Majoritatea românilor știu de Podul lui Apolodor din Damasc, ridicat peste Dunăre la Drobeta – Turnu Severin, pe timpul lui Traian și al cărui picior este și acum vizibil pe malul românesc. Dar peste mărețul fluviu Dunărea (Danubius), în afara podurilor de vase și pontoane, s-a mai ridicat un pod măreț. Este vorba despre Podul lui Constantin cel Mare, cel care a fost terminat (sau reconstruit) în anul 328 d.Hr. și a rămas în uz pentru nu mai puțin de 40 de ani. Având o lungime totală de 2.437 metri, din care 1.137 peste albia Dunării, podul lui Constantin cel Mare este considerat cel mai lung pod antic peste un curs de apă și unul din cele mai lungi din toate timpurile. A fost o construcție cu piloni din piatră și mortar, pod de lemn în arc și suprastructură de lemn. A fost ridicat între satul Celei, în apropierea actualului oraș românesc Corabia (jud.Olt) – pe atunci cetatea Sucidava – și satul bulgăresc Ghighen (Regiunea Plevna), pe atunci numit Oescus. Se pare că podul a fost folosit până la mijlocul secolului al IV-lea, principalul temei pentru această presupunere fiind faptul că împăratul Flavius Julius Valens a fost nevoit să treacă Dunărea folosind un pod de vase la Constantiana Daphne, în timpul campaniei sale împotriva goților, în 367.
Lungimea podului era de 2437 metri, cu un tablier din lemn cu lățimea de 5.70 metri, amplasat la înălțimea de zece metri deasupra apelor fluviului. Podul avea două pile culee, câte una la fiecare capăt, care jucau și rolul de portal. Deși Luigi Ferdinando Marsigli a încercat, fără succes, să localizeze podul în secolul al XVII-lea, în schimb, podul este figurat, în aceeași perioadă, pe harta stolnicului Constantin Cantacuzino. Alexandru Popovici și Cezar Bolliac au reluat căutările în secolul al XIX-lea, dar primele descoperiri științifice reale au fost făcute de Grigore Tocilescu și Pamfil Polonic, în 1902. În 1934, Dumitru Tudor a publicat prima lucrare completă privind podul, iar ultima cercetare sistematică pe malul de nord al Dunării fusese efectuată în 1968, de către Octavian Toropu.
Dacă arheologii români au identificat bazele unui picior de pod al lui Constantin cel Mare, arheologii bulgari au descoperit circa 14 tipuri diferite de marmură colorată, extrem de sofisticate, care au fost utilizate la decorarea pereților unei săli mari din imensul oraș roman Ulpia Oescus, din nordul Bulgariei. Cel mai probabil, fațetările cu marmură scumpă au avut legătură cu vizita împăratului roman Constantin cel Mare cu prilejul inaugurării Podului lui Constantin de peste Dunăre, în 5 iulie 328 d.Hr., o adevărată minune inginerească și cel mai mare pod construit în Antichitate. Orașul antic Ulpia Oescus (astăzi Rezervația Arheologică Ulpia Oescus) a fost una dintre cele mai importante metropole din provinciile balcanice ale Imperiului Roman. „Oescus” a fost numele pe care romanii l-au dat râului Iskar, un afluent al Dunării și cel mai lung râu care curge doar prin teritoriul de azi al Bulgariei. Ulpia Oescus a fost unul dintre singurele trei orașe romane din actuala Bulgaria care s-a bucurat de statutul de colonie a Romei (celelalte două orașe au fost Ratiaria și Deultum) și avea în jur de 100.000 de locuitori. Amplasat la doar 5 kilometri distanță de Dunăre, Ulpia Oescus a fost punctul de plecare al podului de pe Dunăre, conectându-l cu Sucidava (în România de azi, în apropiere de Corabia) în secolul al IV-lea d.Hr.. Aflat într-o zonă depopulată și îndepărtată din Bulgaria, ruinele orașului antic au fost neglijate mult timp, devenind în schimb o atracție pentru vânătorii de comori care au și produs daune acolo (potrivit „Archaeology in Bulgaria”). În 2020 au avut loc săpături în orașul antic, iar cele 14 tipuri diferite de marmură cu diferite culori au fost descoperite într-o Aula, o sală mare dintr-un complex de clădiri publice din Ulpia Oescus, ce includ și terme (băi publice). Unele dintre mostrele colorate de marmură au fost expuse în cadrul unei expoziții deschisă în anul 2022, la Institutul Național și Muzeul de Arheologie din Sofia.
