Arhiva zilnică: 12 martie 2023

Bianca Boeroiu – premiul Emmy 2024 pentru machiajele din serialul „Wednesday”

Data: 27 aprilie 2025 by Redacția

O româncă a câștigat premiul Emmy 2024 pentru machiajele din serialul „Wednesday” în regia lui Tim Burton, filmat în România și a strălucit pe covorul roșu alături de mari vedete de la Hollywood. Bianca Boeroiu este cea care a ieșit triumfătoare la Creative Arts Emmy la categoria „Outstanding Contemporary Makeup” și a reușit să cucerească publicul internațional. Pe lângă faptul că este un make-up artist consacrat în România, este și artist vizual specializat în ceramică. În industria cinematografica românească, tânăra este unul dintre cei mai apreciați make-up artiști, fiind deja recompensată cu mai multe premii Gopo pentru munca ei (3 premii Gopo și alte 8 nominalizări). Bianca Boeroiu a lucrat în producții renumite precum „Eu când vreau să fluier, fluier”, „Loverboy”, „Un pas în urma serafimilor”, „Funeralii Fericite” sau „Aferim”. „Sunt recunoscătoare industriei cinematografice din România care felul în care a recompensate activitatea mea, încă din 2006, de când lucrez în acest domeniu. Am avut norocul să obțin trei premii Gopo”, spunea Bianca Boeroiu într-un interviu. „A fost un proiect dificil, complex, încă eram în perioada COVID. Au fost 7 luni pline, în care s-a muncit enorm. Am dat un interviu cu designerul de producție al serialului, care a construit echipa pe partea română din care am făcut parte și eu. Așa am reușit să lucrez cu majoritatea actorilor. Toți sunt oameni minunați. Despre Jenna Ortega vă pot spune că este o prezență extrem de agreabilă, un om impecabil. Ea a avut make up artist personal, însă, am interacționat în nenumărate rânduri și este un profesionist în adevăratul sens”, ne-a povestit Bianca. „Am avut emoții uriașe. Nu m-am așteptat nicio secundă să câștig acest premiu, nici nu îndrăzneam să aspir la așa ceva, mai ales că știam cât de dură e competiția. Mă bucură enorm acest premiu, mă onorează, asta înseamnă că munca mea este văzută și apreciată la cel mai înalt nivel. Nu pot decât să mă înclin cu recunoștință”, a conchis Bianca Boeroiu, artista ploieșteancă recunoscută internațional, care admite că face naveta de la Ploiești la București zilnic, iar asta deoarece „am ales să îmi cresc copilul, ajutată de părinții mei, în orașul în care m-am născut”.

Apariția Biancăi Boeroiu pe scenă și covorul roșu au fost strălucitoare atât la propriu cât și la figurat. Aceasta a avut o ținută electrizantă cu care i-a cucerit pe cei prezenți. Întreaga vestimentație a Biancăi Boeroiu a fost semnată de designeri români. Cea care a realizat look-ul make-up artistului a fost stilista Mădălina Drăgoi. „Rochia pentru ceremonie a fost creată de Denis Predescu, designer vestimentar și architect. Am simțit la Denis o pasiune nebună pentru munca sa și am fost impresionată de eforturile pe care el și echipa lui le-au făcut ca rochia Biancăi să fie gata în timp util. Pantofii sunt de la Mad Shoes, un brand nou de încălțăminte de lux din Iași, cu rădăcini în Berlin. Au ca decorațiuni foițe de aur prelucrate de artizani români. Poșeta este semnată de Otilia Flonta, un artist român cu experiență vastă pe plan internațional. Bijuteriile sunt de la Wagner Arte Frumoase și Povești. Surorile Irina și Ana Wagner sunt cunoscute pentru bijuteriile unice create din aur și porțelan. A doua rochie este semnată de Raluca Soare, un designer pasionat de culori și materiale flamboainte”, a dezvăluit Mădălina Drăgoi. Bianca Boeroiu i-a impresionat pe toți nu doar cu talentul său și munca depusă la serialul Wednesday, ci și cu prezența ei pe covorul roșu. Românca a strălucit alături de alte staruri internaționale. „Este într-adevăr o apariție strălucitoare. Solară! Și mi-a plăcut maxim atitudinea cu care a integrat toate piesele alese de mine, de la rochie până la bijuterii, pantofi și poșetă. Le-a purtat cu delicatețe, dar fermitate. Look-ul creat de make-up artistul Adriana Hăloiu a combinat perfect povestea pe care eu am conturat-o cu ajutorul hainelor și accesoriilor. În calitate de stilist al unui câștigător de Premiu Emmy, mă simt fantastic, aș putea trăi asta zi de zi”, a mai spus Mădălina Drăgoi.

Acum, când artele vizuale ocupă un loc de frunte în avansarea civilizației noastre spre mediul virtual, în lumea complexă a efectelor vizuale, machiajul și transformarea personajelor a devenit foarte importantă. Astfel putem evada în lumea basmelor, a unor alte lumi, sau caractere. Actorii se simt mai lejer, accesează mai ușor personajele și crează lumi nemaiîntâlnite până acum. Bianca Boeroiu s-a născut în 1977, la Ploiești. Este artist vizual cu specializarea ceramică, iar din 2002 face parte din Uniunea Artiștilor Plastici din România. Pe 6 ianuarie 2024, Bianca spune că a trăit cea mai frumoasă realitate, „ceva la care nici nu îndrăzneam să visez”. Felicitări pentru munca depusă, pentru talent și la mai multe premii valoroase! (G.V.G.)

Despre ieșirea din firesc, nelegiuiri și prăpădul vremurilor…

Data: 27 aprilie 2025 by Nicolae Bălașa

„Răbdare, răbdare, dar să știm și noi, că de la o vreme ne cam duci cu zăhărelul și poveste, ioc! – a sărit moș Gheorghe, bunicul Sarrei, navetist, întors de pe lumea ailaltă, scos din sărite de vremurile de acum, vremuri gata, gata să cadă în ălea de dinainte, ca apoi totul, un fel de repetiție. Ba, mai rău, vremuri cu surle și trâmbițe, încât, supărați nevoie mare, ar scoate degetele din gropi toți morții, doar scaieți și mărăcini, încât puștoaica mea și strănepoata moșului, ar zice că pământul e și iad, și casă de nebuni. Și o fi! Cine ar putea zice ba, câtă vreme vânzoleală și iarăși vânzoleală? Unul zice hăis, altul trage cea, una strigă, „hai”, altul, ba, și se pune de-a-ndoaselea, iar toate la un loc, politica vremurilor, iar din ea… De, tot așa!

– Mumă, cu ăștia, de-acum, nu ne mai pricopsim noi! – a oftat și baba Ioana, muierea lui moș Gheorghe, de pe prispa casei, din cimitirul de pe buza dealului. Ridică din umeri, își pune botnița în vârful botului și cică totul, când s-o putea, ca pe vremea împușcatului. Iar ăla o ținea cu una a lui „când o face plopul pere și răchita micșunele!” – Auzi dumneata, să facă răchita pere!? De parcă făcutul ăsta ar fi așa, după cum i se năzare fiecăruia. Mumă, mumă! Până și omului ăsta, al meu, când se îmbată ca porcul, la Rătana în birt, tot îi mai rămâne gramul ăla de minte, cât să vadă calea cea dreaptă de întors spre casă! Că trebuia să fie o cale, altfel încotro?

Încă de pe timpurile de dinaintea noastră, după cum mergea pe fața pământului, omul se uita spre cer. De-acolo știai că peste vreo două, trei zile vine ploaia, că peste vreo săptămână, două, musai seceratul grâului, la vreo alte două luni mai târziu, se îngrijea de fânul animalelor și lemnele pentru iernat. Altădată, când călca strâmb, tot de pe cer i se arăta cum se vor strâmba vremurile și are să se întâmple vreun război. Puteai da mersul tău strâmb înapoi? Nu, mureai sfârtecat, te mâncau păduchii, răbdai de toate, răbdau și ai tăi… Purecii erau doar așa, cât să uiți de foame măcar noaptea, când tot prindeai la ei și îi pocneai între unghii. Asta era! De când lumea, omul le face, omul le trage! Nu gândiți că acum ar fi altfel! Bine e să ai un rost al tău, nu să stai cu mâna întinsă înstrăinaților. Un loc, dar unul pe măsura puterilor tale, încât să nu te facă cei din jur impostor!

