Pe teritoriul României de astăzi, după raptul roman al întregului tezaur regal al lui Decebal, cel mai cunoscut este rhytonul descoperit la Poroina Mare (Județul Mehedinți), acesta fiind confecționat din argint aurit şi având o vechime estimată între 2300 şi 2500 de ani, aşadar datând din anii 500 – 300 î.Hr.. Rhytonul din argint, parţial aurit, de la Poroina Mare, judeţul Mehedinţi, a fost descoperit întâmplător şi a intrat în colecţia fostului Muzeu Naţional de Antichităţi în anul 1883. În anul 1917 a fost evacuat împreună cu restul tezaurului ţării în Rusia şi a fost restituit României de către U.R.S.S. în anul 1956, odată cu tezaurul de la Pietroasa şi alte obiecte cu valoare istorică şi arheologică. În prezent face parte din patrimoniul Muzeului Naţional de Istorie a României. Piesa a fost semnalată prima dată de Al. Odobescu în lucrarea „Le trésor de Pétrossa”, în care autorul face o descriere completă a rhytonului, însă fără a aborda problema datării sau atribuirii entice, intuind totuşi că ar putea fi un produs al artei locale. M. Rostovtzev, în lucrarea „Iranians and Greeks”, publicată în anul 1922, consideră că piesa datează de la începutul secolului al III-lea î.Hr. şi că a aparţinut sarmaţilor. În anul 1926, în „Getica. O protoistorie a Daciei”, V.Pârvan acceptă datarea propusă de M. Rostovtzev, însă atribuie piesa sciţilor argumentând că sarmaţii, în acea vreme, erau foarte departe, la răsărit. I. Nestor, în „Der stand der Vorgeschichteforschung in Rumänien”, în 1933 şi apoi D. Berciu, în 1939, în „Arheologia preistorică a Olteniei” consideră rhytonul un produs al artei scitice, iar în 1958, Ecaterina Dunăreanu-Vulpe, în „Studii asupra tezaurului restituit de U.R.S.S.”, datează piesa în jurul anului 100 î.Hr.. În 1969 D. Berciu în „Arta traco-getică”, revenind asupra problemei provenienţei şi cronolgiei piesei, pe baza analogiilor stilistice cu obiectele din tezaurele de la Agighiol şi de la Craiova, precum şi cu cele descoperite la Panaghiurişte, în Bulgaria, a atribuit rhytonul de la Poroina Mare culturii traco-getice, datând piesa la sfârşitul secolului al IV-lea a. Chr. Datarea rhytonului la sfârşitul secolului al IV-lea- începutul secolului al III-lea î.Hr. este argumentată pe baza aceloraşi analogii de Mihai Gramatopol şi Gabriel Iliescu în articolul „Rhytonul de la Poroina şi semnificaţia lui” publicat în revista „Magazin istoric” nr. 4, din aprilie 1984.
Poroina Mare este satul de reședință al comunei cu același nume (fostă Șimian) din județul Mehedinți, Oltenia, România. Ca descriere, Rythonul de la Poroina are nouă centimetri în diametru la buză, înălţimea de 28 de centimetri, iar greutatea de aproximativ 350 de grame. Are forma unul cap de taur, însă fără coarne şi urechi, iar orbitele ochilor sunt goale. Toate acestea existau iniţial la acest rhyton. Pe rhyton sunt reprezentate patru personaje îmbrăcate în chiton (o cămașă din in sau lână care se purta direct pe piele; se prindea pe umărul stâng cu o fibulă, în talie era strîns cu un cordon și se drapa după dorință), cu braţele şi cu picioarele goale (preotese?). Două dintre aceste personaje sunt aşezate pe scaune fără spătar, ţinând în mână câte un rhyton. În realizarea decoraţiei rhytonului se întâlnesc elemente tipice geto-dace, întâlnite și pe alte obiecte de ritual. Astfel, pe unul din vasele amforă din argint ce face parte din tezaurul getic de la Rogozen (Bulgaria; geții sudici) apar aceleași personaje feminine, dar de data acesta în număr de două, îmbrăcate la fel, cu chiton. Ele sunt reprezentate călare și înarmate: una dintre ele având în mână un arc cu săgeți, iar cealaltă o sabie sau o suliță. În prezent rhytonul de la Poroina este expus în sala de Tezaur a Muzeului Naţional de Istorie a României, în Bucureşti.
