Arhiva zilnică: 14 iunie 2023

Sanctuarului neolitic de la Parța – unic în lume și vechi de 6.000 de ani (jud. Timiș)

Data: 19 septembrie 2024 by Redacția

Grija față de obiectivele istorice și turistice din România atrage vizitatori și iubitori ai frumosului și ai tradițiilor. De data aceasta s-a luat hotărârea de către Consiliul Judeţean Timiș care va pune un nou punct important pe harta turistică a județului. Este vorba despre valorificarea sitului arheologic din neolitic de la Parţa, aflat la 18 kilometri de Timişoara, prin construirea unui muzeu dedicat. Asemănător cu sanctuarul arheologic de pe malul sârbesc al Dunării, de la Lepinski Vir (unde ar trebui și noi să ridică un muzeu vis-à-vis, la Schela Cladovei – cu așezări de peste 8.000 de ani), acesta este unicul sanctuar neolitic din România și unul din puținele din Europa, complet restaurat. Se găsește în prezent la Muzeul Banatului din Timișoara. Punctul muzeal realizat la Parța pentru cel mai vechi sanctuar neolitic descoperit în România este aproape gata. Lucrările au fost terminate în mare parte, iar acum mai sunt de făcut amenajările interioare. Muzeul Național al Banatului trebuie să decidă însă dacă va muta la noul centru muzeal de la Parța replica sanctuarului neolitic, aflată din anii ’80 la parterul Castelului Huniazilor (care va intra și el în restaurare), sau va realiza o nouă replică în mărime naturală. Decizia va aparține arheologilor și speciqaliștilor în restaurare de la acest muzeu.

„Punctul muzeal de la Parța este aproape finalizat. În decembrie acum (2022) se vor încheia lucrările. Vizitatorii vor vedea o replică a acestui sanctuar. Cel puțin așa este proiectul. Doar că datorită proiectului tehnic de la Muzeul Banatului, proiectantul și ceilalți arhitecți au spus că ar trebui totuși mutat din castel, pentru că sunt probleme la podea. Sperăm să-l convingem pe domnul arheolog Lazarovici să ne lase să mutăm sanctuarul din castel. Domnul Lazarovici se lasă greu de convins, așa că deocamdată suntem la faza cu replica 1:1. Dar nu ne va lua mult timp pentru realizarea ei, datorită materialelor modern va merge foarte repede, în maxim trei săptămâni o să fie finalizat”, a declarat Claudiu Ilaș, directorul Muzeului Național al Banatului. Construcția efectivă a punctului muzeal de la Parța a început în octombrie 2021, iar valoarea proiectului transfrontalier România-Serbia este de aproximativ 600.000 de euro, din care în jur de 400.000 de euro au revenit părții române, pentru construcția de la Parța.

„Este o clădire mare, va avea un spațiu deschis și pe lateral se poate urca, iar de acolo se poate admira sanctuarul. Avem mai multe camere, un spațiu expozițional și spații pentru arheologi și de depozitare. Pe lângă sanctuar va exista și o expoziție despre săpăturile arheologice, dar dorim ca acest punct muzeal să fie și o bază de cercetare pentru arheologi”, a mai spus Claudiu Ilaș. Sanctuarul neolitic vechi de 6.000 de ani a fost descoperit în anul 1981 cu ocazia săpăturilor arheologice din apropierea Parţei. Sanctuarul restaurat din lut şi nuiele se află într-o încăpere de la parterul Castelului Huniade începând din 1983. Sanctuarul de la Parţa avea o formă rectangulară, cu o lungime de 11 metri şi o lăţime de 6 metri. El prezintă două compartimente distincte: camera altarului, şi camera unde se aduceau ofrandele. În altar sunt două statui lipite, o zeitate feminină şi un taur, simboluri ale fecundităţii şi fertilităţii pentru cultura vremii. Templul era folosit și drept calendar solar. Chiar în ziua echinocțiului de toamnă și de primăvară, soarele pătrundea printr-un orificiu al templului și lumina perfect altarul. Poate se va continua „ideea” acestui proiect și se vor reface spre a putea fi vizitate (reconstituite) mormintele tumulare de la Peretu și Agighiol, din anticul Tomis (cele cu picturi), alte cetăți și fortificații, printre care și Sarmizegetusa Regia și templele sale măiastre. Acum, zeitățile din Sanctuarul neolitic de la Parța (jud. Timiș), vechi de 6.000 de ani, având un muzeu al lor, dedicat, vor „lucra” și în folosul lor, atrăgând curioșii, dar și cercetătorii să le treacă pragul. (G.V.G.)

„Albastrul de Pietroasa” colorează formațiunile calcitice din Peștera Albastră (jud. Timiș)

Data: 19 septembrie 2024 by Redacția

O peșteră cu un nume de culoare atât de frumos, reprezentând mai mult cerul, sau marea, sau starea de meditație… este Peștera Albastră. Cunoscută și sub numele de Peștera Pietroasa, este situată în Munții Poiana Ruscă, lângă localitatea Pietroasa (la 1.5km de comuna Pietroasa, în versantul drept al Văii Pietrii și la 12 kilometri de Făget; jud. Timiș). Denumirea peșterii este dată de dominanta cromatică a speleotemelor din acest sistem carstic, studiată și descrisă de speologi ca „albastru de Pietroasa“ (asemănătoare întru-câtva cu „Albastrul de Voroneț). Peştera s-a format în dolomite și calcare devoniene și reprezinta una din peșterile cele mai importante din bazinul hidrografic al văii Bega. Peștera de la Pietroasa a fost descoperită în noiembrie 1977 de Bignion Horst. O cartare detaliată și precisă a cărui rezultat este harta publicată în 1981, a fost efectuată de Ovidiu Marcus, Bignion Horst, Doru Pascal, Kuhn Ingmar, Pistolea Aurel, Valan Valeria, Crețu Eugen, Haizer Alfred. O descriere a peșterii poate fi citită în „Carstul Bănățean Nr.1” (o revistă editată de SSB – Societatea Spelologică Bănățeană) într-un articol de Iosif Morac. Revista este una extrem de rară. Dezvoltată în roci carbonatice pe o lungime de 1455 metri, peștera are o denivelare totală de 32 metri și o denivelare negativă de 11 metri.

Dacă doriți să vă deconectați, puteți vizita peștera de la Pietroasa, unde se ajunge pe un drum surprinzător de bun. Mașina se poate lăsa în sat, pentru că se poate merge doar pe jos spre peșteră, trecând pe lângă postul de poliție și urmând firul văii. Drumul până la intrarea în cavitate vă ia aproximativ o oră, în mers de plimbare, traseul fiind un traseu ușor. După ce ajungeți la o îngustare a văii și dați de un pârâiaș, vă continuați drumul mai departe urmărind partea stângă de versant. Locul nu este marcat, așa că trebuie să fiți atenți pentru că puteți trece ușor de intrarea în peșteră, intrarea fiind destul de mică. Pentru a intra în peșteră vă recomand încălțări rezistente la apă și bineințeles lanterne puternice (surse de lumină). După o intrare destul de strâmtă, în timp ce înaintați, galeria se va lărgi, iar culoarul se va înălța.

Din păcate veți găsi peste tot urmele lăsate de așa zișii excursioniști (stalagmite și stalagtite ciuntite, probabil luate drept suvenir sau trofee) Interiorul este frumos, dar mai bine vă las pe voi să-l descoperiți… Oricum, Peștera Albastră din Pietroasa uimește an de an prin numărul mare de vizitatori veniți să îi cunoască nuanțele albastre. Așa cum este și numele peșterii, stalagmitele de aici sunt de o nuanță pală de albastru (ca un porțelan translucid). Fauna din peșteră este specifică acestui tip de adăpost, aici putând fin întâlniți zeci de lilieci de diferite specii. Pentru mai ulte informații legate de acest cavernamant, puteți contacta Asociația Speologică SpeleoTeam din Timișora (vechiul Speotimiș) sau Asociația Speologică Prusik Timișoara. Poate o protejare a acestei unice cavități cu speleotemele sale albastre, ca o comoară bine păzită pentru generațiile viitoare, este necesară. Un proiect de amenajare și iluminare, cu ghidare profesionistă, cred că este mai mult decât util… (G.V.G.)

Adrian Luţă a treia performanță pentru Cartea Recordurilor: va picta un baraj lung de 200 de metri

Data: 19 septembrie 2024 by George V. Grigore

Iată un tânăr care visează măreţ şi își transformă visele în realitate. Este vorba despre un pictor din Vâlcea care a reuşit să intre în Cartea Recordurilor de două ori până acum cu operele sale impresionante. Acum, se pregăteşte pentru o a treia performanţă: tânărul vrea să picteze un baraj şi să facă celebru în lume judeţul natal. Într-o comună din Vâlcea, pereţii din beton, înalţi de aproape doi metri, s-au transformat în şevaletul unui artist. Adrian e doctor în arte şi autorul multor picturi stradale impresionante. Acum pictează un dig lung de 200 de metri. Digul lung de 200 de metri a devenit rapid un obiectiv turistic admirat de cei care tranzitează Valea Lotrului, dar şi de săteni. Acum zidurile masive și cenușii ne prezintă poveşti despre meşteşugurile, obiceiurile şi arhitectura locului.

