O vorbă care reflectă normalul, dar care se identifică drept epitet cu -ism în coadă. O vorbă care reflectă anormalul, patologicul, și care ar trebui să poarte terminația -ism, dar care se identifică drept Normalul, zeul hermafrodit căruia toți trebuie să îi acceptăm și să îi aplaudăm râzgâielile. De exemplu, dacă susții că familia normală, care asigură perpetuarea speciei, este formată din tată și mamă, ești extremist. Dacă susții că niște copii de cinci ori 15 ani nu trebuie să fie „educați” în secret față de părinți întru ambiguitatea/fluiditatea de gen, așa cum nu trebuie forțați să adopte o religie, ești înapoiat, medieval, anti-știință, profanator al enormelor idealuri ale pregresismului (=un „progres” care, de fapt, este regres cognitiv și civilizațional). Dacă dezvălui și combați conspirațiile (=uneltiri rău-intenționate, cauzatoare de moarte, suferință și anarhie) cu probe și dovezi, ești conspiraționist, negaționist, deviaționist. Dacă vorbești despre pace, într-o lume în care războiul a devenit o banalitate cinică, o „soluție” pentru datoriile hiperbolice pe care și-a construit eșafodajul butaforic lumea „civilizată” și calea sigură pentru instaurarea „ordinii mondiale liberale bazate pe reguli”, ești putinist. Inversul tuturor celor de mai sus este Normalul, care „merită” tot sprijinul și toți banii din lume. Și toată supunerea lumii educate, civilizate. Bine ați venit în universul trans-vorbei, băi, normalilor care sunteți!
În legătură cu la trans-vorba, cu transformarea anormalului patologic în normal și a naturalului în indeziribabil, iată ce spune o judecătoare de la urtea de Apel Cluj (link în primul comentariu): […]„Prin proiectul de lege (PL-x 145/2023) apărut din niște străfunduri tenebroase de gândire, se schimbă paradigma apartenenței copilului la familie și a liberei alegeri de către părinți a datelor esențiale ale existenței lui. E ca și cum statul ni i-ar confisca și apoi, dacă suntem cuminți, ni i-ar oferi înapoi, condiționat. În primul rând, legea își propune o recenzare a copiilor, a tuturor copiilor, prin sita criteriilor pe care le stabilește. Practic, statul, din punct de vedere juridic, preia în custodie copiii, îi triază, și stabilește care dintre ei se află și care nu se află în „risc de separare de familie”. […] „legea se definește ca fiind una de „organizare a activității de prevenire a separării copilului de familie”. Se preface a fi bună. E mieroasă, trâmbițează binele copilului. Atâta doar că binele acesta este unul înfricoșător. E un „bine” normativ, obligatoriu. Ca și cel al regimului comunist. Binele era să nu ai proprietăți, să nu vrei nimic în afara direcției de partid; binele era cel definit de conducători”. […] „Este clar că această lege, aflată încă în stare de proiect, dă startul unei preluări de către stat a libertății și demnității individului, în una din formele cele mai nobile de manifestare a acestora: de pe poziția de părinți, care prin definiție trebuie să fie deținătorii autorității și ai respectabilității parentale în fața copiilor. Prin această lege, o parte din libertatea omului, și anume cea mai autentică și mai delicată, cea legată de relația omului cu propriii copii, este anihilată, și statul se interpune pentru a decide el care sunt limitele acceptabile ale educației, ale prescripțiilor religioase, ale convingerilor medicale, sau pur și simplu, ale puterii financiare și sociale pe care o familie le îmbrățișează sau le au”. […] „Nu pot să nu mă gândesc la bebelușul Alfie, care a fost omorât de statul englez prin însetare și înfometare, pentru că era în comă în spital și părinții voiau să îl mute la o clinică din Italia, unde să încerce noi metode de recuperare. Nu, statul englez s-a autosesizat și a decis că interesul superior al copilului acestor nenorociți părinți este să moară, și l-au deconectat de la aparate, împiedicându-i pe părinți, cu ajutorul poliției, să îl ia și să îl ducă unde vor crede ei, în încercarea de a-l vindeca. Niciodată nu am reușit să înțeleg resorturile principiale care susțin o atare abordare. Observ însă că, în aceeași notă, se impune, prin acest proiect de lege, ideea că statul poate să știe mai bine decât părinții ce li se potrivește cel mai bine copiilor lor”.
Sunt state în care părinții nu mai au control asupra deciziilor copiilor lor minori de a-și schimba sexul, iar statul îi păzește pe copii de deciziile părinților sub acest aspect. Adică să decidă singuri, ei, copiii, la vârsta de 10 ani, dacă vor să înceapă procedurile pentru schimbarea de sex”. […] „Imprecizia și generalitatea termenilor de care uzează legea este de așa natură, încât prim prisma acestor prevederi, fiecare familie care are copii este într-o permanentă stare de iminentă cădere în situația de a deveni vulnerabilă, în funcție de modul cum se vor defini termenii ei la un moment dat. Vedem rapida schimbare a vieții, într-o reașezare năucitoare de principii și valori pe care statul își propune să le susțină. Și nu avem de ce să credem că acest carusel se va opri, sau va încetini. Dimpotrivă, pare că această „updatare” se îndreaptă cu precizie și repeziciune spre modele a căror disfuncție o vedem în alte state, spre destructurarea noțiunilor fundamentale, spre reașezarea acceptabilului și a ceea ce este permis pe alte redute și spre interzicerea unor drepturi pe care nici nu le puteam gândi în vremurile nu prea îndepărtate ca fiind detașabile de ființa umană”. […]trebuie să păstrăm firescul lucrurilor și să nu încercăm să prindem în noi proceduri și reglementări, în noi comitete și comiții, gestionarea unor lucruri care nu aparțin sferei publice. Există în prezent proceduri pentru situațiile în care, cu adevărat, copiii sunt în pericol, și ele se aplică. Nu este cazul să facem însă din excepție – regulă. Dumnezeu binecuvântează relația dintre părinți și copii, și singura poruncă Dumnezeiască, după care urmează imediat răsplata aici, pe pământ, este cea de a-ți cinsti părinții: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ți fie bine și să trăiești ani mulți pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ți-l va da ție!”.
Binele nu poate veni din întoarcerea firescului în nefiresc și din încălcarea rosturilor lucrurilor, așa cum ele încă mai stau pe pământ. Iar copiii sunt și trebuie să rămână ai familiilor lor, în ocrotirea părinților și în demnitatea lor constituțională”. Adaug eu, la final, că presa main-stream și, mai ales, trompetele pregresiste (=progresist întru regres cognitive și civilizațional) susțin că prezentare acestei legi ca fiind un pericol major pentru familie și societate este feic niuz, cei care i se opun fiind … exrtemiști. Este exact ceea ce spuneam despre trans-vorbă, adică despre vorba care exprimă anormalul, patologicul, iresponsabilul, satanicul, dar care pretinde că reprezină normalul și dezirabilul și pretinde să fie tratată ca atare.
Lasă un răspuns