După așezarea lor în Istria, istro-românii încep să fie asimilați de populația locală, păstrându-și identitatea și limba numai în zonele mai dens populate de ei, ale localităților Žejân și Sušnjevicę. Cauzele asimilării au fost multiple. În primul rând numărul lor, care nu a putut niciodată depăși 40.000, prima estimare fiind la 10.000, era mult mai mic decât al celorlalți, iar majoritatea așezărilor lor erau răspândite printre celelalte. Faptul că erau mult mai răspândiți decât astăzi este dovedit de toponimie, care a fost data de ei. O întreagă regiune din nordul Istriei, aflată majoritar pe teritoriul Croației și parțial în Slovenia se numește Ćićarija, în italiană Cicceria. Nume istro-române de localități sunt Floričići, Jerbulišće, Katun, Kature, Fečori, Kerbune, etc.. Se mai cunoaşte faptul că acum şapte decenii existau vorbitori ai acestui dialect şi în alte sate sau cătune din peninsulă, cum ar fi: Munc, Liubici, Brig, Banascra, Mune Mare, Negri, Schilazzo, Santa Lucia, Ceravizzo, Cărbune, Cărniţa, Stara Guna, Corte Alba, Vlaşca, Vlahi, Fărăgun, Cătun, Cepici, Liţul, Runchi, Tupliţe, Cuculeani, Rumeri, Romania, Vale, Vlahobreg, Vodiţe şi altele. Toponimia peninsulei ne demonstrează însă o prezenţă masivă a istro-românilor în evul mediu: două aşezări cu denumirea Romania, altele unsprezece cu denumirea Cătun, apoi Vlasici, Vlascova, Volosca, Vlahova, Rumeni, Spinei, Murari, Sugari, Ciobani, Ciubănici, Ierbulişte, Bolobani, Bolovani, Buzet, Sărman, Floricici.
Ocupația de bază tradițională a istro-românilor era păstoritul, dar aveau și alte ocupații. Încă din secolul al XIV-lea este atestat că formau caravane cu care umblau să-și comercializeze lactatele produse de ei și să transporte diferite alte mărfuri, de exemplu plumb din Bosnia la Ragusa (astăzi Dubrovnik) și sare de pe coasta Adriaticii spre interior. În comerțul raguzanilor, „caseus vlachescus” sau „vlachiscus” (brença, adică brânza, cum apare într-un document din 1357) avea o asemenea importanță, încât se folosea și ca mijloc de plată, iar prețul său era stabilit de autorități. O ocupație tipică a istro-românilor a fost în secolul al XIX-lea și în prima jumătate a celui de-al XX-lea producerea mangalului (cărbune de lemn), pe care-l transportau la distanțe mari ca să-l comercializeze. Sextil Pușcariu descrie pe larg modul în care se făcea mangalul. Făceau de asemenea comerț cu oțet. În 1896, Teodor Burada a constatat că sărăcia era mare în rândul istro-românilor: oieritul decăzuse, creșterea vitelor era neglijată, iar agricultura era slab productivă. Cultivaseră vița de vie, dar aceasta fusese distrusă de filoxeră. Un mijloc de a-și mări veniturile prin lucratul pământului era cultivarea salviei, mai ales în Sušnjevicę. Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, regiunea Istria face parte din Austro-Ungaria, provincia numită Österreichisches Küstenland (Provincia litorală austriacă), și este locuită de mai multe etnii, în principal croați și italieni. Spre deosebire de aceștia, istro-românii nu sunt recunoscuți ca naționalitate.