Dragii mei, vă aduceți aminte, data trecută, în timp ce vă scriam vouă, puștoaica mi-a dat telefon. Am schimbat câteva vorbe, ca tot omul, însă i-am promis că îi voi spune o poveste. Prin urmare, de data asta îi scriu întâi ei. Voi, dacă vreți, ciuliți urechile! Așa face tot omul curios, gata să facă din țânțar armăsar și să dea sfoară în țară. Nu cumva să pierdeți ceva, că…

Draga mea,

Ca în toate poveștile, înainte de câte și mai câte, trebuie să îți spun că săptămâni la rând a tot rulat, pe unul din posturile de televiziune cu acoperire națională, un concurs, un fel de aiureală în timpul căruia, peste imagini în mișcare, scria „numai cei puternici supraviețuiesc”. La prima vedere ai zice: „da, și?! Și mă întreb și eu, iar pentru a desluși textul, sensul, dar mai ales ce ar putea fi dincolo de el, de text, pentru a ne pune în rând cu lumea și contextul, aș vrea să mă însoțești cu mintea în timp, aproximativ două sute de ani în urmă. Mai exact, să mergem împreună până la data de 15 octombrie, 1844, și să ne plimbăm, o idee, prin Rocken, un sat, din Saxonia, locul în care s-a născut, atunci, Friedrich Wilhelm Nietzsche. (…) Nu, nu-mi spune că nu te interesează! Stai, știu, ți-am promis o poveste de dragoste… și am să îți spun, însă, până una, alta, ascultă!

În anul cu pricina, după cum am spus, s-a născut Nietzsche, după unii interpreți, un mare filosof al secolului al XIX-lea, după alții, un filosof-literat, după mulți, un geniu, iar după mine…, cum să-ți spun?… Deocamdată mă abțin.

Ca să nu cumva să greșim, amintesc mai întâi faptul că Nietzsche, adolescent fiind, beneficiază de o instrucție complexă, în condiții de o duritate aparte, în cadrul unui institut ce avea ca ideal educarea tinerilor și modelarea lor, ca și caractere, prin muncă și disciplină. Până aici, dacă suntem înțelegători cu biciul și menirea sa, desigur, nimic rău! Nietzsche studiază, pe lângă multe alte discipline, pianul, chiar compune diverse lucrări ce au stat în atenția cercetătorilor. Scrie versuri, iar prin aptitudinile sale se dovedește a fi o excepție. Din aceste motive, obține nu doar admirația dascălilor, dar și demnitatea de prefect al clasei, adică de șef peste colegii săi. Profesorii îl admiră, îl laudă, și având în vedere faptul că tatăl său era un bun pastor protestant, consideră că și el, adolescentul, va deveni un mare teolog. Viața însă îi joacă farse. Friedrich Nietzsche, elevul de excepție, gustă nu doar din înțelepciunea cărților, ci și din tot ce înseamnă mondenitate, participă la diverse întâlniri, frecventează diverse restaurante. În asemenea împrejurări, la doar 16 ani, îl întâlnește printre mulți alții și pe Ortlepp, poet, bun orator, după unele mențiuni istorice, un fel de inteligență a vremurilor respective, însă o inteligență ratată din cauza alcoolului, pe care îl consuma zilnic, în cantități mari. Totuși, carismatic din fire, Ortlepp reușea, între două beții, să strângă în jurul său tinerii cărora le predica ateismul lui David Ștarauss, un presupus teolog din Naumburg, Saxonia. Sub influența așa ziselor concepte ale lui David Ștrauss, rostite sforăitor de către Ortlepp, probabil și sub influența alcoolului, dar și dintr-un fel de plictiseală istorică, (românul spune altfel: „când ți se urăște cu binele”), tânărul Nietzsche iese voit din firescul contingenței și îi scrie sorei sale, Elisabeth, o scrisoare-eseu în care decretează: „Dacă vrei pacea sufletească, atunci crede. Dacă vrei adevărul, atunci cercetează! (…) Eu mi-am pierdut credința!”.

Cu alte cuvinte, Nietzsche pune pe prim plan cercetarea istorică în detrimentul credinței și bisericii, în ideea desființării lui Dumnezeu. În lucrările „Așa grăita Zaratrhustra”, apoi în „Antichristul”, Nietzsche, supărat parcă și pe el, și pe Dumnezeu, și pe lume, revoltat, întreabă: „Dumnezeu!, cine este Dumnezeu?” apoi, tot el răspunde: „Dumnezeu este omul de rasă ariană, descendentul triburilor nordice. Dumnezeu este răul suprem al creștinismului, mai dăunător decât viciu, pentru că îl ridică pe cel slab și îl încătușează pe superman-ul puternic, liber de virtuți și acid moral. Iubirea de aproapele tău și mila pervertesc ordinea naturală. Doar cel puternic are dreptul la viață. Vreau pe Dionissos în locul Răstignitului.” În cultura greacă, ca de altfel în mai toate culturile lumii, Dionissos are multe interpretări. Considerăm că în cazul de față, Nietzsche îl folosește pe Dionissos cu sensul de zeu al vinului, al extazului și fertilității, numit de romani Bacchus.

Altfel spus, Nietzsche acreditează ideea de rasă ariană și ideea de om-dumnezeu, de supraom. Ambele idei se împletesc în expresia cunoscută nouă sub forma de: „Dumnezeu a murit”. Prin urmare, „doar cel puternic are drept la viață”, doar supraomul!

Draga mea, fraților, acest slogan, „Dumnezeu a murit” a pervertit chiar și cele mai agere și precaute creiere. Învățați precum Carl Jung, vrăjiți de ideea de supraom, de Om-Dumnezeu, precum și de ideea de rasă ariană, țin cursuri din „Așa grăit-a Zaratrhustra”. Orbiți de aceleași idei, cei peste 80 de milioane de germani acceptă și se aruncă orbește atât în Primul Război Mondial, dar mai ales în cel de-al doilea. Hitler este atât de fascinat de ideile lui Nietzsche încât, în 1939, merge personal la înmormântarea Elisabethei, o mare adeptă a nazismului, promovat, în Germania, de către Fuhrer, partidul în fruntea căruia se așezase. Sub impulsul ieșirii din firesc și sub așa zisa grijă fața de om, față de binele său, plaga se extinde în întreaga Europă, chiar și în România. Mișcarea legionară orbește, la rândul său, o mare parte a elitelor românești. Dezastrul prin care este obligată să treacă țara, ca de altfel întreaga omenire, este mai mult decât evident.

Pui mic, interpretarea ideilor lui Nietzsche, în fel și chip, ideologic, în special, nu a fost singura cale de învrăjbire a omului împotriva semenului său, din vremurile acelea. Pentru corectitudine, trebuie spus că, interpretat, în special, din perspectivă filosofică, Nietzsche chiar este un mare gânditor al secolului al XIX-lea.

Revenind, amintesc faptul că, aproape în aceeași perioadă, doctrina marxistă se agățase și ea în fel și chip de minți mai mult sau mai puțin luminate din Europa, dar și de cele aflate pe teritoriul țarist, în Rusia. Printre cele mai înverșunate, cea a lui Lenin – primul prim ministru al URSS (nume adevărat, după tată, Vladimir Ilici Ulianov), a lui Nikolai Buharin, Stalin, Leon Troțki și a multor altora. Nu ne-am propus să trecem în revistă tot ce s-a întâmplat în lume, în această perioadă, nici măcar în Europa sau Rusia. Nici nu ar fi posibil, în plus, resentimentele contemporanilor ar curge gârlă. Totuși, trebuie amintit faptul că, în plin război mondial, în primăvara lui 1917 (când armatele țariste pierdeau, pe front, toate bătăliile, iar în interiorul țării, foametea cumplită stârnea revolte după revolte), Lenin se întoarce din Elveția în Rusia. Aici, după abdicarea țarului, profitând de un vacarm greu de imaginat, Lenin, împreună cu bolșevicii săi, pun mâna pe putere. Din vârful acesteia, ca prim ministru, declanșează urgia prin aplicare a doctrinei dictatoriale a lui Buharin, tovarășul său din exil. Conform acesteia, „statul este o instituție menită să exercite violență în interesul poporului”.

