Chiar dacă, aparent, nu poate fi acuzat decât de un soi de „neglijență de țară”, dar nu ca simpla nepăsare sau dezinteres, ci o neglijență ghidată pragmatic de sforarii de la capetele ițelor ce au tot manevrat măciuca militaro-politică prin guvernul României, asta nu înseamnă că actualul premier nu este la fel de vinovat ca Victor Ciorbea (care a pus OMV -ul în brațele austriecilor, în 1997, pentru 30 de ani). Iar singurul motiv pentru care nu l-am acuza de trădare și vânzare, nu încă!, și pentru scheletele privatizărilor pe care le-a perpetuat prin cabinetul său este că acestea fi imputate ca izvor de fărădelegi acelora care le-au săvârșit dintâi… Ceilalți, cei ce ar fi putut opri devalizările, pot fi însă acuzați de „neglijență de țară”, dar cu aspecte penale la fel de mari… Cu atât mai mari în condițiile în care la cârmele guvernării a stat chiar un militar de carieră, mai important decât stelele inutile de pe umărul acestuia, fiind poate faptul că vremurile în sine i-au pus la dispoziție soluția cea mai simplă pentru a reda demnitatea în actul de conducere a țării! Pentru că, dacă toți ceilalți premieri care s-au perindat la conducerea țării, de la strâmbăleanu-zeamă-lungă la actualul cap-de-măciucă-nebuzdugan (mai degrabă, de ciută rătăcită prin propriile interese), au avut o scuză prin faptul că ar fi trebuit să identifice, să producă, să forțeze acțiuni legislativo-juridice pentru a înlătura toate acele concesiuni dezastruoase pentru România, actual guvern avea în mânecă asul necesar prin apropierea termenului de încheiere a concesiunii acordate de Statul Român companiei OMV… Adică mijlocul cel mai simplu, cu beneficii de netăgăduit pentru țară, inclusiv la nivel de emotivitate politico-publică (pentru că tot vor veni și alegerile, nu?!), de a alunga toate acele hiene ce ne-au prăduit resursele țării…
Dar guvernul militarului Ciucă nu a făcut nimic… Ba, s-a așezat ca o ordonanță de felinar roșu pe post de fațadă de pălmuit, scuipat, ironizat și luare în bășcălie chiar de către aceia care ar fi trebuit, măcar în perspectiva expirării concesiunilor lor, să stea mielușeii pe lângă executivul României… Dar Palatul Victoria nu mai este un guvern, ci un accesoriu al unor corporații… Iar companiile, care a fi trebuit să fie delicate în abordarea lor față de noi, și-au permis să ne umilească pe matinela contractului de concesiune… Fără a se teme o clipă că poate li se va spune: „Destul!”… Iar felul în care ne-a tratat Austria cu dosarul Schengen, deși ea avea un interes prin apropierea datei de expirare a concesiunilor din România (2027), nu a reprezentat doar umilirea unui guvern politic. Nici a unor politicieni. Ci, prin faptul că premierul este purtător de haină militară, a fost o insultă și la adresa Armatei Române, pilon al unității statele…
De aceea, eventuala prelungire a contractului de concesiune (cu 15 ani) de către N. Ciucă nu-l va face mai puțin vinovat în raport cu fostul premier Ciorbea doar pentru că ar putea fi vorba numai de jumătate din perioada de concesiune inițială (oricum, atât prevede legea)… Și nu va înseamna că vom fi plătit (din nou) „prețul” de intrare în Schengen! Nu înseamnă nimic când nu există verticalitate, nu există demnitate și nici voința de a te impune. Mai ales ca militar, fost diriguitor de structuri și oștiri… Ar putea fi însă ironica parabolă a repetării stării de nepăsare, de către un alt viitor guvern, sau poate direct de o corporație executivă aflată la butoanele țării, peste următorii 15 ani lăsați eventual „gaj” OMV-ului.
În mod normal, dacă am avea conducători demni, contractul de concesiune al OMV -ului ar trebui azvârlit la lada istoriei. Pentru că batjocura în care am fost scoși drept nevrednicii nevrednicilor, ce se milogesc pentru un Schengen, și ridicolul în care a fost târâtă și mazilită taxa de solidaritate, ar fi trebuit să ducă deja la înlăturarea acestora din economia națională… Inclusiv pentru taxa de solidaritate care a fost „ajustată” în parlament, la solicitarea șefului statului, la nivelul unei sume ridicole, ca o „dijmuire” strict pe cantitatea de produse petroliere prelucrate în rafinării și nu ca procent pe cifra de afaceri. De altfel, dacă OMV va plăti această taxă, „personalizată” ca procent pe produsele rafinate, să nu ne fie de mirare când o va cere înapoi, desigur, după ce va pune mâna pe următorul contract de concesiune, moment în care, cu juriștii companiei alături, va reclama că, de fapt, a fost vorba de o dublă impunere (plătind deja ca impozit acest procent de taxare)…
Dacă nu am avea asemenea cârpe la conducerea țării și în parlament, Statul ar fi trebui să asigure viitoarea concesionare a zăcămintelor (care, printr-o eroare de scurgere a datelor de la OMV către bursele de investiții, au fost devoalate ca fiind de fapt de două ori mai mari decât estimările inițiale) strict printr-o companie românească. Dar dacă OMV va rămâne pe mai departe stăpânul zăcămintelor noastre, va avea asigurat și „post scriptum” -ul al acelui care râde la urmă (și, de fapt, tot timpul) prin faptul că și redevențele datorate statului vor fi menținute la același nivel ridicol de mic…
Lasă un răspuns