Cercetătorii din epocă constată discriminările de care suferă aceștia. Gustav Weigand menționează că școlarizarea lor este foarte neglijată. Și croații, și italienii caută să-i asimileze și, ca urmare, în satele istro-românilor nu sunt școli nici în croată, nici în italiană, și cu atât mai puțin în română. Același lucru îl semnalează și Vincențiu Nicoară, profesor ardelean la liceul din Fiume (astăzi Rijeka), precum și geograful maghiar Lajos Czink care, după o călătorie în Istria făcută cu prietenul său Nicoară, relatează că 47 de locuitori din Sušnjevicę au cerut dietei istriene școală în limba lor, fără rezultat. Afirmația lui Weigand este parțial contrazisă de faptul că italienii din dietă au sprijinit această cerere, dar erau în minoritate față de croați. La 16 ani după aceea, Andrei Glavina atrage atenția asupra aceluiași lucru. Nicoară, Czink și Glavina menționează de asemenea că slujbele la biserică se fac în latină și în croată, preoții străduindu-se să împiedice dezvoltarea culturală a enoriașilor. După Primul Război Mondial, Istria trece la Italia. În 1921 este deschisă prima școală în care se folosește istro-româna și româna, înființată de Andrei Glavina, dar acesta moare în 1925 și școala se desființează. Tot Glavina devine primarul unei comune care se constituise din toate satele instro-române de la sud de muntele Učka. În 1945, Istria este înglobată în Iugoslavia. Este un moment în care emigrația dă o lovitură aproape fatală comunității locale istro-române. Când a început școlarizarea și la sate, lipsa aspectului scris al limbii a făcut imposibilă aceasta în limba maternă. În plus, atunci când istroromânii au dorit școală în română, au fost împiedicați să o aibă, din cauza croaților, care voiau să-i asimileze. Lipsa școlilor a făcut ca la începutul secolului al XX-lea, 90% din istroromâni să fie analfabeți. Situația s-a îmbunătățit progresiv, mai ales după al Doilea Război Mondial, astăzi peste 95% fiind știutori de carte, dar în croată. Cei care se ridicau pe scara socială erau nevoiți s-o facă cu prețul asimilării. Astfel nu s-a format o elită proprie, care să mențină conștiința etnică și să contribuie la păstrarea limbii. Asimilarea s-a accelerat începând cu anii 1950, prin faptul că izolarea satelor s-a redus prin modernizarea drumurilor și populația a devenit mai mobilă în urma industrializării. Aceste fenomene au favorizat înmulțirea căsătoriilor mixte, fiind un factor de asimilare în plus. Astfel, limba istro-română a fost percepută ca din ce în ce mai puțin utilă în afirmarea pe plan social, fiind mai mult „decorativă”.
Din cauza asimilării, numărul istroromânilor, înțelegând prin aceștia vorbitorii limbii, a fost în continuă scădere, dar acest număr a putut fi mai mult estimat, instro-românii figurând rar ca atare în recensăminte. Autoidentificarea istroromânilor nu este unitară. Pe de o parte, fiindcă au fost până nu demult izolați unii de alții de munte, între vlåš și žejånci nu există sentimentul comunității etnice și lingvistice. Pe de altă parte, cel mai frecvent ei se declară croați, eventual croați care vorbesc vlåški, respectiv žejånski, alții se consideră italieni, iar câteva zeci se declară români. Unii își spun români numai în contactele cu români din România. În prezent se estimează că mai sunt în satele lor natale 150 de vorbitori fluenți de istro-română, care au învățat limba de la părinți. Poate mai sunt de două sau de trei ori pe atâția în orașe și încă câteva sute în afara Croației: Europa, Statele Unite ale Americii, Canada, Australia. Antonio Dianich estimează la 400 – 500 numărul istro-românilor stabiliți în S.U.A., dintre care 200 ar cunoaște limba. Aproape toți cei care vorbesc limba sunt de vârstă mijlocie sau bătrâni. Transmiterea limbii de la părinți la copii practic a încetat la generațiile născute în anii 1950-1960. Puținii vorbitori mai tineri (în jur de 30 de ani) au învățat-o de la bunici ca a doua sau a treia limbă. De altfel, toți istro-românii sunt cel puțin bilingvi. Istroromânii și limba lor nu sunt prezenți ca atare în datele recensămintelor, dar ar putea fi printre cele referitoare la români. Astfel, în 2011, pe toată Croația s-au înregistrat 955 de persoane cu limba maternă română și 435 de naționalitate română, dar nu se poate ști câte din acestea sunt „băieși”, care au ca limbă maternă daco-româna. În județul Istria se declară români 49 de persoane și vlahi 6, iar cu limba maternă română și vlahă 70, respectiv 6. În județul Primorje-Gorski Kotar, unde se găsește Žejane, sunt înregistrați 31 de români și 3 vlahi, precum și 40 de persoane cu limba maternă română. În prezent mai sunt sate cu locuitori istro-români în nord-estul Istriei, un sat la nord de muntele Učka și câteva la sud de acesta. Numele lor apar în surse în mai multe limbi și în și mai multe variante.
