Schitul Troianu (jud. Vâlcea) – Comandament militar al armatei de panduri condusă de generalul Gheorghe Magheru la 1848

Troianu este numele dealului şi al schitului de la Râureni (jud. Vâlcea), unde arhimandritul Hrisant Penetis a ctitorit o micuță biserică cu hramul „Tăierea Capului Sf. Ioan Botezatorul” şi casa stăreţiei. În1843, la marginea de sud a orașului Râmnicu Vâlcea, în ziua praznicului Bunei Vestiri (25 martie), stareţul de la Hurezi, îşi sfinţea ctitoria sa monahală. În secolul al XIX-lea schitul, care servea ca metoh al mănăstirii Hurezi, ajunsese la o viaţă monahală prosperă, încât era considerat printre aşezămintele mari ale judeţului. Ctitoria stareţului Hrisant Penetis era totuși o biserică simplă, în formă de corabie, de mici dimensiuni, fără abside laterale şi fără turle, cu naos şi altar şi pridvor închis mai târziu. Schitul este o mănăstire mai mică sau o așezare călugărească situată într-un loc retras. Așa este și Schitul Troianu (jud. Vâlcea), care este un ansamblu de monumente istorice aflat pe teritoriul municipiului Râmnicu Vâlcea. Ca nume „troian” putem spune că poate avea rădăcina în „aparținător de Troia” (a.s.v. falsul cal cu care este învinsă cetatea, ca mijloc perfid de a învinge pe cineva, vicleșug), sau „îngrămădire mare de zăpadă adusă de vânt și așezată în formă de valuri sau de dune” (un obstacol aparent fragil, dar înșelător). Mai poate fi acea întăritură primitivă făcută de popoarele antice, constând dintr-un dig lung de pământ, cu șanț de apărare (ca un baraj, lucrare hidrotehnică), așezat în calea viitoarelor ape planetare și interplanetare care se pot ridica oricând până la „semn”. Schitul se poate afla pe linia de demarcație dintre spațiul ce se poate salva și cel care va fi prins sub ape. Nu are nici o legătură cu împăratul Traian, existând o astfel de confuzie în folclorul local actual ce face să se piardă valoarea și înțelesului acestui symbol milenar.

În vara/toamna anului 1848 schitul Troianu a găzduit începând cu 2 august comandamentul militar al armatei de panduri condusă de generalul Gheorghe Magheru, tabăra militară dizolvată la 28 septembrie, în urma intervenţiei armatei turceşti în Ţara Românească. Eroul revoluției române de la 1848 „găzduit” de Schitul Troianu, respectiv Gheorghe Magheru, s-a născut pe 8 aprilie 1802, la Bârzeiu de Gilort (jud.Gorj) și a decedat la 23 martie 1880, la București și a fost un comandant militar în oastea lui Tudor Vladimirescu (1821), apoi comandant în războiul ruso-turc din 1828-1829, vătaf al județului Romanați (din 1831), ministru de finanțe în cabinetul revoluționar din Țara Românească în anul 1848, apoi, temporar, comandant general al trupelor revoluționare din Țara Românească. Printre faptele sale de arme admirabile, putem aminti Bătălia de la Şişeşti din septembrie 1828, de lângă Târgu Jiu, când generalul Gheorghe Magheru a reuşit să se opună invaziei şi ocupării Olteniei de către trupele otomane cu doar 300 de panduri. La începutul toamnei lui 1828, Gheorghe Magheru se afla într-o situaţie dificilă ca urmare a contraofensivei otomane în Oltenia.

