La câteva sute de ani de la dispariția lui Attila( m.453), ungurii, mânați de un impuls de a face istorie cu orice preț, își părăsesc stepele asiatice și se îndreaptă spre Europa centrală cu intenția declarată de a reface imperiul gloriosului lor premergător. Călcând pe urmele vechilor civilizații europene, acum în declin, după alte câteva sute de ani, pe la 1200, încearcă să-și făurească propria epopee care să fixeze în conștiința generațiilor viitoare aventura lor istorică, a cărei măreție să se regăsească în noua formațiune statală pe care încep să o contureze în Câmpia Panonică și teritoriile limitrofe. Ocupându-se de perioada timpurie a istoriei ungurilor, „Gesta Hungarorum”, cronica anonimă a regelui Bela, relatează, printre altele, cum au cucerit aceștia o bună parte din teritoriul locuit de români, menționând numele a doi „duci” ai blachilor, Gelu și Menumorut, care au îndrăznit să li se opună, înfrângerea lor însemnând nu doar o simplă victorie, ci faptul că noii veniți sunt de neoprit, orice formă de rezistență fiind zadarnică, căci ei nu fac altceva decât să împlinească o misiune istorică: „Bine s-a împlinit în ducele Almus și în fiul său Arpad prorocirea pe care prorocul Moise a cântat-o despre fiii lui Israel, zicând: „Și locul ce-l va călca piciorul vostru, al vostru va fi.” Pentru că de la ziua aceea până azi au avut și au în mână locurile ce le-au călcat ducele Almus și fiul său Arpad.”( citat reprodus din traducerea integrală a textului latin, publicată în revista Transilvania, nr. 3/1899, pag.93.)
Dacă aceștia invocau un anumit drept asupra unor teritorii, oamenii locurilor (care nu se aflau la prima încercare de acest fel) vin cu argumente mult mai solide, din păcate însă, ignorate de hoardele năvălitoare. Iată răspunsul pe care îl dă „ducele” Menumorut trimișilor lui Arpad, regele ungurilor, care îi cer să li se închine: „Spuneți lui Arpad, ducelui Ungariei, domnului vostru, că îi suntem datori lui ca amic amicului întru toate ce îi lipsesc, căci este oaspe și are trebuință de multe, dar pământul ce l-a ținut din grația noastră nu-l dăm niciodată până când trăim, ne-am supărat și pentru aceea, pentru că ducele Salanus i-a dat foarte mult pământ, ori din iubire precum se zice, ori din temere, ce se trage la îndoială. Noi însă nici din iubire, nici din temere nu-l dăm, ba nici chiar cât e o palmă de pământ, cu toate că zice că ar avea drept la el. Și cuvintele lui nu conturbă inima noastră prin aceea că ne zice că se trage din vița lui Attila, care se numea” biciul lui Dumnezeu”, care tot asemenea cu mână violentă a răpit acest pământ de la strămoșul meu, dar acum din grația domnului meu, a împăratului din Constantinopol, nimeni nu-l poate răpi din mâinile mele”. (Cap. XX-Cum au plecat contra Bihorului, revista Transilvania, nr. 3/1899, pag.90.)
Citind rândurile de mai sus, parcă îl auzim pe Mircea cel Bătrân din Scrisoarea III a lui Eminescu: „Cât suntem încă pe pace, eu îți zic: Bine-ai venit!”, atitudinea fermă a lui Menumorut în fața năvălitorului ( pe care îl primește ca pe un „oaspe” atâta vreme cât este „amic” și „are trebuință de multe”), în respingerea pretențiilor de a-i ceda pământul strămoșesc, trebuie să-i fi luat prin surprindere pe solii lui Arpad (“au alergat grabnic la domnitorul lor”), cu atât mai mult cu cât darurile trimise de acesta nu l-au putut cumpăra pe „ducele” Bihorului, așa cum s-a întâmplat cu Salanus: „Iar ducele Arpad petrecând câteva zile, primind sfaturile nobililor săi, a trimis soli în fortăreața Bihorului la ducele Menumorut, cerând de la dânsul, ca pe baza dreptului strămoșului său, a regelui Attila, să-i dea pământul de la fluviul Zomus (Szamus) până la marginile Nyrului și până la poarta Mezeșului, și i-a trimis darurile sale, precum a trimis mai înainte ducelui din Tytul, lui Salanus” (pag.89).