„Aici am reprezentat cumva o horă din comuna Mălaia, cu portul lor popular. După cum vedeţi, vestimentaţia e specifică şi adaptată zonei din Mălaia”, spune pictorul Adrian Luţă. Planul măreţ al artistului este să picteze barajul Brădişor, din apropiere. Acesta are 62 de metri înălţime şi e lung de 200 de metri. Va fi primul baraj pictat din lume şi pictorul vrea să ajungă cu lucrarea sa, din nou, în Cartea Recordurilor. Încă nu ştie exact care va fi tema.

„O să folosesc şi ham, şi schelă. Voi lucra singur. O să aplicăm documentaţia pentru înregistrarea recordului”, mai spune pictorul Adrian Luţă. Adrian are deja două recorduri pentru cele mai mari icoane pe sticlă din lume şi o pictură pe 58 de panouri de plexiglas, operă ce poate fi admirată în Râmnicu Vâlcea.

S-a născut cu un munte de talent artistic, transmis din generație-n generație! De altfel, tatăl, dar și bunicul său sunt recunoscuți ca pictori de biserici talentați! A înțeles de mic că doar talentul nu-i de ajuns, așa că l-a dublat cu multă muncă! La 32 de ani, adică vârsta la care alții își caută drumul în viață, prof. Adrian Luță are un doctorat în domeniul artei! Predă la Palatul Copiilor din Râmnicu Vâlcea și se poate mândri că a șlefuit talentul a sute de copii! La rândul său, în ciuda tinereții, a reușit o serie de lucrări de artă stradală sau cu temă religioasă, care bat la poarta recordurilor internaționale.

Dacă ne vom întreba cine este Adrian? „Sunt Adrian Luță, am terminat Facultatea de Teologie, sunt licențiat și masterand în Artă Sacră și doctor în Filologia Artei. Sunt profesor de pictură la Palatul Copiilor din Râmnicu Vâlcea, de 10 ani predau, în timpul liber sunt pictor de biserici și artist stradal. Începând de anul acesta voi face un nou doctorat, la Arte, la Timișoara, unde voi pregăti teza de doctorat pe Artă Stradală”. De ce a ales să studieze Arta Sacră? „Eu sunt a treia generație de pictori – bunicul meu a fost pictor de biserici, tata tot pictor de biserici, iar eu sunt tot pictor de biserici la bază. Deși îmi place ceea ce fac, îmi place să și ies din partea ce implică sacralitate și să mă axez și pe partea mai modernă. (…) Am și pictat, am și restaurat – la Mănăstirea Snagov, la biserica din satul Plopu, Ploiești, la Biserica Sf. Dumitru din Vâlcea. Am pictat și în București, am lucrat la câteva șantiere de pictură, când eram la facultate trebuia să mergem pe mai multe șantiere de pictură ca să facem practică.”

Cum au reacționat oamenii văzând picturile tale? „Când vedeam un om că merge trist pe stradă și se uita la o pictură de-a mea și devenea mai vesel, mai fericit, cumva mă ambiționa să muncesc.(…) Oamenii au reacționat foarte bine, le-a plăcut. Sunt unii oameni care cred că eu am făcut milioane, miliarde din pictura respectivă. Nu a fost așa. M-a ajutat Primăria cu materiale, am primit și bani, într-adevăr, este un lucru pe care l-am recunoscut public, însă în nici un caz miliarde. Primăria mi-a oferit un spațiu de lucru, la Grădina Zoologică din Râmnicu Vâlcea. Am o amintire foarte frumoasă, pentru că de fiecare dată când pictam mă întâlneam și vorbeam cu oamenii. Mi-am făcut foarte mulți prieteni așa. Când era frig, unii oameni îmi aduceau ceai ca să mă încălzesc, alții s-au oferit să mă ajute cu bani, cu materiale, alții mă felicitau în fiecare zi, a fost foarte frumos. Dacă aș putea, aș da timpul înapoi, ca să mai pot să fac asta din nou.” Totuși, de ce face tot ceea ce face? „Pentru a aduce bucurie oamenilor, asta îmi umple sufletul de mulțumire.” Dorindu-i mult succes pe viitor, ne îndepărtăm de locul în care se află Adrian spre a cuprinde toată pictura… Când va fi gata pictat barajul Brădișor vom veni să îl admirăm!

BOR tace și face. Politicul „merge în recunoaștere”…

Data: 18 septembrie 2024 by Diana Maria Brăgaru

După ce o țară întreagă l-a văzut pe onorabilul prim-ministru cu o privire care arăta că este total copleșit, incapabil și depășit de situație pentru a reacționa în fața dezastrului din județul Galați, ce nu ni se arată la știrile de pe canalele TV este implicarea deosebită a preoțimii din Arhiepiscopia Dunării de Jos întru ajutorarea imediată a oamenilor din localitățile calamitate. Până să se decidă guvernanții, în ședințele lor interminabile, unde toți își dau cu părerea ce trebuie să facă fiecare și cum îi vor ajuta pe năpăstuiții din zonele devastate de inundații, sinistrații sunt ajutați efectiv cu tone de alimente și apă de către preoții și credincioșii ortodocși din parohiile care aparțin de Arhiepiscopia Dunării de Jos.

Într-o debandadă totală când forurile de decizie acționează cu încetinitorul, preoții ortodocși nu au stat pe gânduri. Apropierea și comuniunea totală a preoțimii Ortodoxie de oamenii pe care îi păstorește este de netăgăduit. Până să alcătuiască administrațiile și puterea centrală tabele, pentru a ști ce trebuie să conțină listele de necesități, preoții din localitățile devastate de ape au știut exact ce le trebuie enoriașilor lor și s-au organizat exact ca în armată. Cu aceeași viteză și eficacitate maximă!

Oștenii Lui Hristos au dat încă o dată dovada capacității organizatorice ireproșabile a BOR, cu toate ineptele carcoteli ale celor care „vor spitale, nu catedrale”. IPS Casian a binecuvântat, protoieriile au delegat și organizat, parohiile au colectat ajutoare și au trimis voluntarii și preoții în teritoriu, fiecare cu sarcină fixă – nu pe ghicite. Ca de obicei, când este vorba despre managementul situațiilor de criză, Biserica Ortodoxă Română este cel mai bun administrator. Chintesența Ortodoxiei, dragostea și grija de aproape s-a materializat fără vorbă lungă și fără îndelungi, isterice și sterpe parlamentări. Fiecare preot știe exact ce are de făcut. Și face.

Așa că în Arhiepiscopia Dunării de Jos toți și-au suflecat mânecile, și-au ridicat sutanele, au încălțat fără mofturi cizme de cauciuc și au purces, „înarmați” cu dragoste, rugăciuni, apă, pâine, mâncare caldă, conserve, haine, pături, pilote, produse de igienă și de curățenie, dar și cu lopeți, mături și mopuri să își ajute semenii. Cinste preoțimii gălățene! Vrednici sunt! Cinste lui IPS Casian al Dunării de Jos! Și o mobilizare exemplară a credincioșilor ortodocși din Protopopiatul Tecuci. Tone de apă îmbuteliată, mâncare caldă și conserve, haine și produse de primă necesitate sunt duse zilnic de preoții tecuceni și voluntari către sinistrați.

În timp ce guvernanții se căcâie, cele mai consistente ajutoare care ajung la oamenii din județul Galați, rămași fără nimic din pricina inundațiilor și a viiturilor, vin de la credincioșii și preoții ortodocși. Nu mai e niciun secret pentru nimeni că în momente de criză, majoritatea politicienilor „de la centru” ridică din umeri și se spală pe mâini precum Pilat din Pont. Nu același lucru se întâmplă cu ce organizează Biserica Ortodoxă Română. În timp ce unii continuă să țipe că ei vor spitale, nu catedrale, Ortodoxia Română își vede de treabă, face acte de binefacere, cheamă și organizează voluntarii, salvează monumente istorice, perle ale identității noastre naționale de la pieire. Netulburată. Cum fac și preoții din Protopopiatul Tecuci, Protoierie care ține toate bisericile orașului deschise de la 7 dimineața la 7 seara, pentru a putea strânge ajutoare pentru sinistrați. Toți preoții au organizat colecte, adună voluntari și tot ce se strânge din oraș și împrejurimi pleacă spre oamenii aflați la mare ananghie. Obosiți și cu lacrimi în ochi, preoții noștri, laolaltă cu voluntarii, scot nămolul din Sfintele Biserici inundate, din casele oamenilor, șterg lacrimi, îmbărbătează și îmbrățișează năpăstuiții. Până să acorde primul-ministru ajutoare, locuitorii Tecuciului și nu numai, tac și fac…

Pe ce mizează Ciolacu?