În calitate de comandant de panduri al unei importante zone din Oltenia, mai exact tot nordul acestei provincii, Gheorghe Magheru s-a trezit în faţă cu câteva mii de turci pe care trebuia să îi înfrunte cu 300 de panduri. Din fericire. de partea pandurilor a mai trecut şi o mică oştire sârbească. „Va fi ajutat de căpitanii Ion Solomon şi Panaiot Fochiano, totalul trupelor române fiind de până în 1000 de soldaţi. Eroismul lui Gheorghe Magheru a fost determinant, după cum o să vedem. A fost o întreagă dispută pentru identificarea locului bătăliei, deoarece mai există un sat Şişeşti şi în judeţul Mehedinţi. Desfăşurată la începutul lunii septembrie 1828, bătălia de la Şişeşti va marca începutul unei înfruntări de mai mulţi ani între Ion Solomon, căpitan de panduri căruia i se va încredinţa comanda «ca unuia mai bâtrân», şi Gheorghe Magheru, cel care se va remarca şi cu acest prilej. Ion Solomon a declanşat un atac frontal care nu avea nici o şansă ca urmare a inegalităţii efectivelor dintre cele două armate. Mai mult, planul lui Gheorghe Magheru de a da un atac prin surprindere era anulat. Fuga lui Ion Solomon de pe câmpul de luptă l-a pus într-o serioasă dificultate pe căpitanul sârb care probabil ar fi fost răpus cu toată trupa sa dacă nu ar fi intervenit Gheorghe Magheru şi pandurii săi. Atacul prin surprindere al lui Gheorghe Magheru i-a despresurat pe sârbi şi ei s-au putut retrage. Căpitanul sârb i-a mulţumit lui Magheru pentru că i-a salvat viaţa şi a avut o înfruntare cu Ion Solomon, pe care a vrut să îl omoare“, spune istoricul Cornel Şomâcu. Respingerea trupelor otomane în lupta de la Şişeşti a avut o mare importanţă în războiul ruso-turc. Cea mai mare parte a luptelor s-au purtat în Oltenia pentru că armata otomană care se afla în sudul Dunării a trecut fluviul şi a pornit ofensiva. În aceste condiţii, singura rezistenţă era formată din panduri care luptau în armata rusă, alături de alte detaşamente de români, sârbi şi bulgari. Bătălia de la Şişeşti le-a permis ruşilor să pornească o contraofensivă şi să câştige războiul. În cazul în care lupta era pierdută, riscau ca să fie alungaţi din Oltenia şi din Ţara Românească şi să piardă, astfel, războiul. „Prin bătălia de la Şişeşti ca şi cele ulterioare, Gheorghe Magheru a reuşit să se remarce ca un ofiţer destoinic, dar a salvat şi oraşele Târgu-Jiu şi Craiova de posibila ocupaţie otomană cu toate problemele pe care le-ar fi putut ridica. Fără victoria lui Magheru de la Şişeşti, armata rusă, de partea căreia au luptat în mod tradiţional pandurii gorjeni, ar fi putut pierde războiul din 1828-1829 cu Imperiul Otoman. Ar trebui să reţinem şi eroismul românilor, faptul că victoriile lor erau obţinute cu efective şi resurse reduse, animaţi de dorinţa de a-şi apăra ţara şi propriile cămine pe care le aveau în zonă”, a mai precizat istoricul Cornel Şomâcu.

La 10 octombrie/28 octombrie 1848, Magheru s-a refugiat în Transilvania, iar de acolo la Triest și în cele din urmă la Viena. În 1857 s-a reîntors în Țara Românească, unde a redevenit activ politic. Gheorghe Magheru era descendent unei familii transilvane stabilite în Oltenia, devenit haiduc celebru din zona Băileștiului, apoi pandur în armata lui Tudor Vladimirescu, unul dintre conducătorii revoluției de la 1848 din Țara Românească, membru în guvernul provizoriu revoluționar pașoptist, generalul armatei din principat, luptător pentru Unirea Principatelor Române. Era văr cu Tudor Vladimirescu, prieten apropiat cu Nicolae Bălcescu și sprijinitor al lui Avram Iancu. La o vârstă foarte fragedă a fost obligat, împreună cu familia, să ia calea pribegiei, când, în august 1806, un corp expediționar turc sub comanda lui „aga Bechir”, nepotul pașei Regep, a prădat Oltenia, incendiind și satul Bârzeiu de Gilort. Însă turcii au fost capturați și omorâți de haiduci în apropierea satului Obârșia, din Gorj. Printre acei haiducii se aflau tatăl și fratele său mai mare. Devine vestit de foarte tânăr, la doar 16 ani, când se face remarcat pentru vitejia sa luptând cu ceata de haiduci din care făcea parte împreună cu fratele său, împotriva turcilor. La 14 septembrie 1828, la Băilești a avut loc o importantă luptă între turci (cca. 25.000), care ocupaseră satul, și ruși (28.000), alături de care luptă și un detașament de 1.200 de panduri. După bătălie, turcii au fost izgoniți. Pentru faptele sale de vitejie din timpul războiului ruso-turc, Magheru a primit rangul de căpitan de panduri și a fost decorat de țarul Rusiei cu ordinul „Sf. Ana” în gradul de cavaler. În 1821 i s-a alăturat cu grupul său de panduri lui Tudor Vladimirescu. După plecarea lui Tudor Vladimirescu împreună cu grosul armatei pandurilor la Craiova, Gheorghe Magheru a fost lăsat la mânăstirea întărită de la Tismana pentru asigurarea ariergărzii, împreună cu fratele și cu vărul său, Papa Vladimirescu, fratele lui Tudor Vladimirescu. Împreună cu alți panduri din subordine, s-au ținut de răzbunări împotriva boierilor și slujbașilor domnești. Aflând de faptele lor, Tudor Vladimirescu a decis să-i aducă lângă el. După moartea lui Tudor Vladimirescu, Gheorghe Magheru a mai haiducit câțiva ani, apoi a fost înrolat în armată, unde a fost avansat rapid în grad datorită calităților sale. A fost membru al Societății secrete masone Frăția, 1840, alături de Nicolae Bălceascu, Ion Ghica, Christian Tell, care conspira împotriva prințului Bibescu. A format la Craiova guvernul provizoriu revoluționar alături de Nicolae Bălcescu și Costache Romanescu. Odată cu detronarea prințului Bibescu și instalarea guvernului revoluționar la București, a făcut parte din guvernul provizoriu revoluționar național, apoi a devenit generalul armatei române. După ce armata otomană a înlăturat guvernul revoluționar, Magheru a refuzat să accepte înfrângerea revoluției și s-a retras cu trupele revoluționare în Oltenia, unde a organizat tabăra militară de la Râureni, pe câmpul lui Traian, lângă Râmnicu Vâlcea. Declarația lui Gheorghe Magheru: „Eu, fraților, sunt român și, ca român, mă simt ferice de a muri pentru țara mea”. Nevoit să se exileze la Viena, a continuat să susțină cauza revoluționară și unirea principatelor Moldova și Țara Românească. A revenit în Țara Românească în august 1857, iar în decembrie 1857 a fost ales deputat de Gorj în adunarea ad-hoc de la București. A fost unul dintre fondatorii Partidei Naționale, mișcare care a promovat unirea principatelor române și a sprijinit democratizarea și modernizarea lor.