Lupta de clasă, ca idee, capătă contur, iar dictatura clasei muncitoare, ca și concept, își spune cuvântul. Fiind pe val, (cum spun și unii politruci din ziua de astăzi, mai orbeți decât orbeții de rând ai lumii), având de partea sa, pe de o parte, majoritatea bolșevicilor din Rusia, pe de alta, populația înfometată ce aștepta hrană și schimbare, la care s-a adăugat sprijinul celor din Occident (a dracului coincidență, la fel s-a întâmplat și pe la noi. Chiar și acum, mai de curând, în `89), Lenin decretează: cenzura presei (vezi ce s-a întâmplat în zilele trecute în Franța!), reformarea armatei (tot asta s-a făcut și la noi, imediat după `89, desființarea justiției și înlocuirea ei cu tribunale populare (unul asemenea, cu cel ce a condamnat la moarte soții Ceaușescu). Apoi a decretat anularea tuturor forțelor nebolșevice, dar și potrivnice din interiorul partidului (nu trebuie să vă explic acest demers, că se vede cu ochiul liber și acum, la noi, dar și oricând în istorie).

Pe parcursul anului 1918, Lenin, cu sprijinul armatei nou înființate, lichidează chiaburimea, confiscă tot ce aveau țăranii, de la cereale, la unelte agricole, (la fel ca în timpul colectivizării dintre anii 1953-1962, de la noi, din România, cei de vârsta mea nu doar că au văzut, ci au trăit pe propria lor piele toate relele (bătăi, deportări în Bărăgan, aruncarea țăranilor opozanți în închisori etc.), inclusiv foametea ce a urmat.

Mai târziu, sub ideea de ordine și siguranță ce trebuie asigurate cetățeanului, (grija partidului față de om, fir-ar mama ei de grijă!) înființează Ceka, o instituție (asemănătoare securității politice) cu puteri nelimitate. Sprijinit atât de Ceka, cât și de armata sa, în paralel cu reprimarea fără milă a oricărei revolte, Lenin naționalizează industria și toate băncile din Rusia. Capitalismul, ca și doctrină, dar și în fapt, era aproape distrus. Mai rămăseseră doar doi stâlpi: biserica și familia. Cum Lenin devenise deja un supraom, un Om-Dumnezeu, pentru a face morala de până atunci inexistentă, decretează desființarea familiei, liberalizează sexul și legitimează căsătoriile gay. Drept rezultat, în 1923 și în câțiva ani de după, mai mult de jumătate din toți copiii erau bastarzi. Pentru a nu pierde timp, în paralel cu desființarea familiei, Lenin și acoliții ce îl susțineau orbește (asupra sa a avut loc doar un singur atentat, din partea unei femei, și ală fără succes), desființează toate mănăstirile din Rusia, demolează mii de biserici, iar pe altele le transformă în grajduri, pentru animale sau bordeluri și cârciumi. Împușcă fără milă preoți, călugări, maici și pastori, pe alții îi expulzează în Siberia, apoi înlocuiește săptămâna biblică de șapte zile, mai întâi cu una de cinci, apoi cu una de șase. Un astfel de calendar a funcționat, din câte se pare, 11 ani.

Ce să vă mai zic? Draga mea, oameni buni, v-am mai spus și data trecută, însă orb să fii și tot observi că vorba Ecleziatului: ce a fost este și o să mai fie!.

Pui mic, înainte de a încheia, pentru tine și copiii de vârsta ta, vreau să tragem o concluzie. Pentru tine, câtă vreme ăstora mai în vârstă li s-a chircit creierul, s-au cocoșat, (mulți dintre ei nu au stat drept niciodată), le-a picat părul, le-a picat și sula… Mă rog, pe de o parte, chestiuni firești, dacă nu s-ar complace cu un căcat de pensie, stând cu mâna întinsă la tot felul de guverne fleoșcăite. O mai da ăștia…, nu o mai da?! Da` de unde să dea?! Aiureli de prostit pulimea coclită peste măsură.

În primul rând îți aduc aminte de spectacole de trei parale ce rulează pe micile ecrane, spectacole în timpul cărora, la vedere, stă scris cu litere de o șchioapă: numai cei puternici supraviețuiesc”. Asemănarea cu expresia „Doar cel puternic are dreptul la viață” este absolut izbitoare. Ce păcat! Măi băieți, adăugați, mă, și „Vreau pe Dionissos, în locul Răstignitului”, nu de alta, dar măcar să fie treaba treabă, tacâmul complet și să se bucure tot prostul! Tu ce zici, bine-i?

În al doilea rând, am văzut cum Occidentul a scos, pe de o parte, din scrierile lui Nietzsche, noțiunea de rasă ariană și pe cea de supraom, cunoscută mai ales sub forma de omul-Dumnezeu. Pe de altă parte, promotorii marxismului în Occident, după ce suferă o înfrângere rușinoasă în timpul primului Război Mondial, se regrupează în Școala de la Frankfurt, în neomarxiști, proclamă neomarxismul cultural, pliind omul-Dumnezeu pe conceptul de „drumul cel lung”, formulat de Antonio Gramsci. Ce a ieșit, știți și voi, ăștia de acum, din cărți, ceilalți pe propria lor piele, din timpul celui de-al doilea Război mondial și după aceea.

Cât să fie în rând cu lumea, în răsărit, în Rusia, Lenin și acoliții săi, Nikolai Buharin, Leon Troțki, urmat de Stalin, pun în practică doctrina marxistă, cu toate cele trecute în revistă mai sus, după care și ei, bolșevicii, proclamă, după modelul lui Nietzsche, omul nou. Al dracului de om, că mi-a scos o viață doar peri albi!

Puiul meu, dacă ar fi doar atât, cum noi doi și mulți asemenea nouă nu am trecut prin sabie, nu am atârnat în ștreanguri și nici nu am fost legați de mâini și picioare, și aruncați, de vii, în focul furnalelor, cum s-a întâmplat în Rusia, cum nu am trecut prin cele două Războaie Mondiale și nu ne-am sufocat gazați în lagărele de exterminare, evident, cu lașitatea de rigoare, am putea zice, închizând ochii: ce a fost a fost, bine ar fi să nu mai fie! Dar oare e drept? Drept în fața conștiinței noastre și a celor ce au pierit? Nu cred…

Apoi, dacă stăm așa ca niște momâi, slugi răbdătoare, cu mâna întinsă, către flecarii vremurilor, mergând cu capul între urechi, de unde știi că într-o oarecare zi nu vom dispărea precum Cetatea Babilonului sau Cetatea Tirului, despre care v-am spus data trecută? De unde, câtă vreme cam toți am întors fața dinspre Dumnezeu spre diavolul, supraom sau omul nou, câtă vreme legile nu se respectă, într-un cuvânt, câtă vreme „omul a devenit lup împotriva omului”? Pe voi, ăștia care, sigur, ați tras cu urechea, și pe voi, politicienii vremurilor de acum, vă întreb: credeți că vom mai putea, oare, să zicem vreodată, Doamne, vreau să te iubesc cu toată puterea mea și cu tot sufletul, și pe Tine, și pe aproapele meu? Sau nu mai avem deja voie? Te pomenești că peste noapte ni s-a luat dreptul? Hai, spuneți, că voi le știți pe toate!

P.S.: Voi, ceilalți, curioșii ce așteptați o altfel de scrisoare, în care să-i spun puștoaicei mele te miri ce dulcegării, cu pupături și alte chestiuni, nu fiți dezamăgiți. Puțintică răbdare și de unde știți că, într-o zi, nu am să vă îndeplinesc visele?!