Data: 18 septembrie 2024 by Marin Neacșu

Situația politică la această oră este foarte nesigură. Deși la nivelul celor două căpetenii ale coaliției nu au fost declarații belicoase, de la ei în jos, oamenii lor, de voia lor sau cu aprobarea, dar mai degrabă cu știrea și încuviințarea lor, au început să muște. Unii vorbesc despre ruperea alianței, alții doar ironizează partenerii, dar numerele 1 încă vorbesc despre căsnicie deși este clar că nici ei nu o doresc, dar se văd nevoiți să o mențină, pe de o parte pentru că așteaptă rezultatele din împărăția licuriciului, pe de altă parte pentru că niciunul din partide nu se poate lăuda sau chiar dacă se laudă, nu are nicio garanție că ar câștiga alegerile și ar putea forma un guvern stabil. Clasa politică din România a ajuns atât de precară încât partidele care altă dată plângeau că au doar 49% din voturi, acuma se bucură și se declară învingători dacă ajung la 29%. Și asta se întâmplă pentru că la conducerea lor au ajuns oameni care nu doar că nu au nicio valoare, dar nici în cadrul propriilor partide nu se pot impune și poziția lor depinde de cu totul alte persoane, nu de valoarea lor. Dacă P.N.L., a ajuns să aibă procente în sondaje sub A.U.R., un partid condus de un circar ambulant venit cu cortul prin bâlciuri, ce poți să mai spui? Pe de altă parte, P.S.D. este condus de un vânzător de tarabă care nu este în stare nici să posteze pe propria pagină de socializare o diplomă de bacalaureat pentru a închide gura celor care îi reproșează că a trecut Dunărea cu bacul, dar nu l-a luat.

Iar în această situație, cei doi lideri „naționali” fac prostii peste prostii, ca și cum ar fi inconștienți sau ar ști ceva ce doar ei știu, și anume că orice s-ar întâmpla, unul din ei va ajunge președinte, pentru că alții au hotărât așa, neavând altă variantă, așa că indiferent de ce se întâmplă, câte scandaluri și proteste apar, ei sunt intangibili, ”democrația occidentală” va alege între ciu și cio. Având această garanție, cei doi se menajează personal, nu se atacă direct unul pe altul, o fac trepădușii cu destulă râvnă, ei încearcă, fiecare pe măsura capacităților proprii și sfaturilor celor apropiați, să convingă lumea că merită locul 1.

Domnul Ciucă ne vorbește despre apa care răcorește și aventurile prin armata română. Numai că cei de la „Recorder” nu au avut ce face și au făcut săpături printre foștii participanți reali la luptele din Nassiryah și au aflat sau scos la iveală cam cum a fost cu „prima acțiune de luptă” a unei structuri a armatei române după cel de-Al Doilea Război Mondial. Având în vedere cele scoase la iveală, unii s-au gândit să ceară retragerea gradului de general al șefului P.N.L. Bineînțeles cererea este tot o mișcare de imagine, care nu va avea sorți de izbândă, se va găsi o instanță să îngroape subiectul așa cum a fost îngropat dosarul doctoratului, dar imaginea lui Ciucă, terfelită oricum cu ajutorul A.I., a ajuns la cel mai jos punct posibil.

Spre deosebire de el, partenerul de coaliție, covrigarul numărul 1 al țării, atacă pe toate planurile, se crede invincibil, se bucură de căderea colegului și își pune lațul de gât. Deși aparent P.S.D. este în fruntea partidelor la capitolul preferințe de vot, situația este mai proastă ca niciodată și rezultatul i se datorează din plin. Așa cum spuneam, de la 47-49, la 30, este un pas mic pentru Ciolacu, dar un pas imens pentru P.S.D., dar înapoi, nu înainte.

Ultima delcarație a lui Ciolacu, făcută la în fața aceluiași susținător pe care îl plimba pe lângă protestatarii militari din fața Guvernului, mister Ciutacu, elementul care lipsea pentru a forma tripleta cio-ciu-ciu, pare să fie o auto-condamnare la dispreț și o mare greșeală de campanie. Reamintesc ce a spus referindu-se la pensionarii militari: ” Sunt două categorii mari unde iarăși, cei care urlă acum cu nesimțire, fiindcă nu pot să le spun altfel, vorbim de două categorii, polițiști și de militari, de la M.Ap.N., pe care i-au încadrat la un moment dat, la pensii speciale, pentru că Ceaușescu așa a gândit, sistemul comunist, că ei să nu aibă contribuții la pensie. În schimb, viitorul este în funcție de contribuția fiecăruia la sistemul de pensii. Pentru că am venit, am decis în coaliție mărirea pragului la 3.000 de lei. A trecut de Parlament…Tot ce e pensie sub 3.000 de lei, nu că nu se impozitează, nu plătești 10% C.A.S.S., sănătatea. Statul Român nu mai impozitează pensii”. Asta spune domnul Ciolacu în intervalul de un minut și jumătate din emisiunea lui Ciutacu. În urma reacțiilor pe mediile de socializare ale militarilor și tonelor de carne care i-au umplut frigiderul în ultimele zile, domnul Ciolacu a revenit spunând „Eu m-am referit […] la nişte nesimţiţi care în acest moment apar în spaţiul public, după ce au trecut în P.N.R.R. faptul că pensiile militarilor şi ale poliţiştilor sunt pensii speciale”. Premierul a amintit că tatăl său era pensionar militar.

Domnul Ciolacu este nu numai un mincinos ordinar dar și un premier prost, care habar nu are ce vorbește, manipulează cu nesimțire, ca să folosesc un termen drag lui si altora din anturajul său, făcând afirmații pur și simplu demente. De ce? Pentru că: – cele două categorii nu au nici pensii nesimțite și nici nu urlă cu nesimțire, ci își revendică drepturile și solicită respectarea legii și a demnității; – militarii nu au fost încadrați la pensii speciale „la un moment dat” ci în permanență; – nu Ceaușescu a stabilit pensii „speciale” pentru militari, sistemul de pensii militare a fost stabilit de „comunistul” Alexandru Ioan Cuza. Până în 2001 nici un român, dar chiar niciunul nu a contribuit la sistemul de pensii publice niciunul nu a avut pensii contributive în înțelesul legii actuale a pensiilor publice. Așasar domnule Ciolacu, habar nu aveți când a apărut acest principiu de calculare a pensiilor și vă provoc să faceți proba contributivității dumneavoastră de covrigar de Buzău, la fondul public de pensii. Pun pariu că nu o să puteți, așa cum nu puteți dovedi nici absolvirea bacalaureatului;

Urmează un moment mai întunecat decât Grota Marianelor. Domnul Ciolacu susține că acel prag de 3000 de lei nu se referă la impozitarea pensiilor ci la plata C.A.S.S., pentru că, rețineți, Statul Român nu mai impozitează pensii”. Asta a spus premierul României, covrigarul numărul 1 al țării. Ce caută ăsta în fruntea guvernului? Ăsta habar nu are ce decide și semnează.

Intervenția sa unde afirmă că s-a tăiat din text, că a fost interpretat greșit, că taică-său a fost militar, sunt simple vorbe de clacă, nu au nicio legătură cu realitatea, taică-său e decedat, așa că nici nu mai contează ce a fost. Iar dacă decedatul a fost un militar adevărat și a văzut ce crește în grădina lui, este posibil să fi luat și niște măsuri de corecție pe care Marcel nu le-a uitat și nu le-a iertat, răzbunându-se acuma pe toți militarii. Ar fi singura explicație a urii sale deja dovedite împotriva militarilor. Spun ură dovedită, pentru că abia s-a uscat cerneala pe recenta lege pentru modificarea alin. (1) al art. 100 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal şi stabilirea unor măsuri fiscale, cu care se lăuda Ciolacu în fața admiratorului său Ciutacu, lege promulgată prin Decretul nr. 1188/2024 din 05.09.2024, iar această lege prevede că: „pentru venitul lunar din pensii determinat ca urmare a aplicării principiului contributivității, indiferent de nivelul acestuia,începând cu veniturile din pensii aferente lunii octombrie 2024, plafonul lunar neimpozabil prevăzut la art. 101 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, este în sumă de 3.000 lei.”

Cum pensiile militare sunt considerate necontributive, ele încadrându-se la punctul c) al articolului 101(2) din legea 227/2015, la militari acest plafon de neimpozitare va rămâne la 2000 de lei. Și iată cum un simplu articol de lege promovat și aprobat în guvern, apoi în Parlament, cu știrea și acordul ciolacului, face dovada faptului că: – Ciolacu habar nu are ce semnează, nu cunoaște legislația și conduce guvernul cum și-a condus covrigăria, după ureche, el neștiind că pensiile se impozitează; – ura sa împotriva militarilor este viscerală, statornică și reală, mă întreb dacă și-a urât și talăl la fel de mult, pentru că el l-a adus în discuție, făcând paralela între dragostea față de tatăl său și militari, pe care mai întâi îi face nesimțiți apoi îi exclude dintr-o lege care era normal să se aplice tuturor.

A nu se înțelege că Ciucă, celălalt șef de trib, a manifestat clemență sau dragoste mai mare față de militari, de vreme ce și el a votat legea, chiar s-a bătut cu Ciolacu să fie votată în Parlament să își poată pune și el semnătura pe ea, să nu fie dată ca OUG. Mă întreb dacă o fi citit și mai ales înțeles ce a semnat. Mă aștept să declare și el că nu are nimic cu militarii, și confirm că a început să nu mai aibă nimic (în comun) cu ei, că și tatăl său a fost militar și nu i-ar face așa ceva. Discriminare se numește asta, dacă cei doi înțeleg cumva termenul.

