea încercare. Având posibilitatea alegerii, care îi oferă alternativa acceptării sau neacceptării, omul își definește propriul statut, acela de a trăi autentic sau inautentic, de a trăi viața din plin, cu riscurile la care se supune, sau de a se lăsa purtat de valurile ei. Trăind pe plaiul mioritic, ciobanul duce o viață în armonie cu natura, după legi nescrise, a căror încălcare produce un atentat la ordinea prestabilită, care zdruncină echilibrul firesc al lucrurilor. Înștiințat despre un posibil atentat la viața sa, ciobanul se vede pus într-o situație-limită, pe care o acceptă doar ca posibilitate și, de aceea, toate demersurile sale au în vedere acest lucru. Acceptarea și recunoașterea situației-limită nu înseamnă a o înlătura, ci numai a o suporta inconștient. Se simte în „discursul” liric al ciobanului o imensă tristețe, ca și cum s-ar întreba „De ce se întâmplă asta? Cu ce sunt vinovat?”.
Poate că și Manole și-a pus aceste întrebări și nu este exclus să fi răbufnit în adâncul sufletului: „De ce mă pedepsești, Doamne?”. Evidența însă îi este potrivnică, Manole fiind nevoit să depășească situația-limită conformându-se imperativului divin. Se sustrage astfel moralei umane, care l-a pus în raport: cu sine însuși, supunându-se unui alt tip de morală, care îl situează în raport cu transcendentul. Fapta lui nu mai este judecată prin prisma moralei umane, care are în vedere trecutul (fapta săvârșită, condamnabilă), ci prin alt tip de morală, superioară, care privește spre viitor: mănăstirea ridicată prin jertfă va rezista peste veacuri, sacrificiul căpătând astfel legitimitate.
Un articol de Vasile Duma
Lasă un răspuns