Pictorul Ovidiu Avram este un suprarealist – „Salvador Dali al României”

Pictorul ardelean Ovidiu Avram, supranumit şi „Salvador Dali al României”, se numără printre primii 1.000 de pictori fantastici ai lumii, iar recent a câştigat Bienala de la Tivoli, din Italia. A fost prieten cu Nicolae Steinhardt, care spunea despre operele sale că „văd precumpănitor într-însele reflecţia viselor şi închipuirilor mele”. Lucrările sale au fost prezentate în expoziţii din întreaga lume și „se odihnesc” în mari colecții naționale și internaționale, de stat și particulare. Ovidiu Avram s-a născut pe 9 august 1953, în Teiuș, judeţul Alba și a absolvit Academia de Arte Vizuale „Ion Andreescu” (acum UAD) din Cluj Napoca. Între anii 1988 si 1992 a plecat în exil în Koln (Germania). Acolo are niște peripeții cu autoritățile, din cauza titlului care i se oferise, cel de azilant politic, stabilește câteva colaborări cu galerii de artă și, bineînțeles, pictează. După patru ani, în 1992, se întoarce acasă, deoarece Occidentul era prea mult pentru el și prietenii, cafenelele și locurile îndrăgite se aflau în România.

Din 1975 a tot expus în numeroase galerii din România şi din peste 10 țări din lume şi a mai obţinut alte premii importante, respectiv: „Tribuna” (în 1983), „Artaddiction” (Stockholm, în 2001) și Bienala de la Tivoli (Italia, 2015). „În România există o „arie” culturală sau care ar trebui să ţină de modalităţile culturale, dar, din păcate, se îndreaptă spre cele comerciale. Cele culturale sunt total neglijate. Sunt nişte vârfuri care fac valuri de dincolo şi, se pare, cam atât. În rest, populaţia e „protejată” de a se atinge de domeniu, fiindcă ni se dau tot felul de alte sarcini”, a explicat pictorul ardelean.

Încă din străvechi timpuri, pictura și-a propus să aducă un plus de vitalitate realității, transformând-o sau deformând-o, în funcție de viziunea și imaginația autorului, într-o formă de artă care poate stârni trăirile, sentimentele și emoțiile. Fiecare picătură de cultură vine să îmbogățească ceea ce cunoaștem deja, să completeze, să ne însuflețească. Pictura românească are în continuare artiști remarcabili, care înfrumusețează, din atelierele lor, plaiurile mioritice, zi de zi. Fie că vorbim despre Nicolae Maniu, Ovidiu Avram sau Adrian Ghenie, toți acești oameni aduc valoare și speranță. Dacă pornim pe urmele lor, în Ardeal, la Cluj-Napoca, îl găsim pe Ovidiu Avram, pictorul inclus pe lista celor 1000 de artiști plastici suprarealiști ai lumii, conform „Lexiconului artiștilor suprarealiști” („Lexikon der Phantastischen Künstler”), întocmit de Gerhard Habarta, renumitul curator și critic de artă vienez. Dragostea pentru pictură și desen îl „bântuie” încă din copilărie, pe atunci când orașul său natal era un mare centru pentru locomotive cu abur. Această perioadă îl mai marchează și acum, locomotiva fiind un motiv des întâlnit în opera sa, un motiv ambiguu care, așa cum explică pictorul, „ne împinge spre lumea ahrimanică, aceasta a materialismului și a structurilor noastre prin care putem materializa, și cealaltă a forței, care poate ieși din elementalii puși la lucru.”

Când povestește despre locomotive, pictorul o face cu un entuziasm uriaș. „Eram fascinat! Mașinile alea puternice, care când pufăiau o dată și porneau și trăgeau vagoanele alea… Pfai de mine! Era foarte tare!” Tatăl său, un demn reprezentant al CFR-ului, nu îl vedea însă pictor, fapt pentru care l-a trimis la Liceul Industrial Construcții de Mașini, tocmai la Cugir, unde se făceau mitraliere. Argumentul cu care îl liniștea tatăl pe Ovidiu era că „pictorii nu-s oameni. Deci, să nu-ți treacă prin cap c-o să te faci pictor”. Cu toate acestea, liceul l-a „șlefuit”. Acolo a învățat bazele lucrului manual, care, mai apoi, l-au ajutat în devenirea sa. Cât despre evoluția tehnologiei din zilele noastre, Ovidiu Avram este de părere că „am depășit cu mult și am intrat în teritoriile interzise, ale spiritelor elementale, care gestionează teritoriul ăsta de realitate. Ar fi corect dacă am fi în comuniune cu ele, dar suntem în concurență. Am intrat până la chestiile alea de a desface materia și care pot avea consecințe” (…) „Noi tot timpul avem filosofia asta de hipodrom, că trebuie să învingem natura, trebuie toți să iasă premianți. La ce?! Unde?! Despre ce-i vorba?”…