Și mă întreb eu acuma, oare Ciolacu vrea să se sinucidă politic, sau are impresia și el, ca și Ciucă, că va câștiga sigur alegerile prezidențiale? După cum a acționat și declarat, ori e prost ori masochist, pentru că cele două acte ale sale, îl vor face foaarte nepopular în rândul armatei, acolo unde Ciucă abia se instalase pe locul 1. Ăștia doi se bat care să primească mai multă carne kaki în frigider. Pe Ciucă îl înțeleg, abia ce s-a declarat politician, îi era dor de culoarea kaki, dar Ciolacu? Nu îi stătea bine în roșu? Roșu cu kaki dă maro din câte știu eu.

Dar stând strâmb și judecând drept, încep să înțeleg pe ce mizează Ciolacu: pe prostia, incompetența și lașitatea militarilor, „calități” despre care am mai vorbit. Am spus prostia, pentru că s-a trezit cineva, care nu a înțeles legea pomenită mai sus, să întrebe C.P.S. a M.Ap.N. dacă prevederile privind ridicarea pragului de impozitare se aplică și militarilor. Legea respectivă are 3 articole mici și îndesate, de câteva rânduri fiecare, este imposibil să nu înțelegi la ce se referă, dar… la militari nu există cuvântul imposibil, a trebuit să întrebe cineva, doar-doar… primim și noi ceva.

De la încălecatul lui Băsescu la Cotroceni, armata a fost călcată în picioare și batjocorită, în special pensionarii militari, non-stop, fără încetare, fără milă, fără regret, de toate guvernele. De 14 ani se tot laudă unii lideri de asociații că rup cu dinții gardurile de la Cotroceni și Victoria, dar nimic. S-au lăudat și se laudă unii cu proteste și procese de zeci de mii de oameni, dar în 14 ani de lupte surde nu s-a înregistrat nicio victorie. Ba da, a fost una, pe podul de la Calafat, când la intervenția unei mici delegații de pensionari militari craioveni, Ponta l-a obligat pe Oprea să pună pe masa Parlamentului Legea 241/2013. Asta a fost singura victorie reală și palpabilă a unei inițiative a pensionarilor militari, chiar dacă Oprea, drept răzbunare, a înghețat pensiile celor care își recuperau drepturile, așa cum acuma, cei care primesc prin recalculare decizii de pensie mai mici decât au în plată, vor rămâne cu cele în plată blocate până ”se recuperează” diferențele.

Așadar pe lângă faptul că: – Justiția este cumpărată de clasa politică; – opoziție la actuala guvernare nu există; – Avocatul Poporului doarme pe cele 45.000 lei pe care îi primește din pensii și salarii; – PNL-ul își numără clănțănind din dinți în plină caniculă, voturile, Ciolacu mizeză și pe incapacitatea, dezbinarea, lenea, lașitatea, miserupismul somnul militarilor activi și rezerviști, care sincer vorbind, nu au pus niciodată probleme guvernului, nici când au numărat câteva mii la proteste, pentru că liderii lor au venit cu lecția neînvățată, nu au știut să se organizeze, nu au știut să acționeze, au fost ba în contratimp, defazați, ba nepregătiți, ușor de aburit, de dus cu preșul. La protestele din mai, liderii pensionarilor au cerut termen de rezolvare a solicitărilor, până în Iunie, în Iunie au cerut până la 1 septembrie, în septembrie au cerut până pe 25 octombrie când oricum pentru politicieni începe lupta între ei, nimănui nu îi mai pasă dacă, unde câți și de ce mai protestează oamenii. Păi să îmi fie cu iertare, să fiu în locul lui Ciolacu și eu aș proceda la fel, cu așa proteste nu ai cum să faci altfel că te faci de râs, e ca și cum o turmă de lei ar fugi din fața unei pisicuțe cu funtiță.

O mână de ciobani a obținut într-o zi de la guvern mai mult decât au obținut zeci de mii de pensionari militari în 14 ani. Asta spune totul și îi dă apă la moară lui Ciolacu.

Expresia agresivității: „Nimic nu este mai rău decât prostia agresivă” (Goethe)…

Data: 18 septembrie 2024 by Petru Jipa

Expresia agresivității în artă este un subiect controversat și complex, care a stârnit de-a lungul timpului numeroase dezbateri. Există opinii diferite cu privire la efectul pe care această formă de exprimare artistică o are asupra publicului și asupra societății în general.
Unii susțin că exprimarea agresivității în artă poate genera agresivitate în rândul celor care consumă aceste lucrări. Argumentele acestora se bazează pe ideea că expunerea la conținut agresiv poate influența comportamentul și starea emoțională a indivizilor, putând duce la creșterea nivelului de agresivitate și violență în societate. Pe de altă parte, există și voci care susțin că arta agresivă poate avea un efect terapeutic și purificator asupra celor care o consumă. Aceștia consideră că exprimarea liberă a emoțiilor negative prin intermediul artei poate ajuta la eliberarea tensiunilor interioare și la gestionarea acestor sentimente într-un mod constructiv. Trebuie să luăm în considerare faptul că arta este o formă de exprimare personală și creativă, iar interpretarea ei poate varia în funcție de fiecare individ în parte. De asemenea, efectul unei opere de artă poate depinde de contextul cultural, social și emoțional în care este receptată. Nu există un răspuns simplu și universal la întrebarea dacă exprimarea agresivității în artă generează agresivitate.

Ce anume a schimbat omul de am ajuns să ne dezumanizăm? Procesul de dezumanizare în societate este un fenomen complex, care poate fi atribuit unor schimbări semnificative în modul în care interacționăm și comunicăm în lumea modernă. Tehnologia și mediul online: Avansul tehnologic și creșterea utilizării mediului online au dus la o creștere a interacțiunilor virtuale și la o scădere a interacțiunilor față în față. Acest lucru poate duce la o pierdere a empatiei și a conexiunii umane autentice. Consumul excesiv de informații: Cu accesul ușor la știri și informații prin intermediul internetului și rețelelor de socializare, suntem expuși constant la conținut care poate fi șocant sau traumatizant. Acest lucru poate duce la o desensibilizare și o pierdere a sensibilității față de suferința celor din jur. Individualismul și competiția excesivă: Într-o societate care promovează individualismul și succesul personal, relațiile interumane autentice pot fi neglijate în favoarea obiectivelor personale. Această competiție excesivă poate duce la o lipsă de solidaritate și empatie față de ceilalți. Polarizarea și conflictul social: Diviziunile sociale și politice din societate pot duce la o dezumanizare a celor considerați „ceilalți” sau „inamici”. Aceste polarizări pot alimenta stereotipurile și prejudecățile, ducând la o lipsă de înțelegere și compasiune față de cei din afara grupului nostru.

Dezumanizarea în societate poate fi rezultatul unui cumul de factori care afectează modul în care ne raportăm unii la ceilalți. Pentru a contracara acest fenomen, este important să cultivăm empatia, să promovăm dialogul și să ne concentrăm pe valorile care ne unesc ca ființe umane. În istorie, au existat numeroase motive pentru care asasinatele au avut loc. Unele dintre aceste motive includ lupta pentru putere politică, rivalități personale sau ideologice, răzbunare, instabilitate socială sau economică, sau chiar nebunie sau fanatism individual. În multe cazuri, asasinatele au fost planificate și executate de grupuri sau indivizi care aveau un interes comun în eliminarea unei persoane considerate o amenințare sau un obstacol pentru obiectivele lor. Astfel de evenimente tragice sunt adesea rezultatul unui amestec complex de factori istorici, sociali și psihologici.

Desigur, în istoria umanității au existat numeroase cazuri în care oameni politici au fost implicați în asasinate sau tentative de asasinat. Motivele pot fi diverse, de la rivalități politice sau ideologice până la dorința de putere sau control. Unul dintre cele mai cunoscute exemple este asasinatul lui Julius Cezar în anul 44 î.Hr., în care un grup de senatori romani l-au ucis pe dictatorul roman. Alte exemple includ asasinatul lui Abraham Lincoln în 1865 sau asasinatul lui Mahatma Gandhi în 1948. Michael Chossudovsky, un autor și cercetător canadian, este renumit pentru munca sa în domeniile geopoliticii și economiei politice. În cartea sa „Al treilea război mondial: globalizare și hegemonie militară”, analizează conceptul de hegemonie militară și modul în care este exercitată de puterile dominante pentru a menține controlul asupra resurselor și piețelor globale. Chossudovsky susține că puterile occidentale, în special Statele Unite, au folosit războaie și conflicte militare pentru a-și extinde influența și a-și consolida hegemonia la nivel mondial. El susține că aceste acțiuni militare sunt conduse de interese economice și geopolitice, cu consecințe devastatoare pentru populațiile afectate. Avertizând împotriva politicilor agresive ale puterilor dominante, el spune că astfel de acțiuni ar putea escalada într-un conflict global de proporții imense, pe care el îl numește „Al treilea război mondial”. El subliniază importanța conștientizării și a opoziției față de aceste politici beligerante, precum și necesitatea de a promova pacea, justiția și cooperarea internațională. Cartea lui Michael Chossudovsky „Al treilea război mondial: globalizare și hegemonie militară” oferă o analiză critică a politicilor militare ale puterilor dominante și a repercusiunilor acestora, subliniind necesitatea unei abordări mai pașnice și mai cooperante în relațiile internaționale.