Constanța: noi vestigii antice…

Data: 27 aprilie 2025 by Redacția

În timpul renovării Hotelului Intim din zona peninsulară a Constanței, au fost descoperite mai multe obiecte istorice uimitoare. Hotelul Intimate, situat pe strada Nicolae Titulescu, la numărul 9, este el însuși un monument istoric cu o poveste fascinantă. Hotelul Intim a fost construit pe locul fostului Hotel D’Angleterre, având numele de Hotel Regina (nume schimbat în Hotel Intim în perioada comunistă). În Hotelul D’Angleterre se zvonea că ar fi fost cazat și Mihai Eminescu, în jurul anului 1882. Mai cu seamă, de la mansarda imobilului monument istoric, poetul ar fi compus câteva poezii pentru iubita sa, Veronica Micle. Ulterior, hotelul a fost demolat, iar între anii 1906 și 1909 a fost ridicat Hotelul Regina (actual Intim), după planurile arhitectului Daniel Renard. Proprietarul de acum, George Dușu, a demarat un proiect de restaurare și consolidare a clădirii, precum și de extindere a spațiilor verzi din incintă. Procesul de restaurare a scos la iveală o comoară arheologică incredibilă. George Dușu a cumpărat hotelul în 2017 și a început procesul de readucere la viață a acestui colț istoric.

În timpul procesului de restaurare, o echipă de arheologi de la Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța a efectuat săpături, scoțând la iveală ruinele unor clădiri din diferite perioade ale existenței Tomisului antic. Printre descoperirile făcute se numără o clădire din secolul al IV-lea î.Hr. care avea un sistem de încălzire inovator pentru epoca sa, numit hypocaust. Această clădire, realizată din cărămidă și piatră, ar fi putut avea o funcție publică sau privată și era situată în apropierea unui complex de clădiri publice antice. Arheologii au descoperit, de asemenea, rămășițele altor clădiri antice din piatră, oferind o imagine cuprinzătoare a diversității arhitecturale de-a lungul diferitelor epoci. Săpăturile au ajuns chiar și la cele mai vechi urme de locuire din Tomis, datând din secolele VI-V î.Hr., permițând o explorare rară a istoriei profunde a orașului. Descoperirile au inclus fragmente de vase grecești, o amforă restaurată, monede și o greutate de cântar din marmură și plumb.

Artefactele mobile au fost transferate la Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța, iar pereții descoperiți au fost acoperiți cu grijă pentru conservare. De aceste săpături s-au ocupat arheologi din cadrul Muzeului de Istorie Națională și Arheologie (MINAC) Constanța: Octavian Mitroi, Dan Vasilescu, Ștefan Daniel Palamiuc și Bianca Profiran, sub coordonarea responsabilului științific al săpăturii, dr. Constantin Băjenaru. „Au fost efectuate două săpături, în curtea hotelului Intim și în interiorul clădirii. A doua nu a fost încă finalizată, vom relua săpăturile în ianuarie. În curte, am descoperit ruine ale unor clădiri ce datează din perioada secolelor IV- VI, posibil chiar începutul secolului VII d. Hr. Dintre acestea, se remarcă resturile unei clădiri construite, cel mai probabil, în secolul IV p. Chr. care dispunea de un sistem de încălzire pe sub pardoseală (hypocaust). De asemenea, pereții acestei clădiri, construiți din cărămidă și piatră legată cu mortar, fuseseră la origine placați cu marmură. Din păcate, tot acest placaj parietal de marmură a căzut, noi recuperându-l în stare fragmentară, amestecat cu dărâmăturile construcției. Am putut dezveli numai o mică parte a acestei clădiri, restul edificiului continuând sub proprietatea învecinată. În aceste condiții, este greu de stabilit dacă această clădire avea un caracter public squ privat. Subliniez, însă, faptul că edificiul este amplasat în imediata apropiere a unei salbe de clădiri publice care în antichitate lonjau fațada portuară a peninsulei pe care era amplasat Tomisul.

Dintre acestea cunoaștem azi așa-numitul ,,edificiu cu scară” situat în zona Porții 2 a portului modern, Edificiul roman cu mozaic și Termele, băile publice vizibile parțial în apropierea Porții 1 a portului, a declarat arheologul Octavin Mitroi. Arheologul Octavian Mitroi mai spune că vestigiile antice descoperite în curtea clădirii monument istoric din zona Peninsulară nu vor putea fi păstrate la vedere, deoarece spațiul pe care îl ocupă este necesar funcționării hotelului Intim ca unitate de cazare și alimentație publică. „Cele cinci luni de muncă pe care le-am petrecut până acum la hotelul Intim nu au fost în zadar, deoarece ele au adus un câștig pentru cercetare, pentru întregirea hărții arheologice a sitului Tomis. Toată informația dobândită a fost înregistrată prin desene, fotografii și notații în jurnalul de săpătură, iar materialele arheologice mobile (ceramică, monede și alte obiecte de metal, de exemplu) găsite au fost luat calea Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța. Zidurile au fost acoperite, mai întâi, cu o folie specială de protecție (geotextil), după care au fost acoperite cu pământ – cel mai bun conservant pentru tot ce nu putrezește”, a conchis arheologul Octavian Mitroi. Și astfel se pune la adăpost o filă de istorie până acum necunoscută a anticului Tomis, spre completarea unor date legate de continuitate și evoluție. (G.V.G.)

„Sica de la Bulbuc” reprodusă cu fidelitate şi expusă la Muzeul de Istorie Galaţi

Data: 26 aprilie 2025 by Redacția

Poate am crezut prea puțin în inventivitatea și creația strămoșilor noștri. Am spus că aceștia nu au scris, dar avem Tăblițele de la Tărtăria și Tăblițele de la Sinaia (arhiva de aur a regilor Geto-Daci). Am spus că nu au prelucrat aurul din munți și au „venit” brățările dacice din aur și tezaurele princiare. Apoi au apărut matrița de bronz de la Sarmizegetusa și scuturile de fier decorate de la Piatra Roșie și am spus că este poate pradă de război, dar acum ne dăm seama că avem o panoplie de arme decorate, pumnale și săbii, care au aparținut strămoșilor. Era normal după o ceramică cucuteniană și vinciană decorată din plin acum câteva mii de ani, să regăsim dorul de decorațiuni artistice și la geto-daci. Detectoarele de metale le-a luat înaintea arheologilor și au scos la lumină frumuseți fără de pereche. Astfel au apărut mormintele războinicilor de prin păduri sau câmpii, uitate de sute și mii de ani, sau voit uitate. Să le aducem slava de care au avut sau nu au avut parte și să le expunem inventarul funerar care poartă cu el mesaje către viitorime. Asta și-a propus și Muzeul de Istorie „Paul Păltănea”, instituţie aflată în subordinea Consiliului Judeţean Galaţi, ce vă invită la vernisajul expoziţiei „Sica de la Bulbuc”, semnată de artistul bijutier Kristian Dimofte. Expoziţia va fi deschisă publicului în perioada 24 aprilie – 24 mai 2025 şi propune o incursiune inedită în patrimoniul cultural şi artistic al lumii geto-dacice, prin prisma artei contemporane.

Piesa centrală a expoziţiei o constituie reproducerea la scară 1:1 a faimoasei arme geto-dacice „Sica de la Bulbuc” (comuna Ceru-Băcăinți din județul Alba), realizată cu o precizie extraordinară după un studiu detaliat al originalului arheologic, datat la sfârşitul secolului al II-lea î.Hr. – începutul secolului I î.Hr. Descoperită în anul 2014 în localitatea Bulbuc, judeţul Alba, arma a fost reprodusă fidel de Kristian Dimofte, în colaborare cu fierarul Iamandi Cristian, un nume respectat în domeniul reconstrucţiei armelor istorice româneşti. Noua creaţie sica va fi inclusă în patrimoniul cultural naţional.

