Una dintre piesele cele mai importante descoperite la Ocnița-Buridava Dacică (numită și Capitala Sării din Vâlcea) este un medalion din bronz care în prezent se află expus la Muzeul de Istorie „Aurel Sacerdoțeanu” din Vâlcea. Provenit din perioada geto-dacică și descoperit în Dealul Cosotei, la o adâncime de 0,65 metri, podoaba este descrisă în detaliu de către angajații muzeului vâlcean astfel: „Discul medalionului, prevăzut cu un chenar stângaci redat la jumătatea inferioară sub forma unei linii adâncite, întreruptă pe alocuri. Reversul medalionului prezintă o adâncitură cu o concavitate centrală. Pe avers este redat în relief capul unui personaj matur masculin. Lipsă de simetrie între cele două jumătăţi ale feţei: partea dreaptă este mai mică, iar rotunjimea capului nu este perfectă pe această latură. Urechea dreaptă se află lângă geana ochiului. Părul şi barba sunt redate în bucle mari în formă de virgulă, de tradiţie elenistico-romană. Sprâncenele groase şi arcuite, nas drept şi cărnos, gura întredeschisă, buzele în relief. Mustăţi exagerate şi uşor deplasate, ochii migdalaţi. Fruntea acoperită cu două mari bucle de păr. Lipsă tortiţa. Medalionul redă o divinitate, probabil pe Heracle-Hercule, având atât pe avers, cât şi pe revers, în relief capul unui personaj masculin matur: gât scurt, profil spre dreapta, bărbia ascuţită, gura redată schematic, nas drept, ochi cu sprâncene profilate, părul în bucle simple se termină cu o prelungire în „virgulă”. Chenarul medalionului este relativ înalt. Medalionul poate reproduce aproximativ două etape din viaţa legendară a lui Heracle, respectiv Hercule.
Eroul Heracle, cunoscut și sub numele de Hercule în limba română (din latină Hercules), născut Alcaeus sau Alcide, este cel mai cunoscut erou din mitologia greacă, neîntrecut în forță și vitejie și care, după moarte, a fost primit în rândul zeilor, devenind astfel nemuritor. Grecii antici sărbătoreau festivalul Heracleea, care comemora moartea lui Heracle, în a doua zi a lunii Metageitnion (sfârșitul lunii iulie sau începutul lui august). Heracle (Hercule) era fiul lui Zeus și al Alcmenei. Pentru a se uni cu Alcmena, Zeus a luat chipul și înfățișarea soțului ei, Amfitrion, plecat să lupte împotriva teleboenilor. Din unirea Alcmenei cu Zeus s-a născut Heracle, iar din unirea Alcmenei cu Amfitrion, sosit imediat după aceea, s-a născut Ificles, frate geamăn cu Heracle. Dându-și seama de originea divină a lui Heracle, Amfitrion a consimțit să-l crească în casa sa, alături de Ificles. Gelozia Herei față de Alcmena s-a manifestat însă de timpuriu, încă înainte de nașterea copilului. Fiindcă Zeus – ca să-și ocrotească viitorul fiu – făgăduise regatul Argosului primului urmaș care se va naște din Perseu, Hera a îndemnat-o pe fiica ei, Ilithyia, care patrona nașterile, să întârzie nașterea lui Heracle și să o grăbească în schimb pe cea a lui Euristeu, fiul lui Sthenelos. Datorită acestui fapt, Euristeu se naște la șapte luni, revenindu-i lui Argosul, iar Heracle e purtat zece luni în pântece de Alcmena. Mânia Herei continuă să se reverse și după naștere, de data aceasta însă asupra copilului. Într-o noapte, când cei doi frați se aflau în leagănul lor, ea le trimite doi șerpi cu gândul să-l ucidă pe Heracle. Fără să-și piardă cumpătul, Heracle, deși avea numai zece luni, îi apucă pe fiecare cu câte o mână și îi sugrumă, în timp ce Ificles, îngrozit, trezește toată casa cu