În prezent, pictorul Ovidiu Avram, vinde tablouri la prețuri consistente, dar înainte de a avea succes, a învățat să aibă răbdarea de a evolua, de a se pregăti minuțios. Acesta este singurul secret care stă în spatele muncii sale. Prețurile de galerie ale operei lui Ovidiu Avram variază între 400 de euro și 10.000 de euro. „Lumea spirituală te sprijină să evoluezi, dar trebuie să ai răbdarea să asculți, să primești consilierile.” Am vrut să înțeleg cine este omul din spatele artistului și ce gânduri are atunci când e singur în atelier, iar răspunsul a venit numaidecât, într-un stil poznaș: „Ce mă bântuie! Aia-s!”. Adică? „Depinde ce hrănești!”, închide pictorul discuția. Vorbește despre inițiere și încep să înțeleg conexiunea puternică pe care o are cu divinitatea, cu lumea spirituală. „90% din inițiere – să știi cine lucră prin tine și 10% rămâne cum.” (…) „Suntem în sistemul instrumental încă. Noi întrebăm cum, neștiind cine. Asta-i tragedia paradigmei occidentale care trebuie să ajungă la concluzia… Cine-s, mă, ăia?” Rudolf Steiner este cel pe care îl găsește atât de util pentru fiecare context, încât îl oferă exemplu când relatează despre lume și despre oameni care, în viziunea sa, reprezintă o intersecție de energii și forțe. „Tipul acesta (n.r. Rudolf Steiner), în 1920, vorbea despre a patra dimensiune, despre modalitățile de izomorfism în spațiu și cum poți să aplici ecuațiile relativității într-un spațiu neomogen. De acolo vin consecințele a ceea ce ni se întâmplă acum, cu structurile nanometrice, cu intrarea asta în lumea microscopiei. Intrăm pe teritorii în care nu avem «ausweis». Deci, n-avem permis pentru treaba aia, fiindcă n-avem pregătirea și capacitatea spirituală de a înțelege ce se întâmplă acolo.”

Pentru o bună funcționare colectivă, e foarte important ce fel de forme de gând emitem. În aceeași cheie, povestește despre Paracelsus, care a fost „un geniu care vorbea de acea Signatura. Deci, un metal sau o plantă emit un anumit tipar, o formă pe care dacă o înțelegem, înțelegem esența creației. Ne apropiem de Dumnezeu.” Dacă este întrebat despre talent îl rezumă în doar câteva cuvinte. Îl vede ca pe-un dar pe care îl primim, însă e esențial să conștientizăm prezența lui și, mai mult decât atât, să lucrăm pentru a-l desăvârși, pentru a-l pune în acțiune. „Nenorocirea cu talentul e ca treaba aia. Avem Boeinguri, dar n-avem piloți. Cam așa-i și cu talentul”. Inspirația ar fi un produs divin care ne poate destăinui informații și realități despre tot ce ne înconjoară. „Sacrificăm, aș zice, foarte multe entități care au revelații, care spun niște lucruri extraordinare și îi declarăm nebuni. În structura actuală a societății, probabil că trebuie să facem conversia.

Revelațiile pot fi și despre lucrurile groaznice care ni se pot întâmpla. N-ai revelații numai despre lucruri extraordinare, fiindcă pedagogia divină lucrează polarizat. Problema e să începem să înțelegem.” Problemele umanității pot fi o consecință, crede pictorul, a intelectului care, de multe ori, anulează simțirea și ne îndepărtează unii de ceilalți. Definește acest intelect ca fiind „una dintre cele mai mari nenorociri luciferice care au năpădit, să spun așa, eonul contemporan în care trăim, dar sarcina noastră este să depășim treaba asta. La un moment, trebuie să facem deosebirea. Slujba-i slujbă, drujba-i drujbă.” Artistul nu se consideră diferit față de ceilalți, ba din contră, explică faptul că fiecare suntem o „expresie unică”. Mai mult de atât, are o reticență pentru genialitate și numește geniile „victorii eșuate”, așa cum le definește bunul său amic, pictorul Nicolae Maniu. Își amintește spontan, cu zâmbetul pe buze, o zicală pe care o rostea Rafail Noica la adresa tatălui, Constantin: „Tatăl meu se simte ca o găină care a clocit un ou de rață”.

