Deși ar trebui să ne bucure, ca mijloc de îndreptare, ca o adevărată sabie împotriva nodului camarilei politico-juridice din România, ca șansă de a repune lucrurile la locul lor, recenta decizie a Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) s-ar putea dovedi, de fapt, un cuțit în spatele nostru… Pentru că vorbim de momentul în care Europa s-a trezit să facă această „justiție” peste capul nostru. Și modul în care a transformat totul într-un tăiș ce va lăsa fisuri în orice parte ar izbi… Dar, mai ales, răni tot mai adânci în trupul tot mai plăpând al ființei noastre… Pentru că țara este prea slăbită pentru a se apăra de dedesubturile otrăvitoare ale acestui demers impus de Europa. Față de felul în care, în numele dreptății și a unor îndreptări necesare, se lovește într-o justiție deja străvezie prin „ieșirile” masive din sistem, plecări, nu doar tolerate, ci direct „coordonate” de un președinte de țară semnând pensionări peste pensionări din magistratură, chiar dacă sistemul își strigă penuria de procurori și judecători.
Da, decizia CJUE este corectă! Pentru că nu pot fi suspendate procesele și urmările penale, prin prisma prescrierii unor fapte, iar toate eliberările vizând pionii camarilei politice, prin reinterpretarea și constatarea bruscului drept la eliberare, prin prescrierea faptelor, au fost duse cu mult dincolo de lege. Întrebarea este, însă: ce facem noi? Vom prelua această decizie și abili o vom transforma, dintr-o impunere a curții europene (ce dă dreptul judecătorilor noștri de a nu mai ține cont de normele curții constituționale a româniei și nici de cele ale înaltei curți dacă este încălcat dreptul european), sau vom lăsa magistratura românească să fie devorată din interior, prin conflictele de interpretare (și ale dreptului de a interpreta) generate de această decizie a CJUE?
Și suntem într-un moment în care, deloc cu mănuși, Europa ne dă o lovitură cu bătaie destul de scurtă… Una în care în sistemul juridic din România va putea consemna două direcții: una naționalistă, suverană, care va ignora interpunerea unei curții europene peste instanțele românești, și chemarea judecătorilor la un soi de nesupunere civico-juridică (prin ignorarea deciziilor celor mai înalte instanțe ale țării), și una care va ține cu dinții de respectarea dreptul european… Practic suntem în momentul în care Europa creează o incompatibilitate între dreptul european și cel național, mai mult, impunând ignorarea, sfidarea și încălcarea normelor naționale (fie ele așa cum au fost interpretate prin CCR). Și este o mișcare ticăloasă a Europei pentru că, folosindu-se de o îndreptare necesară, așteptată de cetățeni (blocarea eliberărilor abuzive ale corupților din închisoare), ea creează două falii antagonice în țară… Iar dacă sistemul nu va reuși să echilibreze această încălecare normală (din perspectivă etică și deontologică), dar periculoasă (din perspectiva stabilității juridice naționale, cel puțin ca mijloc de menținere a unității deja slăbite a sistemului juridic românesc), ne vom trezi între colții a două Românii, fiecare încercând să o sfârtece pe cealaltă.
Și avem doar două posibile direcții de acțiune în fața acestei provocări… Fie punem în acord decizia curții europene cu normele noastre, tratând însă această decizie ca o recomandare, și nu o impunere, fie ignorăm Europa, lăsăm corupții scăpați, și ne urmăm, „drumul”, cu riscul real de a avea judecători care să intre în acel cadru de nesupunere juridică (și civică în cele din urmă) față de propria țară, justificându-și alegerea prin faptul că sunt și ei cetățeni cu drepturi europene. Iar tragic este faptul ca va fi o decizie ce va fi luată, în cea mai mare măsură, tot de către sistemul politic… Pentru că acesta este beneficiarul revizuirii termenelor de eliberare în baza unor prescripții care au dus la punerea în libertate, pe lângă tâlharii politici, și a tâlharilor de cea mai joasă speță… Pentru că nu dreptul la adevăr a urmărit sistemul politic când a asigurat cadrul juridic pentru prescrieri și eliberări, ci asigurarea unei mase suficiente de baroni și alte spețe de otrepe de viță politică prin care să se asigure de finanțarea recunoscătoare a acestora în perioada electorală (prin aducerea de bani, fie și prin interpuși, la partid)…
Va fi dară una dintre cele mai grele încercări prin care va trece justiția noastră. Sau nu… Și nu „fragilitatea” ființei ei în fața deciziilor europene, și a celor politic-autohtone ne doare (așa, coruptă cum e astăzi, poate să crape!), ci faptul că eventuala ei disoluție va afecta grav tocmai stabilitatea țării și binele națiunii.
De aceea, se impune conversia de urgență a deciziei curții europene într-o acceptare și asumarea a ei (dar, a priori, ca recomandare) și curățarea acelor instanțe românești (CCR și ÎCCJ) care au făcut posibilă această cangrenă în cangrenă prin prescripția anumitor fapte. Și da, Curtea de Apel din Brașov, care a reușit să ducă această speță pe masa instanțelor europene ar trebui să capete ea statutul de Curte Constituțională a României, înlocuindu-i pe judecătorii care și-au bătut joc de această instituție din interese politice și de sinecură.
Lasă un răspuns