În două luni, două încercări de asasinat… Fostul președinte American, Donald Trump, a fost zugrăvit în toată presa ca fiind răul absolut, probabil pentru că domnia sa a declarat că nu mai dorește război, dorește pace. Acest citat din Goethe exprimă adevărul: „Nimic nu este mai rău decât prostia agresivă”.

Numărul 690

Data: 18 septembrie 2024 by Administrator

Descarcă PDF

Sfinții Aiudului – jertfa lor este credința noastră!

Data: 17 septembrie 2024 by Ionuț Țene

În anii `90, când participam cu emoția libertății câștigate la celebrarea Sfinților Închisorilor de la Aiud – pe 14 septembrie de Ziua Crucii – eram martor la prezența a sute de foști deținuți politici din temnițele comuniste, care participau cu lacrimi în ochi la slujba de parastas în memoria camarazilor uciși de torționarii comuniști în penitenciarul de maxima siguranță și aruncați apoi în groapa comună din cimitirul improvizat de la „Râpa Robilor”. Prin temnița Aiudului a trecut elita intelectualității române. Cu adevărat Aiudul a fost o „universitate” a demnității, sacrificiului și credinței românești. Despre anii de detenţie, Petre Ţuţea spunea: „Nu pot să vă povestesc tot ce-am suferit pentru că nu pot să ofensez poporul român spunându-i că în mijlocul lui s-au petrecut asemenea monstruozităţi“. Aici, în celularele transformate în chilii ale rugăciunii inimii, s-au ridicat direct la ceruri, datorită Crucii purtate și asumate, floarea intelectualității. Aiudul a arătat lumii că poporul român nu s-a lepădat de Hristos și a preferat prin cei mai aleși fii ai neamului să se jertfească pentru a nu se rupe niciodată legătura dintre români și Dumnezeu. De la Aiud s-a umplut cerul de sfinți români. Comuniștii au dorit să rupă legătura dintre români și Dumnezeu, dintre om și cer, dar cei care au mărturisit credința la Aiud și-au dus Crucea până la capăt pentru mântuirea neamului nostru. Prin jertfa Sfinților Închisorilor poporul român a depus o mărturie de credință singular în Europa pentru ispășirea păcatelor și mântuirea neamului omenesc.

Pe locul numit simbolic, „Râpei Robilor”, la sfârșitul anilor `90 s-a ridicat un monument la inițiativa foștilor deținuți politici în frunte cu vrednicul de pomenire, Mitropolit Bartolomeu Anania și arhimandritul Iustin Pârvu. Schitul „Înălțarea Sfintei Cruci” – Aiud, ridicat la rangul de mănăstire, este situat pe „Râpa Robilor”, pe locul gropii comune, şi a fost înfiinţat în 1 ianuarie 2005. Lucrările la monumentul-biserică, numit „Calvarul Aiudului”, au început în 1992. Lăcaşul de cult a fost construit în memoria martirilor din temnițele comuniste româneşti, iar arhitectura a fost proiectată de Anghel Marcu și Nicolae Goga. Pe acoperișul monumentului sunt vizibile 14 cruci îngemănate care exprimă unitatea în suferință a celor care au fost privaţi de libertate, dar privite separat cele șapte cruci amintesc de cele șapte Sfinte Taine ale Bisericii Ortodoxe. Cele şapte cruci îngemănate duc în spate o cruce uriașă care simbolizează Crucea Neamului. Pentru a ajunge în interiorul bisericii, trebuie coborâte 24 de trepte care simbolizează păşirea spre întunericul din celulele comuniste. Monumentul „Calvarul Aiudului” a fost sfințit de Mitropolitul Bartolomeu în anul 2005. S-a zidit, pe pământul sfințit de sângele suferinței, mănăstire pentru a fi aici o permanentă rugăciune spre sufletele celor care s-au jertfit pentru adevăr și libertate.

Din păcate anul acesta, nu am mai observat la ceremonia de celebrare a Sfinților Aiudului prezența foștilor deținuți politici. Dacă de la an la an erau tot mai puțini, azi pe 14 septembrie 2024 nu a mai ajuns poate niciunul. Trecerea anilor și bolile bătrâneților i-a rărit de la an la an. În ciuda ploii reci de toamnă am avut bucuria să observ că la Liturghie și la parastas au participat sute de credincioși și numeroși urmași ai foștilor deținuți politici, dar și prezența domnului Coriolan Baciu, președintele Fundației Ogoranu și numeroși tineri din comunitatea identitară cu steaguri tricolore. Urmașii foștilor deținuți politici au pregătit mese, cu bogate prinoase, pentru slujba de parastas. La ceremonia de celebrare a jertfei hristice a celor din temnițele comuniste nu au participat, din păcate, nicio oficialitate locală, niciun lider politic de la centru și nici măcar unul dintre politicienii suveraniști care se bat cu pumnul în piept pe la televiziunile văranilor cât de mari patrioți și creștini sunt. Să te afișezi azi la un ceremonial de cinstire a Sfinților Închisorilor, ca politician a devenit o provocare care afectează imaginea de înregimentat al sistemului și te supune criticii celor care fac agenda publică străină României. Nu este corect electoral și politic pentru cei care conduc România să comemorezi Sfinții Închisorilor ce s-au jertfit pentru libertatea, biserica și demnitatea poporului român. Sfinții Închisorilor sunt coloana vertebrală spirituală a poporului român. Exemplele de demnitate morală și națională, dar și lupta pentru libertate a martirilor care s-au jertfit în închisorile comuniste deranjează sistemul și clasa politică coruptă și obedientă. Sfinții Închisorilor sunt azi modele de demnitate și credință pentru români. Jertfa sfinților reprezintă file din noul pateric al creștinismului românesc. Celebrarea Sfinților Închisorilor este o datorie morală pentru cei încă puțini care mergem an de an la Aiud pe 14 septembrie pentru a celebra și oferi modele de demnitate și jerfelnicie întru libertate și adevăr tinerelor generații. Un popor fără memorie și tradiție dispare. Ștergerea istoriei naționale din manualele școlare are ca efect dispariția poporului. Celebrarea memoriei Sfinților Închisorilor e o chemare la nădejde pentru noile generații, că neamul nostru, prin cei mai buni și frumoși fii, a avut curajul să se împotrivească celor care doreau să rupă firul credinței care lega poporul român de Dumnezeu și România de tradiția europeană.

Jertfa mucenicilor și martirilor din temnițele comuniste este lupta noastră pentru libertate, demnitate și adevăr. Celebrarea Sfinților Închisorilor este chemarea la neuitare. Dacă vom uita trecutul, de jertfă ziditoare, pierim ca și neam. Sfinții Aiudului sunt modele morale luminoase de urmat pentru generațiile tinere. Amintirea sfinților dezrobește de răul din noi. Cine ocultează trecutul nu are de fapt niciun viitor. Tinerii de azi trebuie să învețe pildele de pateric ale Sfinților închisorilor, nu numai la comemorări, ci și la școală sau dinspre catedrele universitare. Fără acești eroi sfințiți de luptă și suferință pentru credință și libertate am fi dispărut ca națiune. Un popor fără principii și valori este condamnat la robie. Cine-și uită istoria devine doar o geografie. Să ne rugăm la Sfinții Închisorilor ca să ne salveze din robia păcatului. Lupta lor este credința noastră.

Crucea celtică de piatră din Năpradea (județul Sălaj): „Crucea prinsă în cerc”…

Data: 17 septembrie 2024 by George V. Grigore

În nord-vestul României, locuitorii conviețuiesc cu o lume a simbolurilor pe care specialiștii n-au reușit să le deslușească decât parțial, trecându-le ca atare, cu ușurință, în registrul tematic al decorului general. Este și cazul artefactelor și însemnelor așa-zis „celtice” care însoțesc aceste opere, atât la nivelul culturii materiale, cât și al celei imateriale (muzica populară veche pentadică din Maramureș, decorul sculptural ș.a.). Crucea înscrisă în cerc reprezintă semnul de stabilitate al planetei noastre, care se poate „rostogoli” din când în când, ca o minge, pentru că este posibil să fie goală la interior („ca un balon de spumă amăgitor”). Este un vechi simbol al Geților de Aur primordiali, ca și crucea egipteană, care are o toartă la partea superioară spre a fi agățată de cerul mișcător, ca și trifoiul cu patru foi (Norocosul), ca și balansoarul pe care se află zeitatea conducătoare, sau cârjele – bastoane – sceptru în care se sprijină conducătorii. Rămâne în sarcina generațiilor viitoare, așadar, să își explice misterul pietrelor fasonate din pădurea de la Lechința, al crucilor „celtice” din cimitire sau de pe porțile din Maramureș, al „coarnelor de berbec” și, de ce nu, al motivului „pomului vieții”, știut fiind că celții venerau natura, fiind adepții unei culturi animiste. Totuși Geții de Aur primordiali cu a lor Religie Veche Valaho – Egipteană puneau înaintea tuturora existența regnului vegetal, cu Pomului Vieții și ai săi „Oameni Frunze”.