În Bulgaria au fost descoperite în mormintele căpeteniilor geților sudici (din partea dreaptă a fluviului Dunărea; tracii) destul de multe asemenea vase de ritual, de o frumusețe rară. Pe lângă rhyton, ca vas de ritual, geții mai foloseau tăvile, vasele pântecoase tip Hydră, vasele de tip amforă sau ulcior și fialele, vase plate asemănătoare cu străchinile din zilele noastre. În componența tezaurului princiar getic de la Agighiol se află cinci asemenea fiale, una de bronz și patru de argint, din care una cu inscripţie. Inscripţia prezintă o importanţă cu totul excepţională, deoarece ne dezvăluie identitatea principelui get înmormântat la Agighiol şi ne îngăduie să fixăm momentul istoric al existenţei sale. Inscripţia, scrisă cu litere greceşti, este ΚΟΤΥΟΣ ΕΓΒΕΟ (KOTIOS EGBEO), fiind vorba – în cazul în care nu avem de a face cu zeitatea getică cu acelaşi nume – de un principe numit Kotyso. Numele Cotyso era destul de răspândit la geți, un Cotyso numărându-se printre urmaşii regelui Burebista, participând la bătălia de la Actium, în anul 31 î.Hr. Printre obiectele de ritual specifice Geților de Aur se afla și rhytonul (ritha, ritual), atestat încă din sec. IV î.Hr. Acesta va dăinui până în sec. I și II e.n. Odată cu momentul cuceririi Daciei, un asemenea obiect bogat împodobit a fost menționat printre capturile luate de Traian din comoara regelui Decebal. Denumirea de rhyton (pl. rhyta) este catalogată de istorici ca provenind de la termenul antic grecesc rhein = „a curge” (sau din celticul-britanicul-scoțianul „rain” = ploaie; ca și în cazul anticului „wall” (perete; baraj; val) care a condus la denumirea de „walahy” (Valahi)), ca simbol al forțelor dezlănțuite ale Potopului Planetar (ce va lovi ca un taur, pe neașteptate), ce au eliberat „izvoarele adâncului” (planeta fiind goală la interior și având oceane și mări) și au inundat uscatul până la barajele – valuri de pământ lăsate de străbuni ca semn, în subcarpați. Urmele de om pietrificate la Cetățeni – Negru Vodă ne arată până unde au urcat apele (de aceea prima noastră capitală a fost la Sarmisegetusa, apoi Câmpulung, Curtea de Argeș, Târgoviște, București, coborând domol către câmpie).
La început acest vas – rhyton a avut doar forma unui corn – cel ce rupe lințoliul dintre văzute și nevăzute) – (bucraniul, ca simbol cu două coarne apare pe Tăblițele de la Tărtăria (România), încă de acum 5.500 î.Hr.) și era confecționat din metal nobil, ceramică sau din lemn de esență tare. Numele golfului Cornul de Aur din Costantinopol – capitala Imperiului Bizantin (Romania) – poate veni chiar de la apropierea cartierului valah (get) de acesta. Prin asemănarea acestui golf cu un vas de tip rhyta (rhyton), geții sudici l-au și botezat așa cum îl știm și astăzi: Cornul de Aur. Așa cum Săruna (Cea Sărată) era numele getic al Salonicului, tot astfel s-a întâmplat și cu alte denumiri de locuri și localități, aflate în Marea Geție de acum peste 4000 de ani. Primele vase de acest fel au fost chiar coarne adevărate din os ce erau pregătite artizanal spre a-și îndeplini rolul (libațiuni sacre, când se gusta din lichid, iar apoi se vărsa pe pământ, în cinstea zeității onorate cu un astfel de ritual). Mai târziu au fost create din materiale nobile (aur și argint) și au căpătat forma unui animal, sau mai bine spus, a unei jumătăţi de animal (jumătatea invizibilă a animalului se afla în Celălalt Tărâm). Un astfel de vas avea două orificii, unul larg, superior, prin care se turna lichidul şi unul îngust, inferior, prin care se bea sau se vărsa pe pământ şi care putea fi ţinut astupat cu degetul mare (ca o pâlnie). Caracterul dyonisiac (Bachus) al acestor vase tip rhyta (de la „ritual”) se poate deduce din urmele frecvente de vin din interiorul lor, dar şi din aspectul lor zoomorf, protomele acestor vase oferind un vast repertoriu animalier (forța sălbatică a naturii, neînblânzită, crudă). Nu se cunosc prea multe despre ritualurile în care erau folosite, astfel că astăzi unii pot vedea în cel ce ridica rhytonul, un aspirant la sacru sau la forțele sălbatice ale naturii Cel ce bea din rhyton, putea face libaţii sau putea pregăti un panegiric, ori pecetluia un jurământ cu acest gest ce avea multiple semnificaţii. Rhytonul („Tonul lui R”, al Renașterii Lumii noastre) a fost descoperit des în compania armelor, a armurilor şi scuturilor, aparţinând probabil castei războinicilor (Cavalerii Danubieni, Traci sau Zamolxieni). Creatoarele rhytonului au fost declarate de către istorici popoarele iraniene, deoarece la aceste popoare s-a remarcat o mai amplă răspândire a acestui vas de ritual, mai ales la indo-europeni. De fapt „inventatorii” acestuia au fost Geții de Aur, din Vatra Vechii Europe. Popoarele iraniene, pornite și ele din Marea Aria Getică unde au putut să supraviețuiască și să își mărească neamul, au preluat acest obiect de ritual și l-au multiplicat în ritualurile lor. Perioada de apogeu a acestor rhyta este în perioada ahemenidă a Imperiului Persan. În tot acest timp, geto-dacii au fost buni aliați cu acești ahemenizi.