În felul cum sunt relatate evenimentele se simte simpatia autorului față de învinși, încât am fi tentați să dăm crezare celor care susțin că acesta ar fi fost român (vezi Ion Coja – „Marele ANONYMUS al ungurilor era și el tot român?”), care, la fel ca mulți alții, a jurat credință cuceritorilor („s-au supus lor de bună-voie mai toți locuitorii pământului(…), căci mai toate neamurile au avut temere de ei”, pag.91), dar încă se cred stăpânii de drept ai acelor locuri, moștenite de la strămoși și nu răpite „cu mână violentă” de către Attila și de cei care se consideră urmașii lui. Absența unui stat centralizat care să-i unească pe toți cei care s-au împotrivit năvălitorilor a dus la înfrângerea acestor viteji, dintre care mulți au plătit cu viața numai pentru că și-au apărat pământul („…dar pământul (…) nu-l dăm niciodată, până când trăim”). Poate că Menumorut s-a bazat prea mult pe împăratul de la Constantinopol („…dar acum din grația domnului meu, a împăratului din Constantinopol, nimeni nu-l poate răpi din mâinile mele”), și mai puțin pe oamenii locului, cum avea să facă mai târziu Mircea cel Bătrân: „Și de-aceea tot ce mișcă-n țara asta, râul, ramul,/ Mi-e prieten numai mie, iară ție dușman este”. Poate că avea motive să nu se sprijine pe aceștia văzându-i înspăimântați numai la auzul numelui lui Attila, ale cărui cruzimi au dăinuit multă vreme după moartea lui: „căci au auzit că ducele Almus, tata lui Arpad, se trage din seminția regelui Athila” (pag.91). Menumorut nu cedează fără luptă, un exemplu fiind apărarea castrului Zotmar (Szatmar), atacat de unguri cu o oaste „nu mică”, dar după trei zile aceștia ies învingători, iar în a patra zi intrând în fortăreață “pe militarii ducelui Menumorut, pe care i-au putut prinde acolo, i-au legat în lanțuri de fier, i-au aruncat în afunzimea cea mai puturoasă a temniței”(pag.93).
Atacat necontenit, simțindu-se tot mai neputincios („Și însuși Menumorut s-a pregătit mai mult de a-și lua calea spre Grecia, decât a veni contra lor”, pag.99), Menumorut este nevoit să încheie pace cu ungurii lui Arpad, trimițând acestuia soli cu daruri și mesajul că dă „toată țara, și pe fiica sa lui Zulta, fiul lui Arpad” (pag.155). Drept răsplată, Arpad „l-a lăsat îndărăt în fortăreața Bihor” (pag.155), dar „La al doilea an după această întâmplare a murit Menumorut fără fiu, și a lăsat în pace țara întreagă lui Zulta, ginerele său” (pag.157). Probabil că atunci a început procesul de maghiarizare a românilor: oamenii de rând dându-și fiii chezășie că se vor supune („…și aruncându-se la picioarele lor și-au dat fiii în chezășie, ca să nu li se întâmple ceva rău”, pag.91), iar căpeteniile lor, în schimbul păstrării privilegiilor, jură credință cuceritorilor, încheind alianțe de rudenie cu aceștia.