La secularizarea averilor mănăstirești, efectuată prin legea din 1864, schitul Troianu a fost trecut în proprietatea statului, devenind metoh al Mănăstirii Hurezi. Ulterior, din martie 1949 intră în stăpânirea statului comunist. Până în anul 1972, biserica, turnul clopotniță, casa stăreției și terenul aferent au aparținut de I.A.S. Rm. Vâlcea. Casa stăreției fusese transformată în depozit, foișorul și pridvorul dărâmate, iar biserica devenise grajd pentru vite. Şi toate acestea în condițiile în care fostul schit de la Troianu figura din iulie 1966 pe lista monumentelor istorice protejate de stat. Între anii 1972 și 1975, întregul complex de clădiri a fost restaurat de Comitetul de Cultura și Educație Socialistă Vâlcea. Schitul va fi transformat pentru o perioadă în Muzeul „Gheorghe Magheru” (Casa Magheru). Din anul 1973, monumentul istoric a fost transferat în administrarea Muzeului Judeţean Vâlcea care a amenajat aici Complexul muzeal „General Gheorghe Magheru”. După evenimentele din 1989, biserica și conacul au fost lăsate în părăsire. Schitul Troianu a fost readus la lumină graţie episcopului Gherasim al Râmnicului şi a neobositului arhimandrit Sava Pleşa, împreună cu mica obşte de călugări care vieţuiesc aici. Au fost refăcute clopotniţa, dar şi conacul din curtea schitului. În ziua hramului dedicat Sf. Ioan Botezătorul, pe data de 29 august 2008, la Schitul Troianu s-a sfinţit piatra de temelie a unei noi biserici cu hramul „Izvorul Tămăduirii” şi s-a terminat de zidit in anul 2011. Am aflat toate acestea de la prof. dr. Florin Epure, directorul Direcţiei Judeţene pentru Cultură Vâlcea. Pictura noului lăcaş a fost finalizată în același an, gata să primească târnosirea care s-a făcut în ziua de 28 septembrie, în prezența a trei patriarhi – României, Georgiei și Antiohiei -, a înalților ierarhi din Sinod, a multor preoți, monahi și monahii. Așezământul monastic a primit un nume nou: „Sfânta Mănăstire Antim – Troianu”, ca și ctitoria ierarhului martir Antim Ivireanul din București, la 300 de ani de la martiriul celui care a fost episcop de Râmnic și este protector al orașului Râmnicu Vâlcea.

În anul 1973, cu prilejul aniversării a 125 de ani de la Revoluția din 1848, la Râureni s-a ridicat un obelisc și a fost inaugurat un muzeu, iar pe aleea ce duce spre Complexul muzeal „Gheorghe Magheru”, a fost montată o placă de marmură cu istoricul locului: „Pe acest loc, în toamna anului 1848, generalul Gheorghe Magheru și-a instalat tabăra militară revoluționară de panduri și voluntari” Muzeul readuce in prim plan, o parte din viata si activitatea lui Gheorghe Magheru (1802 – 1880), general si om politic, fruntaș al Revoluției de la 1848. În amintirea generalului, mai multe artere din București, Sibiu, Oradea, Arad și Timișoara îi poartă numele.

Schitul Troianu devenit muzeu a fost redobândit în 2001 și restaurat. Acum se află în construcție o biserică nouă dar și alte clădiri destinate așezământului monahal. Este schit de călugări, cu viață de obște și are 7 locuri de cazare pentru pelerini. Complexul are următoarele elemente: Biserica „Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul”, Conac și Turn clopotniță. Poate organizarea aici a unui punct muzeistic dedicat marelui revoluționar Gheorghe Magheru și al importanței implicării sale în evenimentele epocii va ridica curiozitatea turiștilor care trec prin zonă și aceștia își vor completa astfel informațiile de bază. Schitul Troianu este clasificat ca vechi schit ortodox aflat pe strada Intrarea Lotrului, în orașul Râmnicu Vâlcea, județul Vâlcea.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*