Să nu uităm că Decebal, în fața amenințărilor romane, cere ajutorul lui Pacorus al II-lea (78-110 e.n.), regele Parților. În timp ce Traian era ocupat cu războiul cu dacii, prinții din a doua ramură Arsacidă au atacat posesiunile romane din orient, spre a-l face pe acesta să oprească agresiunea împotriva Daciei, dovedindu-se buni aliați ai lui Decebal. Mai apoi, în miile de ani care au urmat, ciobanii noștri băjenari au trecut cu turmele peste întinderile de stepă de deasupra Mării Negre, prin Basarabia (Bugeac), Câmpia Kubanului și Câmpia Terekului, ducând cu ele produsele specifice oieritului pentru populațiile musulmane din zona Caucazului și a Mării Caspice (seul de oaie era foarte apreciat, pentru iluminat și gătit). Drumurile acestea erau cunoscute de mii de ani. Chiar dacă România pare așa departe de antica Persie și Mesopotamie, să nu uităm că din Vechea Vatră a Europei (Aria Getică), trei zone au fost repopulate la început de primii oameni porniți în colonizare, respectiv cursul Nilului, cursurile fluviilor Tigru și Eufrat și, bineînțeles, valea Dunării (Istros / Istru / Hister/Danaistru, pentru sectorul inferior, în scrierile grecești și Danubius în cele latino-romane, cu sens de Zeul fluviilor), ca fluviu sfânt din Țara Zeilor (a celor ce au salvat omenirea și civilizația umană). Grecii au împrumutat şi ei Rhytonul, după faimoasa ciocnire cu civilizaţia şi cultura persană (așa zic istoricii, dar eu cred că l-au preluat de la Geți, care erau mult mai aproape). Romanii, se zice, că l-au adoptat mai târziu de la greci (de ce nu de la geți, de la cei care l-au creat? Traian a preluat un rhyton de aur chiar din comoara regelui Decebal, după marele rapt roman), câteva fiind descoperite chiar în orașul Pompei. Pe teritoriul de azi al Italiei, cele mai vechi vase de acest tip sunt cele de provenienţă etruscă. Vasele Rhyta au fost descoperite din Peninsula Italică până în Tibet şi din Caucaz până în nord-estul Africii, totuşi rămân neștiute contemporanilor modul de folosire al acestora și scopul, despre ele nepăstrându-se prea multe date scrise. Dacă le vom punem în legătură cu o religie comună, respective hierogamia sacră a Zeiței Mame Gaya Vutureanca cu Țapul Pan sau un alt aspirant (Ba-Sarabha; asemănător unui Cerb Sarabha, etc.), le vom găsi o utilizare sacră și un scop clar.
Rytonurile erau folosite pentru libații ritualice (stropiri) și băutul lichidelor sfinte (vin, lapte, apă, miere). Semnul lor, al acestor vase ritualice în formă de corn animaler (corn de țap PAN, de bovideu sau cerb) avea de-a face cu sfâșierea lințoliului sfânt care despărțea Văzutele de Nevăzute.