țipetele lui. Este un semn în plus pentru Amfitrion cu privire la originea divină a copilului. El îl crește însă mai departe în casa sa, ca pe propriul său fiu. Când Heracle crește, el își înspăimântă părintele, omorându-și dascălul, pe Linus, și acest fapt îl determină pe Amfitrion să-l trimită pe Heracle la țară să-i păzească cirezile. Eroul stă acolo până la vârsta de optsprezece ani, când săvârșește primul său act de vitejie: ucide leul din Cithaeron, care atacase cirezile tatălui său. Cu această ocazie el se unește cincizeci de nopți la rând cu cele cincizeci de fiice ale regelui Thespius, la care stă în gazdă tot timpul cât durează vânătoarea. După ce ucide fiorosul animal, Heracle se întoarce acasă. Pe drum se întâlnește cu solii regelui Erginus, trimiși să ridice tributul la care erau supuși tebanii. El se luptă cu Erginus și îl învinge. Drept mulțumire că i-a scăpat pe tebani de tributul înjositor, regele Creon i-o dă în căsătorie lui Heracle pe fiica sa, Megara. Cu Megara eroul a avut mai mulți copii. Urmărindu-l mai departe cu mânia sa divină, Hera îi ia mințile și, într-un delir furios, îl determină să-și ucidă copiii. În urma săvârșirii acestei crime, eroul consultă oracolul din Delphi. Pentru ispășire, Apollo îi poruncește să-i slujească timp de doisprezece ani lui Euristeu. La cererea acestuia, care îl pune la felurite munci, Heracle săvârșește cele douăsprezece mari fapte de vitejie cunoscute sub numele de muncile (isprăvile) lui Heracles. Cele douăsprezece munci ale lui Heracle sunt: uciderea leului din Nemeea, uciderea hidrei din Lerna, prinderea mistrețului de pe muntele Erymanthus, prinderea unui căprior cu coarne de aur, curățarea grajdurilor lui Augias, distrugerea păsărilor stimfalide, prinderea taurului din Creta, îmblânzirea iepelor lui Diomede, dobândirea cingătorii purtate de Hippolyte – regina amazoanelor, aducerea boilor lui Geryon, culegerea merelor din Grădina Hesperidelor, aducerea lui Cerberus din împărăția umbrelor subpământene. În îndeplinirea acestei sarcini, el a fost ajutat de Hermes și de Athena.
Pot fi aceste medalioane de bronz cu eroul Hercule (Greuceanu) dovada unui cult local al eroului, ca purtător de biruință și aspirant la statutul de zeu? Hercule este fiul zeului cel mare (Zeus), ce poate fi supraom și accede la nemurire. Prin cele 12 munci (încercări) pe care le face, el asigură echilibrul lumii și al omenirii. Se aseamănă cumva cu sacrificiul Christic. Nicolae Densușianu în a sa lucrare „Dacia preistorică” ne spune că faima despre călătoriile și faptele lui Hercule în părțile de nord ale Istrului mai trăiește și astăzi în legendele poporului român. Poetul Pindar, în odele sale, face amintire despre călătoriile lui Hercule la hiperborei, despre persecutarea cerboaicei cu coarnele de aur până în țara numită Istria, de lângă Pontul Euxin (vechea cetate a Mangaliei – anticul Callatis – se ridica pe ruinele mai vechii cetăți geto-dace numite Cerbatis, de unde mulți înțelepți au pornit către Egipt, contribuind la dezvoltarea spiritualității mondiale – Vechea Religie Valaho – Egipteană). Gramaticul Apollodor amintește, de asemenea, despre venirea lui Hercule la muntele Atlas din țara hiperboreilor, unde el eliberează pe Prometheu din catenele sale. Hercule ia parte la expedițiunea argonauților pentru a duce în țările meridionale un vechi paladiu al păstorilor pelasgi, lâna de aur din pădurea cea sfântă a lui Marte.