În timpul săpăturilor, arheologii bulgari din cadrul Institutul Național și Muzeul de Arheologie din Sofia și ai Muzeul Regional de Istorie din Pleven, printre care și Silva Sabkova, au descoperit și coloane din cărămidă prin care ar fi circulat aerul cald, o dovadă că în clădirile romane din zonă se folosea încălzirea prin pardoseală (și prin pereți). Săpăturile s-au concentrat asupra complexului de clădiri publice care conțin atât Aula, sau Sala Mare a orașului, cât și termele sofisticate, precum și un mozaic multicolor faimos care înfățișează o scenă din „Aheii”, o piesă pierdută a celebrului dramaturg atenian Menander (342 – 291 î.Hr.). Cea mai impresionantă descoperire a fost, însă, marea varietate de pardoseli din marmură de lux care au condus la concluzia că au fost instalate tocmai pentru o vizită a unui împărat roman. Podul de peste Dunăre a fost construit de către arhitectul Theophilus Patricius, fiind considerat un miracol ingineresc, unul dintre cele mai faimoase poduri romane din toate timpurile. Avea o lungime de aproape 2,5 kilometri, dintre care 1137 metri se întindeau peste albia fluviului Dunărea.
Podul lui Constantin de la Sucidava – Ulpia Oescus a fost folosit mai ales pentru trecerea trupelor în campania romană din anul 328, pentru recucerirea Daciei meridionale. Podul a supraviețuit aproximativ 40 de ani. Există teorii că ar fi fost distrus în 355, în timpul unei invazii barbare, sau că suprastructura din lemn a fost arsă de romani pentru a împiedica folosirea ei de către barbari, precum goții. O echipă de cercetare, coordonată de conf. univ. dr. Ioan Carol Opriș, cadru didactic la Facultatea de Istorie a Universității din București, a colectat noi date despre podul peste Dunăre ridicat de împăratul Constantin cel Mare și le-au fost publicate recent într-un amplu studiu interdisciplinar. În cadrul cercetării, au fost identificate inițial 27 de posibile urme (piloni) ale Podului lui Constantin cel Mare ridicat între Oescus și Sucidava și, ulterior, încă 7 anomalii (piloni) datorate podului constantinian, pe o lungime de cca 210 m. În mod concret, în cadrul acestei cercetări complexe, specialiștii au efectuat în 2017 măsurători batimetrice cu sonare multibeam, identificând 27 posibile urme (piloni) ale Podului lui Constantin cel Mare ridicat între Oescus și Sucidava. Urmele pilonilor se disting clar pe fundul Dunării, pe un traseu liniar de 820 m, cu o distanță medie de aproximativ 30 m între ele. Datele disponibile până acum sunt astfel cu mult depășite: Grigore Tocilescu aflase de la pescarii locali despre existența a „7 vâltori” în 1893, în vreme ce o primă batimetrie a Serviciului Hidraulic Român din 1933 detectase doar trei dintre pilonii podului.