Exponatul Muzeului Județean de Etnografie și Artă Populară Maramureș, regăsit în Expoziția de Bază a Clădirii Pavilionare la secțiunea dedicată venerării morții în Maramureș (poate o reminiscență a cultului strămoșilor) este un monument funerar, semnalat de către artistul fotograf Ilie Tudorel, artefact pe care apoi, cu sprijinul lui Teodor Ardelean, directorul Bibliotecii Județene „Petre Dulfu”, din Maramureș și al părintelui Viorel Porumb de la parohia Năpradea, a putut fi strămutat într-o expoziție, devenit astfel unicat în instituțiile de gen din țara noastră. Piatra în sine, luată de lângă gardul interior al cimitirului vechi din Năpradea, județul Sălaj, are o înălțime de 70 de centimetri, o grosime de 13 centimetri, o lățime a circumferinței de zece centimetri și o lungime a brațelor crucii (rămasă înscrisă) de 46 centimetri. Materialul din care a fost cioplit inestimabilul monument este o gresie comună, un tuf vulcanic, la îndemână în zonă, iar cele trei brațe ale crucii care au fost în afara cercului cu jumătate din mărimea lor, au rămas expuse vântului și intemperiilor, dispărând odată cu trecerea timpului. Nouă, admiratorilor de azi, ne rămâne să ne minunăm de măiestria meșterului pietrar care a prelucrat-o, la acea vreme, cu uneltele acelui timp… Astfel de cruci celtice de piatră au mai fost inventariate de către artistul fotograf Ilie Tudorel încă în 30 de localități din județele Maramureș și Sălaj, în total peste 70 de artefacte, iar eu pot adăuga că în toate cimitirele vechi din Maramureș există cruci de factură celtică, de o frumusețe înrobitoare, veșnică, realizate din lemn, deoarece acesta era materialul de lucru al zonei etnografice. Se știe că un obiect de utilitate umană sau de decor ajunge să fie exponat în muzeu abia atunci când își pierde utilitatea pentru care a fost izvodit. Constantin Brâncuși, poate cel mai mare făuritor de unelte și opere de artă credea în numinosul acestora, în faptul că desăvârșite, ar putea să aducă ghinion, în primul rând, creatorului lor; de aceea, el le lăsa „puțin” neterminate, iar acest rol în cazul unor exponate este preluat și îndeplinit de către neiertătoarea patină a timpului, ceea îi dă un farmec aparte, îmbiindu-ne să credem în promisiunea veșniciei. Această cruce „celtică” a fost adusă în muzeu de Dr. Ilie Gherheș, șef secție Etnografie – Muzeul Satului. în data de 5 iulie 2015 și de atunci vă invită la un strop de meditație, în expoziție.

Crucea celtică mai este cunoscută și sub numele de „Crucea lui Odin”. Simbol al celților din fosta Irlandă și Scoția, marchează atât creștinismul sfântului Patriciu, cât și străvechea figură mitică a celților – Manannán mac Lir. Dar în nordul Europei a existat Dacia Nordică (Dania) de care vorbesc barzii și oficialii. Cele mai vechi dovezi arheologice ale existenței celților – spun istoricii – este un monument funerar din vestul Germaniei, vechi de peste 3500 de ani. În ziua de astăzi este folosită în mod curent de reprezentanții mișcărilor de extremă dreapta. Inițial a fost promovat de Ku Klux Klan, însă ulterior a fost preluat de National Front în Anglia și de alte mișcări extremiste. Despre celți se spune că au fost un popor complex, sofisticat si puternic din centrul și nordul Europei, din jurul anilor 750 î.Hr – 12 d.Hr. Numele de „celți” a apărut deabia în secolul al XVIII-lea. Aceasta denumire este modernă și este folosită pentru mai multe triburi ce trăiau în zona Britaniei în timpul Epocii de Fier. Ei se putea numi și altfel. Ce au constatat specialiștii? Că, pentru celți simbolurile jucau un rol vital incredibil, fiind extrem de puternice în viața lor și având o mare semnificație. Simbolurile reflectau credințele celtice și tradițiile. Poveștile din spatele simbolurilor au fost păstrate și transmise din generație in generație cu ajutorul barzilor și povestitorilor, permițând moștenirii celtice să dăinuie și astăzi (pentru cine și-a explicitat-o). Simbolurile lor sunt folosite chiar și în modelarea bijuteriilor, ele reflectând natura unor subiecte importante precum dragostea, înțelepciunea, războiul, loialitatea, energia și multe altele. Multe din lucrurile obișnuite din fiecare zi pe care credem că le înțelegem pot ascunde multe secrete ascunse. Deținând cheia acestor cunoștinte putem avea o nouă viziune asupra vieții, un alt fel de a vedea lumea, o perspectivă antică a strămoșilor noștri.

Dintre aceste simboluri antice putem aminti „Crucea lui Brigid”, care este mult mai veche decât data apariției creștinismul (crucea a devenit simbolul creștinismului prin sec. VI – VII). Sf. Brigid, cunoscută și ca „Maria din Gael” este fondatoarea primei mănăstiri irlandeze în Kildare. Ea s-a născut în Dundalk în 450 și a fost acreditată cu nașterea acestui simbol care îi poartă numele. De obicei este făcută din paie (conform naturii; trecătoare). Zeița celtică Brigid – fiica marelui zeu Dagda și una dintre Tuatha Dé Danann – a fost gradual schimbată de creștini în sfântă în timpul Evului Mediu. Crucea lui Brigid era folosită pentru a ține departe răul, focul și foamea din casele unde este folosită. Potrivit vechilor tradiții irlandeze, spirala din crucea lui Brigid invocă Steaua Nordului și modelul pe care Carul Mare îl face pe cer în cursul unui an. Simbolul irlandez al dragostei este asociat cu legenda lui Claddagh, un sat de pescari lângă Galway. Potrivit legendei, un tânăr, numit Richard, pescuia pe mare cu alți bărbați din familia sa, când au fost capturați de pirați și aduși în Africa, ca sclavi. Anii au trecut, mulți dintre pescari au murit, dar Richard voia cu adevărat să se întoarcă la iubita sa în Irlanda. Pentru a-și menține speranța, Richard fura în fiecare zi mici bucățele de aur din atelierul stăpânilor săi. Anii au trecut și Richard a reușit să facă un inel din acestea. Speranța sa era să se întoarcă în orașul său natal și să îi dăruiască acest inel iubitei sale. Nu se știe cum a scăpat Richard, sau cum și-a câștigat libertatea și s-a întors pe pământurile natale. Aici a aflat că iubita îi fusese credincioasă în tot acest timp și îl așteptase. El îi va dărui Inelul Claddagh. Modelul apare nu numai în inele, dar și în alte tipuri de bijuterii. Inima din el simbolizează iubirea lui Richard. Coroana reprezintă loialiatea sa, iar mâinile ce le unesc simbolizează prietenia, fundația dragostei.

Trifoiul cu patru foi sau „Planta Shamrock” este cea care crește pe dealurile Irlandei. Sf. Patrick, sfântul patron al Irlandei, a făcut această floare faimoasă și astăzi este simbolul Irlandei – trifoiul cu patru foi. Este floarea națională a Irlandei cu mare semnificație încă din timpul druizilor. Legenda spune că Sf. Patrick a folosit trifoiul cu trei frunze pentru a explica Sfânta Treime păgânilor în timpul misiunii sale creștine în Irlanda. Celții credeau că tot ce este important în lume vine în număr de trei, precum cele trei domenii ale pământului, cerului și mării, cele trei vârste ale omului și cele trei faze ale lunii. O plantă cu trei frunze era foarte prețuită. La Geții de Aur întâlnim simbolul „Trifoiului cu patru foi” (Floarea scut sau Norocosul). El apare pe scutul lui Decebal de pe Columna lui Traian de la Roma (Italia), în pictura mormântului getic de la Sveștarii (Bulgaria), dar și în sculptura Monumentului Triumfal de la Adamclisi.