Herodot ne comunică tradiția după care Hercule apare ca protopărintele agathyrșilor, scythilor și gelonilor, și amintește de urma sa cea gigantică, lungă de doi coți (urmă de uriaș), imprimată într-o stâncă de pe țărmurile râului Tyras (Nistru). În colindele populare române, acest ilustru erou al timpurilor preistorice, este celebrat ca junele care se luptă cu leul (nemeic); în baladele române se cântă învingerea și tăierea balaurului gigantic al lumii, luptele sale cu Marte, relațiile sale de amor cu Echidna (șerpoaica), călătoria sa în părțile meridionale ale Dunării de jos pentru căutarea hergheliei de cai a regelui Diomede din Thracia (Dobrișanul), persecutarea cea strașnică a cerboaicei cu coarnele de aur (a ciutei gălbioare) prin munții Jiului și ai Oltului. Peste tot, în cântecele populare române, el este eroul călător, după cum tot astfel îl înfățișează și tradițiile grecești. Numele sub care Hercule, acest nemuritor erou al lumii pelasge, figurează în cântecele și legendele poporului român este Iovan Iorgovan (IO – IO), braț de buzdugan, mândru falnic căpitan, Iovan cel tare și mare. El este eroul care a cutreierat lumea în lung și în lat și care a învins toate halele sau monștrii din lume.
Cu deosebire, memoria faptelor lui Hercule este localizată în Oltenia și în părțile vecine ale Banatului, unde el ne apare în epoca romană ca zeul tutelar al regiunilor Cernei, adorat ca Hercules invictus, Hercules sanctus, Hercules salutiferus, și unde s-au descoperit un număr însemnat de statui ale sale. Aici, în mijlocul Cernei, ne spun tradițiile populare române, ar fi existat odată un chip colosal al lui Hercule, un vechi monument, pe care cântecele noastre eroice îl aduc în legătură cu legenda unei frumoase fecioare ce locuia într-o peșteră din munții Cernei. Din punct de vedere istoric, aceasta figură împietrită a lui Hercule nu putea să fie decât o statuie primitivă, săpată în stâncă vie, ce în epoca preistorică a fost dedicată acestui mare erou și al cărui cult era o dată atât de puternic în părțile Cernei și unde astăzi mai există atâtea legende despre el. În ținuturile pelasge, Hercule, ca erou național, avea simulacre încă din timpurile cele mai îndepărtate. După cum ne spune Pliniu, cea mai veche statuie din Italia a fost a lui Hercule din Forum Boarium, consacrată de Evandru. Iar Pausania scrie că în satul numit Hyett din Beoția, locuit de pelasgi, exista o statuie primitivă a lui Hercule și care de fapt nu era altceva decât un bolovan inform, considerat astfel după obiceiurile bătrânești. Legenda română despre statuia cea colosală a lui Hercule din Valea Cernei este totodată și legenda apoteozei acestui erou. Despre ultimele evenimente din viața lui Hercule, nici Homer, nici Hesiod nu amintesc nimic. Însă, după narațiunile post-homerice culese de Apollodor, adevărata cauză a morții lui Hercule a fost trecerea peste un râu periculos de munte. În fond, este aceeași tradiție, pe care ne-o înfățișează și legendele romane. Amândouă aceste legende antice aduc, așadar, sfârșitul vieții lui Hercule în legătură cu un râu oarecare repede curgător.