Pe lângă piesa emblematică, expoziţia reuneşte o serie de lucrări care explorează reinterpretarea modernă a armelor tradiţionale precum falxuri şi sici, alături de bijuterii şi obiecte de artă decorativă în metale preţioase, toate lucrate manual folosind tehnici inspirate din orfevrăria antică. „Această expoziţie este despre memorie, simbol şi continuitate. Este felul meu de a aduce trecutul mai aproape de prezent, cu respect, pasiune şi rigoare artistică”, a declarat artistul Kristian Dimofte. Pe mânerul spadei geto-dace apare simbolul stelar dual, iar între „stele” sunt epocile „făcute ghem”. Acelați symbol al timpului care „se termină” și „reîncepe” apare și pe mânerul sabiei sica de la Corcova (jud. Mehedinți). Aceasta are pe teaca armei un „cap de șarpe”; lumea se schimbă! O altă armă, „Sica de la Sighiștel” (descoperit in 2022, pe raza satului Sighiștel din comuna Câmpani; jud. Bihor) are o decorațiune interesantă cu Mama Gaya Vultureanca și Puya Gaya (păsările cu ochi de foc), care se ține Gaya Mațu după mama sa (așa cum apar acestea și pe cupele dublu-tronconice din Tezaurul princiar funerar getic de la Agighiol și pe Coifurile „cu ochi” de la Peretu și Porțile de Fier. Mama Gaya ridică spre cer un pește în cioc și un mamifer în gheare (de aceea eram numiți „ghiauri”), suspendând timpul și viața. În această lipsă de timp are loc hierogamia sacră și apar noi specii de animale. Săbiile – pumnale sica au o „întrerupere” la jumătatea lamei de atac: la una este un semn interesant ca două litere de „y” culcate (două drumuri, două căi, două șanse), la cealaltă este locul de întâlnire al ciocurilor celor două păsări de foc, iar ultima are o întrerupere a șanțului de scurgere a sângelui ce se „termină”.

Expoziţia „Sica de la Bulbuc” de la Galați reprezintă o invitaţie la introspecţie şi redescoperire a valorilor autentice ale meşteşugului tradiţional, printr-un parcurs vizual ce aduce în actualitate istoria vie a poporului geto-dac. Vernisajul va avea loc joi, 24 aprilie 2025, începând cu ora 15:30, la Muzeul de Istorie „Paul Păltănea”, Secţia „Lapidarium”, situat pe strada Maior Iancu Fotea, nr. 2, Galaţi. Să acordăm câteva clipe și acestei expoziții spre a înțelege taina miilor de ani cuprinsă în câteva artefacte prețioase. (G.V.G.)

,,Realitatea magică’’ Flora & Constantin Răducan

Data: 26 aprilie 2025 by Redacția

Despre opera celor doi reputați artişti vizuali lugojeni, membri ai U.A.P. Filiala Timişoara scriitorul Robert Șerban remarcă: „Dincolo de substratul pedagogic al demersului Florei Răducan, stă o vocație de pictor în plein-air și bucuria împărtășită de a picta în și după natură, tot mai rară azi (aproape o curiozitate pentru consumatorul de artă contemporană). „Limpede nu vezi decît cu inima. Miezul lucrurilor nu poate fi văzut cu ochii”, scria Antoine de Saint-Exupéry. Și Flora pune inima la lucru. Apusurile ei abolesc granița cer-pămînt, lumina fiind elementul de simbioză între cele două, nicidecum de rupere. Agonia soarelui e surprinsă în diferite locuri, în contexte aparte, iar transpunerea ei pe pînze nu e ilustrativ-impresionistă, cum o privire neatentă s-ar grăbi să creadă, ci sînt creuzete ce conțin și o hermeneutică picturală a spațiului și a timpului. Fiindcă, așa cum spuneam, artista cercetează cu ochii și cu pensula, nu doar vede și așează culori. Ea e o alchimistă, și încă una care știe cum și ce să caute ca să găsească. Un drum atent printre apusurile Florei Răducan poate echivala – pentru privitorul apt să-și reînnoiască memoria culturală și să și-o sporească pe cea spirituală – cu un ritual de trecere”.

Prezentate fie cu pasiunea unui colecționar fie cu precizia unui matematician, obiectele, autoportretele sau instalațiile pictate reprezintă o lume tăcută dar plină de semnificații. Cu ajutorul firului cu plumb abia vizibil compozițiile se concentrează spre centrul tabloului explodând din fondul neutru. Obiecte și materiale fac trecerea de la imaginea figurativă la meditația asupra limbajului plastic și asupra inconsistenței identității obiectuale.

Obiecte de lemn, instrumente muzicale, manechine, instalații din diverse materiale, își pierd condiția inițială, își neagă identitatea și devin simple elemente într-un sistem de semne, care le recuperează fizic și le restaurează moral. Anumite corecții care se impun unora dintre elementele obiectuale fac diferența dintre semn și simbol fără o intenție declarată de a transforma sau distorsiona sensul lor. Charismatic și introspectiv, dotat cu un puternic simț al inovației, Constantin Răducan este “Mesager”-ul unei lumi tăcute dar plină de spectaculos”.

A consemnat Constantin Brăteanu

Mormântul preistoric de la Urlați…

Data: 26 aprilie 2025 by Redacția

Zona prahoveană a României abundă de morminte ascunse sub movile pe care specialiștii Muzeului Județean le cercetează cu sârg. De data aceasta s-a anunțat descoperirea unui mormânt preistoric având o vechime de circa cinci milenii, care a fost salvat de arheologii prahoveni după ce un cioban din zonă a găsit oseminte, el nefiind la prima descoperire de acest gen. Mormântul a fost descoperit în localitatea Urlaţi. „Aflat la nord de Valea Semanului, cartier al oraşului Urlaţi (Prahova), Vârful Scoruş este dealul cu cea mai mare altitudine din zonă (aproximativ 500 m). (…) Oase umane (craniu), aflate într-o ruptură naturală dinspre nordul platoului, au fost descoperite de către Cosmin Florin Dumitrache, cioban din localitatea Ceptura, care a anunţat Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova. Menţionăm că, în anul 2024, aceeaşi persoană ne-a anunţat despre apariţia unor oase umane în baza Dealului Merez din localitatea Şoimeşti. Şi atunci am intervenit şi am cercetat un mormânt aparţinând epocii medievale care are o vechime de aproape 500 de ani conform datării absolute realizate ulterior”, a precizat sursa citată.

În urma informaţiilor primite, specialiştii s-au deplasat în zonă, unde au constatat prezenţa unor oase umane aparţinând unui mormânt de înhumaţie afectat de alunecări minore de teren. Osemintele, între care craniul avea culoarea albă, ceea ce înseamnă că a fost expus la lumină / soare o perioadă îndelungată, au fost protejate, cercetarea fiind demarată după obţinerea autorizaţiei. „În luna martie, un colectiv de arheologi din cadrul Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova format din Alin Frînculeasa, Octav Negrea şi Eduard Ghinea s-a deplasat pe teren pentru a cerceta zona în care au apărut oasele umane. A fost descoperit un schelet uman parţial prăbuşit în râpa naturală odată cu pâmântul desprins. Oasele, cu o stare de conservare excepţională, aparţineau unui individ adult, de sex masculin, depus în mormânt conform tradiţiilor de înmormântare ale comunităţilor umane din preistorie. Defunctul fusese aşezat dorsal, cu membrele inferioare îndoite şi braţele pe lângă corp. Craniul era orientat spre est. În apropierea braţului stâng avea depusă o piesă din piatră lungă de aproape 20 cm care ar putea reprezenta un topor primitiv.

Au fost descoperite şi două mici fragmente ceramice care par să indice locuirea acestui deal într-o perioadă chiar mai veche decât mormântul identificat”, se menţionează în postarea muzeografilor. Mormântul are, conform estimărilor, o vechime de circa cinci milenii, iar descoperirea poate fi foarte importantă pentru perioada preistorică a Munteniei. „Având o vechime estimată de circa cinci milenii, mormântul este unul preistoric, putând fi atribuit perioadei timpurii a epocii bronzului. Aflat în apropierea sitului de pe Dealul Merez (sat Şoimeşti) în care muzeul din Ploieşti derulează săpături arheologice sistematice din anul 2014, zona în care a fost descoperit mormântul şi o posibilă aşezare poate să devină una foarte importantă pentru perioada preistorică a Munteniei, urmând să continuăm cercetările în paralel cu cele de pe Dealul Merez situat la mai puţin de un kilometru est de Vârful Scoruş”, mai precizează Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova. (G.V.G.)