Ca multe alte culturi antice, vechii celți aveau propria versiune a Copacului Vieții. Celții credeau că acești copaci erau strămoșii omului și aveau conexiuni cu lumea cealaltă (prin rădăcini). Cei mai sacri copaci erau stejarii. Celții își bazau alfabetul Ogham pe acești copaci, numind fiecare caracter dupa un anumit copac special. „Crann Bethadh”, copacul celtic al vieții este adesea reprezentat cu ramurile atingând cerul și rădăcinile înfipte adânc sub pământ, simbolizând credința duizilor de legătură între cer și pământ. Un alt simbol interesant este „Omul Verde” – poate fi găsit în arhitectură în Irlanda și Britania, de obicei în clădiri religioase. Cunoscut și ca „Omul din Copac”, Derg Corra, Viridios, „Jack cel Verde”. Simbolul reprezintă vegetația înfloritoare în primăvară și vară, renașterea acesteia. Venind din vechiul Osiris al Vechii Biserici Valaho – Egiptene – zeul cu pielea verde – cel făcut din pământul în care încolțește sămânța – simbolul a trecut în Sfântul Gheorghe, cel ce învinge vicisitudinile și deschide primăvara, cel cu frunzarul de fag. Triskele este un antic simbol irlandez vechi de 5.000 de ani, dar întâlnit foarte des și pe pământul patriei noastre, sau al Bulgariei. El reprezintă unitatea cifrei trei, sacră la celți. În cazul celților, cele trei elemente sunt fizicul, mentalul și spiritualul. Deasemenea, simbolizează viața eternă, curgerea naturii și creșterea spirituală. Celții credeau că totul vine în număr de trei. Simbolul poate fi găsit la „Newgrange” și datează din perioada Neoliticului (3.200 î.Hr.). El apare și pe monede și vasele de lut în Grecia Antică. Triska este simbolul Siciliei, veche colonie grecească. Triskele reprezintă un simbol pre-celtic ca design, datând dinaintea celților stabiliți în Irlanda. Dar este încorporat în cultura celților și apare frecvent în arta lor. Simbolul reprezintă de fapt mișcarea continuă a apei, pământului și cerului. La noi apare în modelul aplicelor din tezaurele princiare geto-daco-trace din aur și argint (Agighiol, Peretu, Craiova, etc.).

Crucea numită „celtică” predatează creștinismului oficial. Când anume a fost asociată această cruce cu celții nu știm exact. O legendă creștină spune că ea a fost formată de Sf. Patrick în timp ce aducea creștinismul druizilor. Druizii venerau o mare piatră circulară, iar Sf. Patrick, văzând importanța acestei pietre, a desenat o mare cruce prin mijlocul ei, pentru a o binecuvânta. Din acest act, cele două culturi (păgână și creștină) au combinat forma actuală a crucii celte. Crucea reprezintă creștinismul (din sec. VI – VII; până atunci simbolul acestei religii era peștele; crucea era un simbol mortuar, al execuțiilor), iar cercul reprezintă viziunea eternității la celții, fără început și fără sfârșit (cercul Uroborus, sau Șarpele care își mușcă coada). Simbolismul din spatele crucii este tot învăluit în mister. Se crede că este un simbol al credinței și culturii. Potrivit anumitor surse, crucea celtică reprezintă cele patru direcții: nord, sud, est, vest și cele patru elemente: pământ, foc, aer, apă. Awen – simbolul iluminării divine – este un simbol neo-druid al balanței. Simbolul apare în „Mabinogion” de Charlotte Guest. Aceasta este o traducere a unor vechi povești galice și folclor legat de legendarul rege Arthur. Variate grupuri neo-druidice au diferite interpretări ale acestui simbol. Cele trei linii sunt legate de pământ, mare și aer, trup, minte și spirit, sau iubire, înțelepciune și adevăr. Awen reprezintă inspirația, adevărul. Este un simbol divin al iluminării fără de care nu poți afla adevărul. La geto – daci întâlnim pandantivul „cu trei cuie de argint”, având aceeași semnificație, dar și – se adaugă – libertate. „Triquetra” este cunoscută și ca „Nodul Trinității”, acesta seamănă cu Nodul lui Hercule (nodul lui Isis, Gordian, etc.), vechiul simbol antic al infinității. Triquetra este construit dintr-o linie continuă ce se întrepătrunde, simbolizând începutul fără de sfârșit, o viață spirituală eternă. Celții credeau că toată viața are trei stagii (perioade). Deasemenea, credeau că există trei elemente de bază, trei tărâmuri, trei relații între trecut, prezent și viitor. „Triquetra” este uneori desenată în interiorul unui cerc, simbolizând uniunea „indestructibilă” a părților. Cumva preluată din Vechea Religie Valaho – Egipteană a Geților de Aur primordiali, religia celților (sau cum s-or fi chemat ei, pe vremurile acelea; să le zicem europeni), făcea trimitere tot la protejarea naturii, a regnului vegetal, ca bază a celorlalte regnuri existente. Mișcarea haotică a planetei noastre la un moment dat, a celorlalte corpuri cerești din sistemul solar, sau chiar a Soarelui, a făcut ca planeta să explodeze precum un pop-corn. De asemenea, trecerea unor praguri ale timpului (când timpul s-a contractat (ca în zilele noastre) sau s-a diluat – extins) a făcut să pierdem contactul cu realitatea pe care o știm. De aceea au apărut religiile și filosofiile de viață, din nevoie de explicitare și de „trimitere” în timp a unor presemnale ce pot preveni cataclismul total și salva specia umană, cea care nu mai are presentimentul a ceea ce va veni, a viitorului care „se țese” încontinuu.

Cer pauză de realitate!…

Data: 17 septembrie 2024 by Magda Ursache

Și intru iarăși în jurnalism. Realitatea e mai imprevizibilă decât ficțiunea. Iată de ce în cartea asta a mea, Post -Ars expectandi, sunt episoade de roman-ziar. Da, pe scena paginilor de roman intră iarăși știrile. Un milionar e găsit bucăți în două valize: picioarele într-una, mâinile, în alta. Bătrânii mor altfel la spitalul „Sf. Pantelimon”. Grăbiți din spate de doctori. Sunt scoși din circulație ca mașinile uzate. O fi un exercițiu de euthanasiere obligatorie? „Eu, zice dr. Rafila, ca și ministru al Sănătății…” Asta este: ca și ministru, nu ca ministru. Ca și cum ar fi ministru. Și pentru că presarii spun și lucruri trăsnite, Doru Bușcu de la „Cațavencii”, un publicist excelent cu care sunt în acord de cele mai multe ori, evident, nu are experiență personală de terapie intensivă, de vreme ce le apără pe doctorițele criminale. Moartea mea o accept, pentru că știu unde mă duc. Spune Cioran : „Diferența dintre un om care are conștiința morții și cel care nu o are este mai mare decât aceea dintre o stea și un scuipat”. Moartea lui Petru Ursache, din vina unor medici incompetenți, puși pe experimente, n-am putut și nu pot s-o accept.

Un realizator de emisiune grăbit anunța: „Luăm pauză. Revenim la fix!” Ca să vă mințim. Asta n-a mai spus. Trebuie să iau o pauză de realitate. Știrile-s de neînchipuit, de noaptea minții. Frau Ursula vrea să interzică „aromele de fum”, nu-i place slana afumată de ardeleni, iar noi ne lăsăm afumați și fumați. Și pentru că tot i-a mâncat lupul cel rău poneiul, ar trebui să renunțăm la călușeii rotitori de lemn din parcurile de distracții. Motivarea: ca să nu ne amețească mințile. Învârteala în cerc o fi făcând rău gândirii unice Oare ce mai vrea „noul normal”? Să interzică baletul ca „artă albă”? „Albeața” e contestată ca rasistă. Shakespeare trebuie contestat ca prea „albist”. Și Cina cea de taină, unde niciun apostol nu-i negru. Și ce? Iisus nu putea fi și el negru? Cine știe dacă însuși Dumnezeu nu-i negru. De ce om fi văzând tot și tot numai alb sau negru?

Sarcasticul poet Alexandru Petria a găsit soluția: „bunul canibal”. Canibalul ne găsește buni de mâncat, îi place carnea dulce de om, dar ne mai lasă să trăim. Condiționat, desigur:

„bunul canibal a zis că ne mănâncă mult mai târziu /sau chiar niciodată / dacă-l ascultăm,/ o să ne cânte, / iar noi să aplaudăm la întrecere, / ne lasă să trăim ca să ne dăm seama / că vrea să fim în regulă, / bunul canibal se îngrijește să mâncăm/ doar anumite legume sau fructe galeșe/ să ne spălăm într-o apă trecută prin zeci de filtre / ca să avem corpurile modelate frumos mirositor. // bunul caniban stabilește câte lemne de foc / să folosim fiecare,  / să nu se dea peste cap / echilibrul insulei, / câte ore să ne plimbăm / ca nu cumva să facem insolație. / bunul canibal ne cântă, / timpul e numai cântec și apaluze. / „bunul canibal este chiar bun, / îl iubim pentru că are grijă de noi”, / fredonează copiii la școală. / am ajuns să-l acceptăm pe bunul canibal / ca pe un membru al tribului, / chiar să-l iubim, în fond e un tip cool, / carnea noastră are gustul cântecelor bunului canibal.”

A, am înțeles: ăștia cu gust bun corect politic sunt doar ei numa buni de mâncat. Ideea n-ar fi rea. Am scăpa de cei autointitulați „experți în domeniu”, care ne spun, pe varii canale, că depopularea României e benefică sau că trăim mai bine decât bulgarii și numai grație UE, că exodul profesioniștilor e și el bun… Gabriela Adameșteanu e tranșantă de 1 septembrie, pe TVR1, în emisiunea Fețele libertății: problema Romîniei nu e problema sa; a sa e problema UE. Bunul canibal ne învață să ne canibalizăm. Ne-au pus la dispoziție cuvinte, nu multe, cu care vor să scriem pe dos, apoi cu o mână construită de inteligența artificială, ca să iasă stilul din discuție. Or, stilul înseamnă diferență, distanță. Avem parte și de canibalizare culturală: ca starter , cum se spune acum la aperitiv, este, predilect, Eminescu. Destui teribiliști cred că trebuie distrus mitul poetului național (misie Boia), un reacționar „obtuz și păros” și un liricoid depășit. Asta pentru că, spre a spune ca Noica, este „conștiința noastră mai bună”. Mi-a fost greu să accept ce scrie Petru Creția în Testamentul unui eminescolog, Humanitas, 1998, pag.236: „Eminescu nu este reprezentativ pentru etnie în nici una din trăsăturile lui și ale ei.”