Se poate ca această abdicare a românilor să nu se fi făcut oricum, fiecare categorie socială păstrându-și, într-o măsură mai mică sau mai mare, statutul avut anterior, cum ar fi religia și limba (asaltul asupra acestora va începe puțin mai târziu și se va amplifica atingând apogeul spre sfârșitul sec.al XIX-lea), pentru marea majoritate a românilor, sau forma de organizare administrativă și titlurile, pentru căpetenii. Dacă în cronică conducătorii românilor (și nu numai) sunt numiți „duci”( după modelul occidental), un secol mai târziu, când regatul maghiar își consolidase dominația în Transilvania, în actele oficiale emise de regii unguri apare denumirea de „voievod”, termen slav, folosit apoi pe tot parcursul evului mediu. Să fi fost aceasta concesia pe care au făcut-o ungurii românilor, de a le lăsa conducătorii, care își plecau capul, în schimbul supunerii, neamestecându-se (cel puțin formal și numai în primele secole) în organizarea administrativă, cum aveau, de altfel, să facă și turcii? Dar dacă românii aveau la venirea ungurilor voievozi și cneji, de ce cronicarul îi numește „duci”? Să fi fost „Gesta Hungarorum” o operă adresată mai curând cancelariilor occidentale, Vaticanului în primul rând, care să legitimeze noua putere apărută în inima Europei? Un lucru e sigur: indiferent cu ce scop a fost scrisă, cronica notarului anonim pune în evidență faptul că regatul ungar s-a format prin violență, prin cucerirea de teritorii aparținând unor popoare străvechi, care s-au apărat cu înverșunare, luptând pe viață și pe moarte cu un dușman hrăpăreț și crud, lipsit de scrupule. Cu sau fără voie, cronicarul legitimează nu pe stăpânii din ordinul cărora scrie, ci pe sărmanii învinși, morți sau subjugați, numai că și-au apărat ceea ce a fost al lor dintotdeauna, pământul străbun.
Nu toți conducătorii românilor au avut însă soarta lui Menumorut, cronica relatând (e adevărat pe mai puține pagini) destinul tragic al lui Gelu, pe care îl putem considera primul martir al neamului românesc, dintr-un lung șir care se întinde pe mai bine de o mie de ani: „…și s-a încins între ei o luptă strașnică, dar militarii lui Gelu fură învinși, și mulți dintre ei fură omorâți, iar și mai mulți luați în prinsoare. Când a văzut aceasta Gelu, ducele lor, atunci, spre apărarea țării sale, a luat-o la fugă cu puțini ai săi. Apropiindu-se în fugă de fortăreața sa așezată lângă fluviul Zomas, militarii lui Tuhutum persecutându-i cu alergare îndrăzneață, au omorât pe ducele Gelu, lângă fluviul Copus” (pag. 99 ).
Lăcomia fără margini a cuceritorului este redată în cronică în cuvinte simple:”…atunci Tuhutum, tata lui Horca, precum era bărbat viclean, când a auzit de la locuitori despre bunătatea pământului dincolo de pădure, unde stăpânea Gelu, cutare Blac, a început a dori aceasta…” (pag.95). Epitetul „viclean”, folosit probabil cu scopul de a evidenția o calitate a căpeteniei ungurilor, avea, fără îndoială, altă semnificație decât cea actuală, care se poate intui din afirmația cronicarului „…să câștige pentru sine și pentru următorii săi pământul dincolo de pădure” (pag.95). El trădează mentalitatea cotropitorului, mereu dornic de noi cuceriri, mereu în goană după noi trofee, cu atât mai atractive cu cât sunt mai deosebite. Era firesc, deci, ca pământurile de „dincolo de pădure” să stârnească lăcomia și orgoliul năvălitorului, căci ”…acel pământ este udat cu ape de cele mai bune (…) și că din nisipul acelora se culege aur(…) și că acolo s-ar scoate sare și materii sărate…” (pag.97).