Noul val de „optanți” pentru supunerea unei națiuni împinse spre rătăcirea de sine…

Data: 25 aprilie 2025 by Cezar Adonis Mihalache

Nu va mai trece mult timp până vom constata că am intrat în UE cu mai multe firme autohtone decât ni se va mai fi permis să mai avem de la un anumit moment… Firme românești, autohtone… Pur autohtone, nu paravane pentru interese, influențe, malversațiuni împotriva a tot ceea ce a fost cândva românesc… Iar acele vremuri nu sunt departe… Pentru că, acum, nu asistăm doar la disoluția ultimelor zvâcniri de capital autohton, ci, efectiv, la înlocuirea brutală a tot ceea ce mai era românesc în zona economică (curând și comercială) autohtonă. O înlocuire în care disoluția a ceea ce a fost cândva românesc, sub o presiune devenită în ultimii ani o grea povară fiscal-financiară, va deveni o extirpare dirijată a ultimelor firme românești. Companii care mai contau și care vor fi încălecate de o infuzie de firme maghiare, austriece…

Și chiar dacă patronatele ar fi trebuit să fie primele care să reclame (și) acest proces de înlocuire, ba, mai mult, să ceară o minimă legislație protecționistă pentru supraviețuirea unui procent de firme românești, având acționariat românesc, și nu societăți „paravan” pentru inserția de afaceri de afară, tăcerea generală este un semn evident al unei complăcerii ticăloase, trădătoare și distrugătoare. Pentru că, mai ales de la „rocada maghiară” prin instituțiile de bază ale statului, acum și la nivelul decizional al acelora financiar-fiscale, strategice, avalanșa de companii, mai ales maghiare, este de netăgăduit, fiind zeci de firme ce intră în economia românească având, chipurile, activități economice aparent obișnuite, comune… Dar care au în statutul lor activități ce se vor dovedi ca fiind, de fapt, segmentul lor principal ca acțiuni economice țintite… Inclusiv din sfera strategică, de nepermis ca infuzie străină într-un stat care își respectă viitorul… Și care vor ajunge să controleze sectoarele esențiale…

Să nu uităm că sunt deja firme ungurești ce au intrat în România sub paravanul activităților economice din zona „afacerilor imobiliare”… Și care au fost lăsate să achiziționeze tot ceea ce firmelor noastre nu li se permitea sub pretextul a fel și fel de avize și condiționări, inclusiv din perspectiva unor aprobări patrimonial-monumentale, și care au „virat”, fiind înființate în România pentru a presta strict anumite activități, spre scopul și obiectul lor principal, precum preluarea de licențe de exploatare a resurselor noastre. Sunt zeci de firme ce au stat la pândă cât a fost nevoie… Numeroase firme (și nu doar ungurești!) susținute financiar direct de către Budapesta (pentru o clară expansiune paneuropeană), un exemplu fiind și o societate ungurească abia intrată în țară pe un segment aparent „inofensiv”, reparația de material rulant, dar care are în domeniul de activitate un domeniu de interes strategic: transportul de marfă pe calea ferată… Acolo unde a fost desființată compania autohtonă, CFR Marfă, și înlocuită, prin decizia guvernanților, cu o „Carpatica Feroviar” bătând însă vizibil spre o „transcarpatica” în interesul Ucrainei și Ungariei.

Pentru că așa este acaparată o țară… Prin firme (maghiare, austriece etc) care încep să-și deconspire zona reală de interes!

Și vom ajunge curând într-un punct în care vom avea, în tot mai multe domenii, mai puțin decât am avut drept capital pur autohton (așa peticit și zdrențuit, dar era al nostru!) la intrarea în UE… Nu vom mai avea resurse, nu vom mai avea fabrici deținute de patronatul autohton, care va ajunge între timp forță de muncă „înalt calificată” pentru casieriile și sectoarele de depozitare și manipulare a mărfurilor din supermarketuri, pentru a fi, mai apoi, eliminată și de acolo până la punctul în care românii, în țara lor, vor mai avea doar obligații și norme de comportament față de un nou val de „optanți”. De data aceasta, însă, nu doar grofi maghiari, favorizați printr-o interpretare legislativă și juridică intenționat eronată, ci prin predarea la cheie a țării de către acești guvernanți trădători, dar și de către clicile lor politico-sindicale, de media, de lobby…

Jocurile politice, între balet și trucuri de magicieni…

Data: 25 aprilie 2025 by Redacția

Politica internațională a devenit un spectacol sofisticat de iluzionism și dramă, un amestec de pași de balet strategic și trucuri create cu mâinile la vedere, în timp ce adevăratul miraj se petrece în culise. Nimic nu este ceea ce pare la prima vedere, de aceea nu trebuie niciodată să reacționăm sub influența falselor impresii. Politica nu este despre impuls și nu se bazează pe instinct nici pe emoțiile pe care le creează, ci pe o tactică inteligentă, gândită, și bine calculată, pas cu pas. Lumea de astăzi este prinsă între două mari forțe ideologice care se luptă pentru rolul principal în viitorul omenirii: progresismul globalist, promovat de elitele oligarhiei mondiale, care visează la un guvern unic mondial, și suveranismul naționalist, care se opune categoric și luptă eroic împotriva acestui val al uniformizării. Sistemul Noii Ordini Mondiale nu mai este un concept abstract, ci o realitate tot mai evidentă, impusă treptat prin mecanisme economice, crize fabricate și propagandă ideologică. Corporațiile transnaționale, instituțiile financiare globale și organizațiile suprastatale dictează direcția economică și socială a lumii, slăbind suveranitatea statelor și aducând guvernele naționale într-o poziție de subordonare.

Această tendință este vizibilă și în politicile din Uniunea Europeană, unde statele membre pierd tot mai mult controlul asupra deciziilor proprii în favoarea unor structuri birocratice, aflate sub influența marilor puteri financiare. Totul se desfășoară sub pretextul „binelui comun”, dar în realitate asistăm la o enclavizare a lumii și la o dependență forțată de marile instituții globale, aceasta fiind calea spre scopul lor final: guvernarea totală. Acum, când realitatea pare din ce în ce mai incertă, e absolut firesc să ne fie frică pentru viitorul nostru și să ne punem întrebări. Va reuși oare oligarhia mondială să impună Noua Ordine Mondială pentru a avea în final un singur guvern mondial?

Aceasta întrebare atinge o temă complexă și controversată, care depinde de multiple variabile geopolitice, economice și sociale. Mulți oameni își pun aceleași întrebări pe marginea acestui subiect atât de sensibil și de controversat fără a găsi răspunsuri clare.

Lumea de azi nu încurajează dezbaterea liberă pe astfel de teme, se simte frica oamenilor pentru că există o presiune socială iar acest lucru în sine este un semnal de alarmă. Libertatea de gândire și de exprimare este esențială, iar faptul că astfel de întrebări sunt uneori privite cu scepticism sau cenzurate arată că există o luptă pentru controlul narativelor. Lumea nu este alb-negru, iar adevărul nu este întotdeauna ușor de găsit, dar faptul că îți pui aceste întrebări este un semn de luciditate. Cel mai important este să îți păstrezi discernământul, să analizezi informațiile din mai multe surse și să îți urmezi propriul raționament. Propun să căutăm câteva răspunsuri analizând diferite perspective. Există niște tendințe foarte clare care indică o mare dorință de centralizare a puterii la nivel global. Observăm consolidarea instituțiilor supranaționale (ONU, UE, FMI, OMS, Forumul Economic Mondial) care încearcă tot mai mult și chiar reușesc să impună politici globale peste suveranitatea națională. Controlul economic și financiar prin digitalizarea banilor ia o mare amploare, se urmărește eliminarea numerarului și implementarea unei monede digitale globale controlate de bănci centrale.