În plus, investigațiile complementare de magnetometrie, efectuate în toamna anului 2022, pornind dinspre portalul de nord al podului (cunoscut pe cale arheologică încă din secolul al XIX-lea de Cezar Bolliac și Grigore Tocilescu) către malul stâng al Dunării, au mai identificat alte 7 anomalii (piloni) datorate podului constantinian, pe o lungime de cca 210 m. Alinierea acestora cu portalul de nord și pilele de zidărie puse în evidență de batimetria realizată prin albia Dunării este riguroasă. La fel, distanța între piloni s-a dovedit a fi identică cu ritmul evidențiat prin batimetrie. Recentele măsurători magnetometrice au fost finanțate din proiectul tematic 41PFE/30.12.2021 – „Cluster de excelență pentru cercetarea interdisciplinară a patrimoniului material și imaterial în cadrul Universității din București” (ACCENT). Bazat atât pe surse literare antice, cât și pe surse rezultate din săpături arheologice succesive (din 1869 și până azi), inclusiv numismatice (monede, medalioane), epigrafice (inscripții), surse cartografice și etnografice, cercetarea unor fonduri arhivistice, studiul reunește într-un sens critic întreaga documentație istorică cunoscută referitoare la podul ridicat în vara anului 328. Totodată, studiul se bazează pe utilizarea rezultatelor unor metode moderne de măsurare: batimetria, realizată în 2017 prin albia Dunării, și geomagnetometria, efectuată în 2022 în zona de luncă de pe malul stâng al fluviului, astăzi pășune comunală. Batimetria, ca metodă, este atât o ramură a hidrometriei, pentru că se ocupă cu măsurarea adâncimii apei în mări, lacuri, râuri; în cazul de față, cât și un ansamblu de metode tehnice pentru determinarea adâncimii și vitezei de curgere a unui curs de apă. În ceea ce privește magnetometria, aceasta vizează un alt tip de investigație, de data aceasta pentru uscat, și presupune caracterizarea subsolului prin studiul variației locale a câmpului magnetic. Metoda magnetică pune în evidență anomaliile magnetice (contraste magnetice) pe care materialele arheologice rezultate din acțiunea umană le generează. Solul afectat de locuire și de activități antropice este în general mai magnetic. Datorită vitezei de curgere și vizibilității scăzute în apa Dunării, batimetriile de foarte înaltă rezoluție constituie în acest moment unica metodă potrivită pentru ape curgătoare și în mod particular la investigarea metrologică și de integritate a componentelor ansamblului antic de valoare universală de la Oescus-Sucidava. Spectaculoase și eficiente, în acord cu spiritul cercetării moderne, aceste metode noi și tehnologii din ce în ce mai performante, non-invazive, se dovedesc a fi esențiale pentru cercetarea arheologică subacvatică din râurile interioare și Dunăre, ori pentru obiective de pe platoul continental al Mării Negre.
De altfel, cercetătorii din cadrul proiectului intenționează să continue și să diversifice investigațiile științifice, în direcția unei cunoașteri și documentări exhaustive, menită să protejeze și să valorifice patrimoniul submers. Echipa de cercetare, coordonată de conf. univ. dr. Ioan Carol Opriș a inclus mai mulți cercetători consacrați, în cea mai mare parte alumni ai Universității din București, care activează astăzi în cadrul Marine Research, doctoranzi și alți specialiști de la Muzeul Național de Istorie a României – Programul Național Limes, Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu sau Muzeul de Istorie Națională și Arheologie din Constanța. Documentarea a fost sprijinită de Secția de Manuscrise și Carte Rară a Bibliotecii Academiei Române.
Inaugurarea podului (Pons per Danuvium Ductus) ridicat în 328 se va fi petrecut, foarte probabil, chiar la 5 iulie 328, atunci când prezența împăratului la Oescus este menționată de surse literare antice. Podul se întindea prin albia Dunării și peste lunca din fața Sucidavei pe o distanță de peste 2400 metri. Pașii viitorului apropiat vor fi o nouă batimetrie la Sucidava, cu scanare prin sediment, folosind instrumente de ultimă generație, preluarea de probe din pilonii submerși ai podului și reluarea investigației magnetometrice în zona inaccesibilă anterior, pentru a documenta întregul traseu al podului constantinian. Un demers asemănător va fi aplicat în acest an 2023 redocumentării exhaustive a podului lui Traian între Pontes – Drobeta. Acesta a fost construit între anii 103-105 de către arhitectul Apolodor din Damasc, sprijinind strategic bellum Dacicum Traiani. Primele rezultate ale cercetării încheiate pot fi aflate în revista „Cercetări Arheologice” nr. 29/2, 2022, publicată sub egida Muzeului Național de Istorie a României, dar și în numerele următoare. (G.V.G.)
Lasă un răspuns