Examinând fondul acestor narațiuni cu privire la ultimele momente ale eroului, tradiția romana ne apare ca fântâna originală a mitului grecesc, anume că râul Cerna este acela care a cauzat moartea marelui erou pelasg. Nimfa Deianira, cu care dorește Hercule să treacă peste râul sălbatic, nu este altcineva decât Dierna, numele cel vechi al Cernei; iar numirea de Even pe care autorii grecești o dau râului peste care trece eroul, este numele popular al lui Hercule din nordul Istrului, cunoscut și ca Ivan sau Iovan. Viața sa ca păstor, agricultor și luptător cu arcul sau săgeata, cu buzduganul, măciuca, sabia sau paloșul, cu sulița, cu șoimii și câinii; călătoriile sale prin lume, mai mult pe uscat decât pe mare; un erou care cutreieră munții după lei, porci sălbatici, cerbi, fete, balauri; epitetele sale de râmlean, roman, mocan și craiovean, ce i se dau în legendele române; tradițiunile care îl pun ca protopărintele agathyrșilor, gelonilor, scythilor și latinilor; forțele sale corporale, tipul său fizic, cultul său particular în ținutul Cernei, toate acestea ne prezintă pe un erou pelasg din nordul Istrului de jos. Herodot, în călătoriile sale prin Egipt și Fenicia, încercase a se informa despre originea tradițiilor și a cultului lui Hercule. Însă, după cum ne spune, nu a putut să afle nici de la egipteni, nici de la fenicieni, care a fost adevărata patrie a lui Hercule, decât numai atât că, cultul acestui erou era foarte vechi. Poetul Homer în Odyssea sa consacră memoriei lui Hercule câteva cuvinte, care sunt de o valoare neprețuitp pentru însemnătatea ce o avuse într-o vechime foarte îndepărtată monumentul cel legendar din valea Cernei. Astfel, el amintește de un curios simulacru a lui Hercule, de o figură reală, însă fără viață a eroului, pe care o numește „idolul puterii lui Hercule”. Această formă fără de suflet a lui Hercule, și care nu era o statuie cioplită de mâna omenească, se afla, după Homer, în părțile extreme ale râului Oceanos Potamos (sau Istrul), acolo unde la Platon ne apare patria hiperboreilor și unde, după care ne spune Hesiod, Joe aruncase într-o peșteră adâncă pe balaurul cel gigantic al lumii vechi. Este, așadar, fără îndoială, că idolul puterii lui Hercule, de care ne vorbește Homer, această statuie primitivă de lângă Oceanos Potamos era unul și același simulacru tradițional cu figura cea împietrită a eroului de pe valea Cernei, de care amintesc cântecele noastre eroice.
Cea mai cunoscută legendă de pe Valea Cernei este a lui Iovan Iorgovan, supranumit „braţ de buzdugan” şi a balaurului cu şapte capete, legendă ce prezintă numeroase variante, în funcţie de zonă şi de povestitor. Pe Valea Cernei, s-a născut o tulburătoare baladă populară, brodată pe străvechea legendă a voinicului Iovan Iorgovan. Balada povesteşte cum Iorgovan, acest viteaz între viteji, venind pe Cerna-n sus, află despre o fecioară frumoasă, Ana Giordănel, care fusese răpită de un balaur.
„Sus, pe Cerna-n sus,
Mulţi voinici s-or dus.
Şi toţi s-au răpus.
Dar a mai rămas
Un român viteaz:
Iovan Iorgovan,
Braţ de buzdugan”.
În folclor, Iovan Iorgovan a fost şi un haiduc vestit, şi un vânător iscusit, care a trăit, probabil, înainte de secolul al XVIII-lea, cel mai probabil în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Aproape toate peşterile importante din zona Munţilor Mehedinţi şi culoarul montan al Cernei, în special în jurul localităţilor Orşova, Baia de Aramă, Băile Herculane şi Tismana, apar în folclorul local ca locuri de refugiu ale acestuia. În volumul „Iorgovan – mit, legendă, baladă” (Casa Editorială Cuget, Simţire şi Credinţă, Bucureşti, 1995), scris de Enache Nedela şi Mihai Floarea, sunt adunate 43 de variante ale baladei populare dedicate acestui erou mitic purtând nume de floare primăvăratică („Iorgovan” este înrudit cu persanul „erguan” – liliac, care la rândul său a avut ca etimon nostratic „orgo-”, „ergo-”). Varianta publicată de Al. Popoviciu („Băile lui Ercule sau scaldele de la Meedia”, Editura Albina, 1872) are la bază o veche poveste populară păstrată de la strămoşi, conform căreia, pe vremea războaielor dintre daci şi romani, s-a pripăşit pe Valea Cernei un şarpe, care, având obiceiul să se scalde în apele termale, a devenit treptat uriaş, transformându-se într-un balaur. Înspăimântaţi de cumplita dihanie, oamenii locului încercau mereu să o îmbuneze, aducându-i de mâncare în fiecare zi câteva oi şi un bou: „Într-una din zile, rătăcindu-se prin codri, feciorul împăratului îl surprinse pe balaur tocmai când se scălda într-un izvor fierbinte. A stat şi a chibzuit Iorgu Iorgovan, căci aşa îl chema pe prinţ, că ar fi bine să se îmbăieze şi el în fiecare zi în acel izvor, poate s-o face uriaş. Şi într-adevăr, după câteva scăldări uriaş se făcu. La ceva vreme după aceste întâmplări, într-o dimineaţă, mergând pe Cerna în sus, Iorgu Iorgovan auzi dintr-o dată un glas femeiesc care se tânguia de răsunau codrii. Dând pinteni calului şi răcnind ca un leu, Iorgu ajunse la faţa locului şi îşi văzu sora cea mică încolăcită de balaur, care era gata să-i frângă trupul fraged şi să o înghită cu totul. De cum îl zări pe voinic, fiara eliberă fata din strânsoare şi o tuli la vale pe Cerna. Dar Iorgu Iorgovan îl urmări şi îl ajungea mereu din urmă retezându-i câte un cap, până a mai rămas jivina numai cu unul. Simţindu-se încolţit, balaurul îl rugă pe voinic să-i cruţe viaţa, altminteri capul lui se va împuţi şi va slobozi muşte rele care vor vătăma animalele şi oamenii. Feciorul de împărat însă nu-l ascultă şi cu o lovitură fulgerătoare de paloş îi tăie şi ultimul cap. Acesta, însă, avu puterea miraculoasă să fugă mai departe pe Cerna în jos până la Dunăre şi să se ascundă într-o peşteră (numită astăzi Gaura cu Muscă), din care sloboade mereu muşte rele care atacă oamenii şi vitele”, se arată pe site-ul Banatul Montan.
Prin existența unui adevărat cult ai eroului supramundan (Hercule, Iovan Iorgovan, Greuceanu) se justifică existența acestor medalioane în incinta unei cetăți dacice devenite mai apoi romane, unde credințele și tradițiile s-au păstrat, indiferent de regimul aflat la guvernare. Astfel, chiar dacă romanii au cucerit Dacia, locuitorii au „mers mai departe”, la fel ca și credința lor în eroul ce se ia la trântă cu zeii (semizeul Hercule) și în cavalerul geto-daco-traco-zalmoxian-danubian (symbol al înțelepților centauri – călărețul și calul său împodobit erau precum un altar viu, aflat în permanentă mișcare). Exista pe atunci o credință a acceptării (Sarabii Terrei), dar și o credință a împotrivirii (Ba-sarabii Terrei), așa cum sunt acum taberele politice, de stânga sau de dreapta. Ca și comparație, eroul herculean se luptă cu soarta (Hercule, Iovan Iorgovan, Greuceanu), iar cel creștin acceptă soarta (Hristos, ciobănașul din Miorița). Unii trăgeau cu săgeți în nori și ridicau amenințători pumnii către cer, luptându-se cu zeii și vrerea lor, iar alții își acceptau soarta și făceau sacrificii. Tot astfel Noe și-a construit corabie, iar alții au râs de el și mai apoi au murit înecați. Astfel unii au ridicat valurile de pământ „troiene” din subcarpații noștri (Brazda lui Novac, etc.), ca semn-baliză până unde vor urca apele planetare (dacii se țineau de munți), la ceas de schimbare a lumii la față, la vremea pragului temporal următor, iar alții nu au făcut nimic. Urmele de om în piatră (nămol întărit) de la Cetățuia – Negru Vodă (jud. Argeș) ne arată cât de sus s-au ridicat apele ultima dată. Aici putem vedea și desenul în piatră al Cavalerului danubian – trac, cel ce va aduce vestea, cel ce se ridică din tumulul funerar, cel care fiind crezut mort, reînvie!
Lasă un răspuns