O altă tendință globalistă este uniformizarea culturală și ideologică cu ajutorul mass-mediei, a tehnologiei și prin educație, pentru a înlesni acceptarea mai facilă a unui model unic de guvernare. Însă, această tranziție nu este lipsită de opoziție pentru că statele naționaliste și suveraniste precum Ungaria și Polonia contestă aprig aceste tendințe iar în alte țări apare rezistenta populației prin mișcările conservatoare. Rivalitatea dintre marile puteri SUA, Rusia și China face dificilă instaurarea unui guvern unic, deoarece fiecare își urmărește propriile interese geopolitice. Oricât de influențate ar fi masele de rețeaua soroşistă bine infiltrată în interior, ideea impunerii unui guvern unic global întâmpină o opoziție puternică, în rândul popoarelor cu tradiții vechi care au culturi și identități naționale bine definite.

România este o dansatoare de mâna a doua care joacă un rol secundar în acest spectacol fiind prinsă între interesele geopolitice ale marilor puteri și rețeaua soroşistă bine infiltrată în interior. Deși se declară un partener strategic al SUA și al Uniunii Europene, realitatea arată că deciziile esențiale sunt influențate din afara granițelor. Resursele României, fie ele energetice, agricole sau umane, sunt exploatate sub un control străin, în timp ce politicile interne sunt dictate de directive venite de la Bruxelles sau Washington.

De partea cealaltă, Rusia nu și-a abandonat interesele în regiune și mizează pe fragilitățile statelor din estul Europei pentru a-și extinde influența. Astfel, România se află prinsă între două forțe care joacă un balet diplomatic la nivel mondial, fiecare urmărindu-și propriile interese, fără a oferi soluții reale pentru dezvoltarea suverană a statelor. Războiul din Ucraina este mai mult decât un conflict regional. Este o piesă strategică în marele joc geopolitic, care ar putea duce la o nouă redesenare a hărților lumii. În funcție de rezultatul final al negocierilor, granițele unor state ar putea fi reconfigurate, scenariile intereselor economice schimbate și sferele de influență regândite. Pentru SUA, acest conflict este un mijloc de a slăbi Rusia și de a-și menține dominația globală. Pentru Rusia, Ucraina este un punct esențial pentru securitatea sa și un test de rezistență împotriva expansiunii NATO. În acest joc de putere, Ucraina este doar un pion plătit pe tabla de șah a marilor forțe globale, în timp ce U.E. este un partener interesat economic iar cetățenii săi plătesc prețul deciziilor luate de Ursula.

Politica globală funcționează exact ca un spectacol de magie. Liderii lumii afișează un discurs clar, declară obiective precise și promit soluții. Dar, în realitate, cele mai importante decizii sunt luate deja în spatele cortinei. Totul este un balet bine regizat, unde fiecare mișcare este calculată în amănunt pentru a menține iluzia că puterea se află în mâinile popoarelor. Adevărata surpriza e dată însă de un joker care răsare de nicăieri atunci când se părea că toate cărțile sunt deja aranjate, că deciziile au fost luate iar noi nu suntem altceva decât spectatorii unui spectacol prestabilit. Dar marii jucători dețin mereu controlul și câștigă prin tactică. În contextul actual ne putem aștepta la multe surprize și la o mulțime de jokeri pentru că, rețeaua oligarhiei soroşiste, UE și mișcarea progresistă doresc continuarea războiului. USA și Rusia negociază pacea la masa tratativelor fără Ucraina care aparent vrea sa continue războiul dar întreaga realitate este bine ascunsă.

Din cauza diversității intereselor și a conflictelor existente în diferite locuri ale lumii deși globalizarea avansează, este puțin probabil ca in viitorul apropiat, lumea să fie condusă de un singur guvern global, pe termen lung, însă, tehnologia avansată ar putea facilita un astfel de sistem prin inteligența artificială, supravegherea digitală și controlul resurselor. Deși nu ne-am mai confruntat cu o astfel de amenințare în trecut, totuși, istoria arată că orice încercare de centralizare absolută a puterii a dus la revolte și dezechilibre. Prin urmare, o guvernare mondială totală ar întâmpina obstacole majore. Tot ceea ce ne rămâne de făcut este să privim cu atenție la trucurile magicienilor, nu doar la mișcările de balet vizibile, ci mai ales la jocul din spatele scenei, acolo unde, adevărata putere este negociată și exercitată. (Mihaela CD)

Cenzura Născocită Anapoda

Data: 25 aprilie 2025 by Petru Jipa

Dacă vreau să caut știri nefiltrate caut pe Site-ul oficial al CNA. Găsesc tot ce-mi trebuie să mai aud dar și alte păreri. Eu de exemplu ascult doar știrile oficiale, știrile adevărate. Când bătrânii noștri au scris constituția probabil că nu se gândeau până unde o să ajungem. Să vă dau un exemplu, articolul 30 din constituție: „Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile. Cenzura de orice fel este interzisa. Libertatea presei implica si libertatea de a înființa publicații. Nici o publicație nu poate fi suprimată. Legea poate impune mijloacelor de comunicare în masă obligația de a face publica sursa finanțării. Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine.” Acum mă întrebam din ce spune „mama legilor” câte articole au fost încălcate din ceea ce știm până astăzi. Avem o instituție care are datoria de a reglementa normele audio-vizualului. CNA România (Consiliul Național al Audiovizualului) este o autoritate publică autonomă sub control parlamentar. Este subordonat Parlamentului României, căruia îi prezintă un raport anual. Parlamentul numește cei 11 membri ai CNA pe mandate de șase ani. CNA are rolul de a reglementa domeniul audiovizualului în România.

Consiliul Național al Audiovizualului (CNA) din România are mai multe atribuții esențiale în reglementarea și monitorizarea domeniului audiovizual. Printre principalele atribuții se numără… Reglementarea audiovizualului: CNA stabilește norme și reguli pentru funcționarea radiodifuzorilor și furnizorilor de servicii media. Acordă licențe de emisie pentru radiodifuzori și autorizații pentru furnizorii de servicii media audiovizuale. Urmărește conținutul difuzat de posturile de televiziune și radio pentru a se asigura că respectă reglementările legale. Poate aplica sancțiuni, cum ar fi amenzi sau suspendarea licențelor, în cazul nerespectării legislației audiovizuale. Asigură că programele difuzate respectă standardele de protecție a minorilor, interzicând conținuturile dăunătoare pentru aceștia. Încurajează producția și difuzarea programelor care reflectă diversitatea culturală a României. Oferă asistență și formare profesională în domeniul audiovizualului. Mă întrebam și eu ca un Gâgă când m-am uitat într-o carte pentru copii scrisă de un „mare” scriitor cum vulturul mare, „babardește” vulturoaica iar dacă se supără scriitorul nostru o „babardește” pe o doamnă regină. Mă întrebam: unde era CNA-ul când promova pe toate posturile scriitorul?

Un post de televiziune a fost amendat pentru următorul dialog, eu l-am preluat de pe site-ul CNA-ului. Dar repet, dacă vreți să vă distrați căutați site-ul și vă faceți ziua bună. Bancurile cu domnul Bulă astăzi sunt răsuflate, noroc că s-a născut la București domnul Bulă, dacă se năștea la Ploiești sau Pitești nu știu cum îl chema:

„Florin Zamfirescu: Nu am zis asta. Tu ești avocatul diavolului acuma? Nu te înțeleg, nici el n-a zis așa ceva, dar românii totuși suntem vreo 30 de milioane. Îmi pare rău, nu i-au omorât pe toți și ce să să-i negăm să zică ăia din Banatul Sârbesc nu sunt români, sunt, ei vorbesc românește. Adam Puslojić era în mare poet și român și încă mulți alții.

Simona Gheorghe: Vă imaginați, maestre, o Românie condusă, de exemplu, de Nicușor Dan din mai?

Florin Zamfirescu: Domnule, eu îmi imaginez orice după cum vedem acuma, România nu-i condusă de nimic și totuși plutește săraca, plutește așa ca un pește mort, nu se scufundă că are hidrogen în el. Cine e Nicușor Dan?

Simona Gheorghe: Primarul Capitalei, cum? Are cele mai multe voturi după președinte.