Și nu numai Eminescu pare depășit multora, ci întreaga cultură. Reculul la valoare a ajuns o obișnuință. După Eminescu, urmează Maiorescu, Iorga (Ioan Stanomir știe de ce), G.Călinescu ( 3-4 profi univi, cel mai virulent fiind Ghiță de Craiova, habilitatul, vor să pară că știu de ce ar fi ratat G. Călinescu în toate genurile).Mesaj surpriză și nu prea de la afacerista Tatoiu:după ce ne-a avertizat televizual că a fi monogam e obositor și plictisitor, cere să scoatem clasicii din manuale. Ce Slavici? Cine mai citește Slavici? Doar bărbatul dânsei ar mai citi Sadoveanu (nu Sade), și asta, ca să știe toată lumea, numai pentru că e la andropauză. Contrele între generații îmi displac. Îmi aduc aminte de episodul tragic care a încheiat viața lui Boris Vian. S-a întâmplat la avanpremiera filmului după cartea sa intitulată discutabil :Voi scuipa pe mormintele voastre. N-a mai apucat să scuipe. A murit la 39 de ani, pentru că uitase să-și ia medicamentele pentru inimă. Cum am mai spus, Dumnezeu nu rămâne dator.

Și câte nerozii nu se aruncă în spațiul public contra lui Mircea Eliade! Eichman, deconstructorul istoricului religiilor în „Le Monde”, distribuia „Scînteia” în ilegalitate. Culmea: David Prodan este denigrat ca ilegalist, deși a ieșit din PCR, în ’46, când s-au falsificat alegerile. Mult prea blamatul Nichifor Crainic, pentru colaborarea la „Glasul patriei”, fusese eliberat în ’62 de însuși ministrul de Interne Alexandru Drăghici, după 15 ani de Aiud. „Bunul canibal” îl asigurase (contra colaborare cu Securitatea) că-l va repune în circuitul literar. Nu s-a întâmplat. Crainic a renunțat la colaborare după mai puțin de un an, vreo șase luni. Numai că, postsocialist, e foarte ușor să faci sfinți din diavoli și invers. Probă că Emil Constantinescu l-a decorat pe Vasile Ciolcan, comandantul penitenciarului Sighet. Valorile sunt mânjite antum și postum. Dorin Tudoran ne avertizează că „luxul indiferenței” o să ne coste scump. Nu mai tăceți atâta! Contribuiți prin tăcerea voastră la ștergerea urmelor. Or, la șters urme istorice suntem buni. „Ficționalizăm” istorie ( a, istoria e realitate creată, ca și romanul !), îmbrobodim statui, plăcile memoriale dispar, la fel numele de străzi. Lui A.D.Rachieru îi scriu la Timișoara pe Bulevardul Coposu, fost Pârvan, Luca Pițu locuia, la Focșani, pe Mareșal Antonescu, acum Bucegi. Eu nu mai stau pe Bulevardul Copou, ci pe Carol I, fost 23 August. Pe vremea când România era gubernie sovietică, Copoul se numea Mareșal Rodion Malinovski, aprigul militar sovietic care declarase: „Eu, care am eliberat, pot să stau cât vreau în România”.

La Arad, stă bine înfipt grupul statuar al celor 18 generali maghiari căzuți la 1848 și nu-i exclus să se amplaseze o copie în Piața Rosetti, de vreme ce crucile soldaților români dintr-un cimitir internațional din România au fost acoperite cu saci de gunoi. Morții să-și ia crucile cu ei după ce și-au dus crucea.

Citesc, în „Cotidianul” de Hunedoara, că statuia lui Decebal, operă a lui Ion Jalea, dezvelită în 1976 ( sculptată cu o mână, cealaltă a pierdut-o pe front) nu mai are loc în Deva. Tot acolo s-a demolat Monumentul Luptătorilor Anticomuniști (Grupul Carpatin Făgărășan, condus de Ion Gavrilă Ogoranu). S-a preferat, în loc, o statuie a Reginei Maria. Arhitecții procedează prin excludere? „Viol urbanistic”, strigă locuitorii Devei, pentru care „Calul” era simbolul orașului. Se întâlneau „La cal”. Calul va fi relocat, îi liniștește un administrator al urbei sau ce-o fi fiind. Vor avea „call”, cu dublu l! Contestatarii strigă că Decebal are cizme, inexistente pe vremea dacilor. Să-i toarne opinci! Pictorul Val Gheorghiu îmi povestea că fusese angajat la ziarul „Flacăra Iașului” al lui Șulimzon, ca să-i încalțe pe țăranii desculți. Cu cizme sovietice. Oare Dumnezeu n-a vrut să-i rămână dator lui Ion Jalea, care fusese de acord cu refuzul moștenirii Brâncuși, în ședința din 7 martie’51, prezidată de acad. Mihail Sadoveanu? Tov.Ion Jalea rostise motivația, demonstrând, cu planșe multe, că Brâncuși este un formalist mistic, de neacceptat în Republica Populară Română. Or, poporul democrat n-avea nevoie de păsări fantastice cu puteri supraomenești, ca Măiastra lui, zeificată obscurantist. Sărutul? Formalism pur individualist. Sărut între un bărbat și o femeie, nu iubire de poporul muncitor? Femeile noastre au mâini muncite, cu unghii negre de la pământ, cu bătături de la șaibă și călcâie crăpate. Sărutăm mâinile turnătoarelor, tractoristelor, macaragițelor, sondoarelor. Pogany? E numai cap cu ochii ăia largi ai ei. O făcătură fără vagin. Femeile noastre nasc, sunt mame eroine. Artă putrefactă, de formă fără conținut. Avea habar acad. A. Toma de frumusețea fără corp, de Miron și frumoasa fără corp ? Din Eminescu citise doar Împărat și proletar și se credea mult peste Eminescu. Doar scrisese Piuici și frații lui mai mici. Și cum tov. Ana Pauker aștepta verdictul academicienilor și nu trebuia lăsată să aștepte, s-au grăbit să voteze respingerea, în unanimitate, Sadoveanu, Iordan, Graur, Rosetti, Călinescu, Camil Petrescu, G.Oprescu, Al. Toma, Steriadi, Perpessicius, Zambaccian. Gala Galaction a absentat voit. (Demisionase în ’46 din scaunul de deputat, iar în jurnal se întreba: „Ce caut eu între necredincioși?”) Și Lucian Grigorescu, pictorul post-impresionist absentase de la vot. Asta ca să nu se mai bată atâta monedă falsă pe lașitatea scritorului român. V. Voiculescu a refuzat pensia de onoare a Uniunii Scriitorilor. Th.Pallady a refuzat titlul de artist emerit. Un astfel de refuz valorează cât o acțiune disidentă. Blaga n-a vrut să facă parte din partidul lui Groza, Pandrea, după zece ani de pușcărie, ca „dușman al regimului și al URSS”, a scris, până a murit, în 1967, doar pentru sertar. Mihail Ralea , în schimb, deprinsese de la „bunul canibal” știința flatării: sub Carol II ajunsese ministru și academician sub comuniști.

Cât despre cele 200 de lucrări morbide, obscurantiste, bizare, decadente, ele au rămas în Impasse Ronsin, nr.10, iar Brâncuși a fost exilat ca nevalabil pentru poporul muncitor și țelul lui măreț.

Cineva a stins lumina. „De ce e așa de întuneric aici?”, a întrebat Camil Petrescu. E întuneric pentru că sitele înțelepciunii, adevăr, frumos, necesar, așa cum le vedea Socrate, nu mai pot funcționa. S-au împiedicat în cuvintele boante ale politicii. Trăim singurătăți canibale. E titlul lui Alexandru Petria: „dacă am ști exact punctul / din care ne-am bătut joc unu în unu, / doi în unu și unu, / cred că votca s-ar prepara aici / tot din cartofi sau cereale / și cuiele s-ar împlânta în aceleași locuri, / suntem prea orgolioși / să ne bucurăm de valurile luate împreună, / să le mulgem de frumusețe ca pe niște ugere, / să ne purtăm mângâiați de spumă, / adânc tâmpiți de / exces de inteligență, / excesiv goliți de calcule, / din păcate, doi canibali n-au loc să respire pe-o singură barcă”.

Într-o barcă, s-ar mânca unul pe celălalt și n-ar fi rău. Și rechinii mari se mănâncă între ei. Destul. Cer pauză de realitate! Citez, în încheiere, un vers din Pier Paolo Pasolini, în traducerea lui Eugen D. Popin: „iar viața era reală dacă era frumoasă” (Fragment adresat morții).