Și râde. Nu se raportează la artă prin prisma suferinței, ci mai degrabă, o consideră o formă prin care ne putem îmbunătăți echilibrul energetic sau chiar ne putem vindeca. Pentru el, suferința nu e decât un fel de a înțelege lumea, o suferință, în final, convertită în iubire pentru specie. Pe lângă pictură, Ovidiu Avram mai are și alte îndeletniciri: homeopatia și aromaterapia, pe care le-a studiat cu multă migală și prin intermediul cărora a avut și rezultate. În demersul său terapeutic, are alături un prieten medic. Ovidiu este un artist blând, vesel și emană simplitate. Pe Ovidiu Avram îl găseşti în cafenelele cu ştaif din Cluj, genul de localuri în care dacă păşeşti, te întâlneşti cu toată lumea. A descoperit suprarealismul datorită profesorului său de desen din Teiuş care i-a pus în mână cataloage cu istoria artelor, Picasso, Leonardo şi, bineînţeles, Dali cu care, spune pictorul, s-a identificat imediat. Stilul i s-a potrivit că o mănușă, drept urmare l-a şi propulsat între primii artişti ai României. Lucrările sale par a descrie o altă lume, greu de înţeles pentru oameni, însă legătura cu altă lume nu e departe de adevăr. Se simte în contact foarte apropiat cu entităţile spirituale care îl şi îndrumă în procesul de creare al lucrărilor. Este de părere că suntem o specie primitivă, care încă nu comunică cu entităţile care sunt în jurul nostru, dar că în următoarea sută de ani acest lucru va deveni absolut necesar. „Comunic cu ele, mă consult, chiar dacă pare ciudat. Sunt convins că ele au mai mult bun gust decât mine (râde) şi atunci întreb în ce direcţie să o iau cu o lucrare. Decât să te consulţi cu clienţii tăi, mai bine să te consulţi cu spiritele.

E greu de povestit despre lucrurile astea pentru că trăim într-o lume suprasensibilă, dar de multe ori o fiinţă, o impresie, îţi poate da direcţia lucrării. Este ceea ce noi credem de multe ori că e inspiraţia”, explică pictorul, dându-l ca exemplu pe filosoful Rudolf Steiner care spunea că în lumea imediat superioară există entităţi care veghează şi care trimit inspiraţia către noi. „Inspiraţia nu ne aparţine, le aparţine lor. Noi suntem nişte instrumente. E un lucru pe care orgoliul speciei îl neagă instant. Trăim într-un spaţiu morfogenetic în care suntem penetraţi de modalităţile de gândire şi energiile altora. Trăim într-un univers, iar sistemele noastre de percepţie foarte scăzute nu percep existenţa acestor entităţi. Marile revelaţii care există în lumea asta sunt astfel de comunicări cu entităţi spirituale. Noi suntem ucenicii lor”, este de părere Avram. Pictorul evită estetica urâtului care se promovează din ce în ce mai mult peste tot în lume şi caută să influenţeze lumea într-un mod cât mai pozitiv. Pe viitor vrea să facă acest lucru nu doar prin pictură, ci şi prin obiecte de mobilier pe care le proiectează şi le realizează.

Mobilier energetic îl numeşte, a cărui unde aduc ordine în viaţa noastră. Cu alte cuvinte, vorbim despre vindecare prin artă. „Îl proiectez şi îl lucrez efectiv, în lemn sau metal. Cred că lumea ar trebui să înceapă să îl citească pe Steiner pentru a înţelege cum putem să ne facem viaţa mai bună, mai fericită, mai prosperă. El dă soluţii. Mobilierul, măsuţele, veiozele pe care le fac au o anumită geometrie care emite un anumit tip de unde, de forme care pur şi simplu îţi structurează aura, te fac să te simţi mai bine. Ne putem vindeca prin artă. Prin ce se face acum, din păcate, noi ne expandăm bolile, orgoliile în aşa numitele modalităţi artistice. Trebuie schimbate şcolile, pedagogia”, spune artistul. „Deocamdată dormim. Pentru a evolua cu adevărat, trebuie să ne trezim şi aici mi se pare simptomatică fraza din imnul României, cu deşteptarea din somn. Clujului îi lipseşte un network care să trezească potenţialul de creativitate care există în zonă, nu numai al oamenilor, dar şi al energiilor care sunt în acest oraş. Dormim pe comori pe care nu le activăm”.

În prezența tablourilor maestrului Ovidiu Avram suntem tentați să trecem „fereastra” către acel univers nou descoperit, spre a cunoaște taina creației sale aproape nepământene. Privind către picturile sale, este un moment în care ai senzația că tabloul se uită la tine și nu tu ești cel care se uită la tablou…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*