În creștinismul orthodox acest lințoliu este simbolizat de perdeaua care acoperă intrarea în Sfântul Altar. Cornul era semnul lui Pan, ce reprezenta forța Pământului care se ridică spre Cer, care aspiră la o nouă hierogamie. Ochiul, Ghiara, Ciocul, Pana și Aripa (Pasărea, Gaya) sunt semnele Cerului, iar Șarpele simbolizează semnul Forțelor subpământene, ale reînnoirii, ale regenerării, ale gestației, ale întunericului, dincolo de ceea ce este vizibil. Pentru a ajunge la actul hierogamic, Pan (sau cel ce aspira la acest act) trebuia să ajungă pe cel mai înalt munte (PanGayon – munte aflat acum în Grecia), spre a fi cât mai aproape de cer, apoi cu cornul sfâșia cerul (lințoliul dintre Văzute și Nevăzute) și efectua actul în sine (Acta, Actium (nume al Sfântului Munte Athos – care străpunge și el cerul, cel care este situat pe cel mai estic promontoriu al peninsulei Chalchidice din nord-estul macedonean al Greciei, numit „Akti” în greacă, sau „Actium” în latină, ca loc al acestei hierogamii sacre PAN-GAYA). În urma acestei heirogamii apare Țapul – Cerbul cu 8 picioare (Sarabha) și cu corne multiple (Pom al Vieții) terminate în partea superioară cu capete de vultur (Cel ce vede ca pasărea), dar și Pasărea cu corn (Mama Gaya – Planeta Pământ, cu aripile formate din Centura de radiații Van Allen și cu „cornul” munților nou formați din procesul apocaliptic), cea care ține lumea și viața în gheare și în cioc (peștele în cioc și mamiferul în gheare). În ideea aspirației către cer, este nevoie de muntele sacru, ca treaptă pentru etapa următoare a hierogamiei. Așa au apărut piramidele egiptene, ziguratele mesopotamiene, sau colinele tumulare geto-dace. Tot așa a apărut stilul arhitectural gotic (getic, gaetic, getai) ce a „împuns” norii cu vârfurile sale, iar rozeta gotică, cea care apare pe fațada catedrale, este declarată de istorici a avea originile în vechea Mesopotamie, dar ea este getică și apare pe fialele principilor geți de argint, ca semn al timpului rotitor, al periodicităților repetitive. Tot legat de PAN avem „panegyric”-ul, ca discurs la vechii greci și romani în care se elogiau faptele de vitejie ale înaintașilor sau se aduceau laude unui oraș, unei persoane însemnate. Panegiricul era un „elogiu”, o „laudă exagerată și nemeritată”, cu valențe „lingușitoare”. Posibil ca Rhytonul să fie folosit într-un asemenea ritual, de aducere a laudelor și a mulțumirilor unor zeități. De la denumirea de Pan avem Pan-durul (Pan cel dur), Pan – tocrator („tocătorul” ceresc apocaliptic), etc. Pentru perioada de început al folosirii unor asemenea vase de ritual putem menționa apariția în cadrul culturii Gumelnița (acum 6.000 de ani) a unor vase ceramice asemănătoare rhytonurilor. Simbolul taurobolid apare în simbolistica getică prin bucraniile cu ghirlande de flori în coarne (sacrificiale (altarele și portalurile cu asemenea însemne), greutatea vieții în materie), prin decorațiunile de harnașament (Tezaurul getic de la Craiova), sau prin „Ceasul solar” descoperit la Cumpăna (jud. Constanța), ca semn al trecerii irevocabile a timpului istoric…
Unice prin ele însele, Rhytonurile getice de ritual vorbesc de magia acelor vremuri, când neamul nostru evoca munții și forțele cosmice ale cerului, când trăiau în alt gen de relație cu acestea. Ei se considerau Fii Mamei Gaya Vultureanca, Marea Pasăre Neagră și erau Oamenii Vultur ai acelor timpuri. Oamenii Negrii, (NIGRO, ATRA) cu conducătorii Negru Vodă asemănători lui Osiris (Asar; „Cel care stăpânește Moartea” și „Cel care renaște”; semn viitor al Sfântului Gheorghe (Sângeorgiu, Purtătorul de Biruință), cel ce învinge balaurul și trece prin pielea sa – renaște) și asemănători lui Sarabha-Cerbul cu 8 picioare (Ba-Sarabhi), călcând peste pământuri și ape, vor fi ei, lunaticii, cei veniți din noaptea cosmică a începuturilor și a tainelor, declarându-se Cei Negrii. Viața fermentează și erumpe în întuneric, iar mai apoi își scoate timid capul la lumină. Taina Geților de Aur era mult mai adâncă decât noaptea, pentru că lumina arzătoare a zilei ne lasă totul la vedere, fără taine, fără secrete. Rhytonurilor getice de ritual își duc pe mai departe mesajul și secretul, de astă dată ascunse în spate cristalului vitrinelor muzeelor ce le adăpostesc. (G.V.G.)
Lasă un răspuns