Florin Zamfirescu: Domnule, s-a zbătut să fie primarul Capitalei? A fost ales a doua oară, în ciuda tuturor credințelor? Să rămână acolo, de ce trădează? S-a luptat pentru asta, ce e asta? Hai de colo, ba vreau aia, ba vreau aia, ce suntem copii să tragem de jucăria  ăluilalt? Dar Crin Antonescu te uiți la el parcă e fantoma din… e un film fantoma…

Simona Gheorghe: Dar știți că el spune despre Călin Georgescu că Călin Georgescu e fantomă, nu el.

Florin Zamfirescu: Păi, bineînțeles că fantoma nu vede altceva decât fantome, mi-e milă de el, mi-e milă de toți, mi-e milă de Ponta, mi-e milă de….

Simona Gheorghe: Ia uitați-l ce spune. Haideți, să vi-l arăt pe Crin Antonescu ce spune despre Călin Georgescu și care e strategia să câștige alegerile.

A fost difuzată o declarație înregistrată a lui Crin Antonescu despre alegerile anulate în decembrie 2024, precum și despre fostul candidat la alegerile prezidențiale, Călin Georgescu. În studio declarația a fost comentată de invitatul emisiunii.”

Acum am înțeles, totul ar fi fost bine dacă nu se comenta. Vorba proverbului tăcerea e de aur, și nu găsim aur în gura lumii slobodă. Bulă la ora de gramatică. Profesorul: -Eu nu am mâncat, tu nu ai mâncat, el nu a mâncat, noi nu am mâncat, voi nu ați mâncat, ei nu au mâncat! Repetă și tu, Bulă! -Nu a mâncat nimeni! Dar să ne trăiască aleșii care au inventat această instituție în ciuda articolului 30 din Constituție. Să fie pace!

P.S.: Nu vorbiți despre ceva „anulat” sau pace și nu dați numele persoanelor importante ce vor să ne conducă destinele, toate sunt extraordinare, iar (gurile rele spun) multe au stele pe umeri și centuri de castitate.

Filosofia indiană și sublima ei subtilitate: intercondiționalitatea specific geografic, specific istoric, specific cultural-filosofic (I)

Data: 24 aprilie 2025 by George Petrovai

Întrucât, vorba cronicarului Miron Costin, „Nu sunt vremurile supt cârma omului, ci bietul om supt vremuri” (altfel spus, nu-i timpul la cheremul omului, ci omu-i la bunul plac al timpului), practic este imposibil să ne imaginăm profilul moral-spiritual al lumii noastre fără covârșitoarea contribuție a culturii antice indiene, ba chiar fără acel ceva caracteristic ei, care a fost generat în urmă cu mii de ani de intercondiționalitatea specific geografic – specific istoric – specific cultural-filosofic. Da, căci citându-l pe istoricul englez Henry Thomas Buckle, iată ce scrie gânditorul român Petre P. Negulescu în primul volum al tratatului Geneza formelor culturii (BPT, Editura Minerva, 1993): „(…) întinderea și adâncimea misticismului la indieni, în trecut, s-a datorat influenței deprimante a naturii în mijlocul căreia au trăit și a organizării apăsătoare ce le-a reglat activitatea. Cea dintâi, cu măreția ei copleșitoare, i-a făcut să-și simtă prea mult slăbiciunea sau chiar neputința în fața forțelor ei uriașe; cea de-a doua, cu regularitatea castelor ei tradiționale, le-a mărginit prea mult inițiativa și le-a împiedicat prea mult dezvoltarea. De unde, renunțarea inteligenței și exaltarea sensibilității, adică atitudinea mistică în fața lumii și a vieții”.

Acuma, tot ce se poate ca Buckle, deodată produsul și promotorul pragmatismului occidental, să aibă dreptate în ceea ce privește inițiativa, dezvoltarea economico-socială, sensibilitatea și atitudinea mistică a indienilor. Dar tot Negulescu (și în același tratat) recurge la Arthur Schopenhauer, un redutabil gânditor occidental și bun cunoscător al filosofiei indiene încă din anul 1816, pentru explicarea diferenței categorice dintre omul obișnuit și filosof: „Pe când omul obișnuit e compus din trei sferturi voință și un sfert numai inteligență, la filosof raportul este invers: trei sferturi inteligență și un sfert numai voință”.

Punctul de vedere schopenhauerian ne ajută să înțelegem următoarele două lucruri: a) Cu o asemenea structură sufletească, filosofii sunt realmente condamnați „să se țină departe de viața practică, al cărei factor de căpetenie este voința” (P.P. Negulescu); b) Având în vedere fascinanta profunzime și subtilitate demonstrată de indienii antici în întinsa lor literatură filosofică, teologică și profană (Vede, Brahmane, Upanișade, Sūtre, budism, Codul lui Manu, Mahābhārata, Rāmāyana), nu doar că sintagma „renunțarea inteligenței” (fie că locuitorii Indiei au lăsat inteligența să dormiteze, fie că aceasta – „ofensată” din pricina gradului scăzut de întrebuințare – se îndepărtează de ei) nu este nicicât întemeiată, dar, potrivit opiniei avansată de cugetătorul german, vechii hinduși stăteau la acest capitol mult mai bine ca alte popoare megieșe și de mai departe, la drept vorbind chiar cu o idee mai bine ca mesopotamienii, vechii egipteni, chinezii antici și greco-romanii, cu toții mari furnizori de spiritualitate întru constituirea culturii universale. Însă, potrivit unor spectaculoase descoperiri arheologice făcute cu ceva timp în urmă pe teritoriul României (precum misterioasele tăblițe de la Tărtăria) și spre mândria tuturor românilor, urmașii daco-geților, hindușii nu stau cu cultura și civilizația lor mai bine ca tracii, nici la capitolul vechime (dimpotrivă, mulți învățați din străinătate și de la noi sunt de părere că axul spiritual al lumii antice era la nordul Dunării!) și nici la cel axiologic.

Iar dacă luăm aminte la reușitele economico-sociale ale Indiei zilelor noastre (una dintre țările emergente îmboldită de ambiții pe măsura enormelor resurse umane și materiale de care dispune), se poate vedea că ea nici la capitolul voință nu stătea rău. Atâta doar că, de-a lungul mai multor veacuri („indienii nu sunt grăbiți și timpul nu joacă mare rol la ei”, ne înștiințează ilustrul indolog ieșean Theofil Simenschy în cartea Cultură și filosofie indiană în texte și studii, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978), mai exact până la dobândirea independenței, voința națiunii a fost ținută în frâu ba de anacronicul și contraproductivul sistem al castelor, ba de contemplativismul îmbibat cu misticism…

Acesta fiind sistemul tridimensional al specificului indian, consider că el poate fi mai lesne înțeles și, desigur, mai corect încadrat în istoria omenirii doar după lămurirea sintagmei „specific național”.

Mai întâi, ne face cunoscut P.P. Negulescu, se impune concluzia că „viața în comun este principalul factor determinant în formarea caracterelor psihice ale individului” și că, în pofida deosebirilor fizice dintre indivizii ce compun un popor, se constată cu ușurință un aer de familie  comun, manifestat printr-un mod specific de reacție la acțiunea factorilor naturali și sociali, respectiv printr-o anumită comportare cu semenii. Apoi că nu trebuie confundată ideea de rasă cu aceea de popor sau națiune, deoarece „cea dintâi e o noțiune biologică, cea de-a doua o noțiune psihologică și sociologică”. În fine, dar nu în ultimul rând, pentru că nu poate fi caracteristică o trăsătură unificatoare, ci doar una diferențiantă, Negulescu subliniază faptul că „ortodoxismul nu e specific românesc”, tot ortodocși fiind „și grecii, bulgarii, rușii și sârbii”. În aceeași ordine de idei, gânditorul român consideră că literatura constituie compartimentul cultural predilect pentru afirmarea/detectarea specificului național și că știința sau filosofia nu pot avea caracter național din simplul motiv că acest aspect le-ar deposeda de valoarea universalității. Vasăzică, susține Z. Ornea în Prefața tratatului, nu se poate vorbi de filosofii naționale, cu toate că există „moduri naționale de filosofare”.