Pentru a „legitima” acțiunea războinică de cucerire a acestor pământuri, cronicarul face și o scurtă prezentare a locuitorilor, dar într-un mod inedit, ca și cum aceștia nu ar merita să le stăpânească, căci „…ar fi cei mai ticăloși oameni în toată lumea” (pag.97). Termenul „ticăloși” face, probabil, referire la starea lor socială, fiind aproape sinonim cu “înapoiat”, ipoteză susținută chiar de cronicar “…căci sunt Blachi și Slavi, pentru că n-au altă armă decât arc și săgeată, și ducele Gelu ar fi puțin statornic și n-are la sine militari buni”.(pag.97), în plus fiind prigoniți de alți „stăpâni” care au venit peste ei: „…suferă multă nedreptate de la Cumani și Picenați” (pag.97).
Privind în urmă, descoperim, în fașă, destinul românilor ardeleni, conturat de destinul celor doi conducători. Menumorut este simbolul celor care s-au resemnat, a celor care au abandonat împotrivirea pe calea armelor în schimbul supraviețuirii, a celor care au ales să conviețuiască cu năvălitorii, poate cu speranța că, asemenea altora care ne-au călcat pământul, aceștia își vor căuta, după un timp, altă patrie („Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă,/ Ce cu-a turmelor pășune, a ei patrie ș-o schimbă” – M. Eminescu Scrisoarea III ), socotindu-i puțin-statornici, văzându-le înclinațiile războinice. Din păcate, mulți dintre aceștia au sfârșit prin a fi absorbiți în noua etnie, așa cum o pot dovedi numeroasele studii privind genealogia unor familii nobiliare maghiare din Transilvania. Cum însă capacitatea de absorbție a națiunii maghiare era destul de nesemnificativă, mai ales în primele secole, marea majoritate a românilor, chiar ajunși într-o stare socială deosebit de grea, își va păstra identitatea națională, căci aveau o armă pe care ungurii se vor strădui secole întregi s-o elimine, folosind cele mai diverse mijloace, cu rezultate minime: religia ortodoxă, legea strămoșească, la care țăranii ardeleni nu voiau în niciun chip să renunțe, invocând acel „așa am pomenit”, greu de înțeles de către străini.
Prin sfârșitul eroic, Gelu se situează la polul opus, al celor care au preferat să moară decât să se supună, intuind dimensiunea tragică a destinului neamului românesc sub noii stăpânitori, mai cruzi și mai vicleni decât ceilalți care au venit pe aceste meleaguri, cerând „pământ și apă”, dar sfârșind prin a se face „toți o apă ș-un pământ” (M. Eminescu -Scrisoarea III). Domn peste „Blachi și Slavi” (de remarcat că slavii încă își păstrau identitatea etnică), Gelu nu face niciun compromis, nu ajunge la nicio înțelegere cu triburile maghiare, pe care le înfruntă cu arcașii săi, prea încrezător poate în forțele proprii, subestimându-i pe adversari. Înfrânt și rănit, el preferă să se retragă și să moară singur, asemenea marelui rege dac Decebal, decât să cadă în mâinile dușmanilor.
Menumorut a căzut în uitare în negurile vremii, iar Gelu a trecut în legendă, spiritul său dăinuind peste veacuri în sufletul celor „rămași în urmă” (O. Goga), din rândurile cărora se va ridica, din răstimp în răstimp, câte un Ioan Olah din Vireag, un Horea, Cloșca și Crișan sau un Avram Iancu și îi va bântui pe mai marii zilei, aceștia răspunzând de fiecare dată cu o cruzime inimaginabilă, crezând că astfel vor rupe blestemul care îi bântuie încă de la venirea lor pe acest tărâm binecuvântat: „Și-armat voi ieși eu afară / Și veseli vom trece noi iară / Prin suliți și foc înainte / Să ție protivnicii minte / Că-s vii, când e vorba de țară, / Și morții-n morminte!” (G. Coșbuc-Moartea lui Gelu ).
Un articol de Vasile Duma
Lasă un răspuns