Situația limbii istro-române este reflectată de prezența ei în Cartea roșie a UNESCO despre limbile în pericol, secțiunea „Limbi în pericol grav” și în Atlasul UNESCO al limbilor din lume în pericol. În prezent, modul de viață al istro-românilor nu diferă de cel al populației majoritare. Odată cu industrializarea începută în anii 1950, și istroromânii s-au orientat spre orașe în căutare de lucru, mutându-se în acestea sau făcând naveta. Ocupația tradițională a producerii mangalului n-a dispărut total. În 2008 mai era producție de mangal pentru restaurantele din regiune. Istro-românii au avut cândva o cultură nematerială bogată, constând din dansuri, cântece, basme, proverbe, practici magice, obiceiuri legate de naștere, nuntă, înmormântare și sărbători, practicate în limba lor și prezentând asemănări cu cele ale românilor în general. Acestea erau încă destul de vii atunci când le-au consemnat primii vizitatori și cercetători, care au și publicat din ele, observând totodată că au tendința să se piardă. Însă odată cu asimilarea, acestea au fost parțial practicate în limba croată, apoi, în procesul de modernizare a societății, au dispărut aproape total. Se mai păstrează la Žejân obiceiul de Lăsatul secului al „zvonciarilor” (clopotarilor), care nu este specific istro-român, dar are unele particularități față de același obicei practicat în mai multe regiuni ale Croației. Ține de ritualurile precreștine existente în mai multe țări, de alungare a spiritelor rele ale iernii. În prezent, zvonciarii sunt constituiți într-un ansamblu folcloric care perpetuează obiceiul în sat, îl prezintă la carnavalul din Rijeka și în alte țări. Acești „zvonciari” sperăm să ia legătura cu „Cucii” din Brănești (jud. Ilfov), pentru a fi invitați la Festicalul „Ziua Cucilor” ce are loc aici în fiecare zi de primăvară, după lasata secului de brânză. „Zvonciarii” participă în fiecare an la „Carnavalul de la Rijeka” (croat: Riječki karneval), care se desfășoară în fiecare an înainte Postul Mare (între sfârșitul lunii ianuarie și începutul lunii martie) în Rijeka, Croaţia. Înființat încă din anul 1982, acesta a devenit cea mai mare carnaval în Croația.
Religia istro-românilor este catolică în rit latin, dar la origine se pare că a fost ortodoxă, deoarece Ascoli afirmă că în satul Sucodru biserica fusese cândva ortodoxă înainte de a deveni catolică. După majoritatea lingviștilor, idiomul vorbit de istro-români este un dialect al limbii române, celelalte fiind cel daco-român, cel aromân și cel megleno-român. După Radu Flora este un grup de graiuri daco-române, iar după câțiva lingviști (Petar Skok, Alexandru Graur, Ion Coteanu) este o limbă romanică de est aparte. Din cauza împrejurărilor istorice, în contextul asimilării treptate a istro-românilor cu populația majoritară croată, instro-româna a fost din ce în ce mai mult influențată de limba acesteia, ajungând să fie considerată de Coteanu o „limbă mixtă”, cu multe împrumuturi lexicale, inclusiv cuvinte gramaticale, morfologia fiind de asemenea influențată.Fiecare sat își are varianta sa, cu mici deosebiri între cele din sudul muntelui Učka, și mai mari între acestea și cea din Žejân. Înzestrarea limbii cu un aspect scris nu a avut loc, și cu atât mai puțin standardizarea ei, de aceea procesul pierderii sale s-a accentuat. Acțiuni de salvare au început cu măsuri oficiale abia în anii 1990 și s-au intensificat după 2000. Croația, membră a Consiliului Europei, ratifică și ea „Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare”, în 1997, precizând limbile pentru care o aplică, dintre care lipsește româna, dar și istro-româna. Monitorizând aplicarea Cartei, un Comitet de experți prezintă periodic raporturi referitoare la aceasta. La 12 martie 2008 apare limba istro-română într-un asemenea raport, pentru prima oară într-un document oficial al Consiliului, reamintind o cerere anterioară adresată guvernului croat: „Unele elemente probează prezența tradițională în Istria a unei mici comunități de vorbitori ai unei limbi numite istro-română. Comitetul de experți dorește să obțină informații asupra acestei limbi cu ocazia următorului raport periodic” (paragraful 48). Raportul citează și răspunsul guvernului croat: „[…] în septembrie 2007, Ministerul Culturii a hotărât să atribuie acestei limbi statutul de bun cultural nematerial; prin urmare, istro-româna este înscrisă în Registrul bunurilor culturale protejate ale Republicii Croația” (Anexa 2 la raport, punctul 8). Într-adevăr, istroromâna este înscrisă pe Lista bunurilor culturale nemateriale protejate ale Croației, cu denumirea de istro-rumunjski govori (graiuri istro-române), listă ce face parte din Registrul bunurilor culturale, în baza Legii privitoare la protejarea și păstrarea bunurilor culturale. Considerând insuficiente măsurile luate de guvernul croat, Vlad Cubreacov, deputat al Republicii Moldova în Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, inițiază o propunere de rezoluție susținută de alți 33 de deputați din diferite țări, pe care o înaintează la 21 aprilie 2008. În aceasta se cere să se recomande Croației să recunoască oficial minoritatea instro-română și să-i asigure exercitarea drepturilor înscrise în Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în special cele referitoare la folosirea limbii materne în învățământ, practica religioasă și media, precum și să susțină asociațiile culturale ale istroromânilor. Propunerea cere totodată să li se recomande autorităților din România să coopereze cu cele croate în a lua măsuri urgente pentru păstrarea identității și limbii istro-românilor. Până la urmă propunerea n-a fost examinată de Adunare. Pe plan local, autoritățile iau unele măsuri, astfel, Statutul județului Istria, adoptat în 2009, prevede că aceasta promovează păstrarea dialectelor locale, printre care și istro-româna. Într-un nou raport prezentat la Consiliul Europei referitor la aplicarea Cartei, cel din octombrie 2010, raportorul József Berényi, deputat din partea Slovaciei, menționează că a cuprins în raportul său propunerea de rezoluție a lui Vlad Cubreacov și că prezintă cazul minorității istro-române ca exemplu care trebuie să facă obiectul unei atenții deosebite. Reamintește informațiile cuprinse în raportul din 12 martie 2008, apoi cere o atenție mai mare pentru limba istro-română amenințată cu dispariția, și exprimă necesitatea recunoașterii oficiale și a protejării minorității, recomandând Comitetului de experți să ia în considerare remarcile din acest raport în raportul său următor. Prin hotărârea autorităților croate, începând din 2010, la școala gimnazială „Ivan Goran Kovačić” din Čepić se promovează graiul istro-român, din care cauză are un regim special, adică poate să nu îndeplinească reglementările privitoare la numărul elevilor. Astfel, în planul de învățământ pe anul școlar 2016-2017 sunt prevăzute 70 de ore pe an, câte două pe lună, de istrorumunjski jezik „limba istro-română” și de alte activități legate de tradițiile istro-române, cu doi profesori. Acestea au loc în clădirea școlii din Sušnjevicę, care ține de școala din Čepić. Guvernul României se implică în chestiunea istroromânilor în cadrul relațiilor bilaterale cu cel croat. Astfel, în 2011, într-o declarație comună de presă în urma unor convorbiri între cele două guverne, se afirmă că au „abordat și un subiect extrem de important și de mare interes pentru România, și anume comunitatea de istroromâni”, precum și că „un sprijin din partea autorităților croate pentru conservarea acestui bun cultural comun este și va fi extrem de apreciat de către România”.
În anul 2000, la Pola (Croația) s-a organizat cel de-al III-lea simpozion internațional dedicat limbilor în contact, cu tema „Idiomul istro-român ieri, astăzi, mâine”, prima manifestare de mare amploare consacrată istro-românilor. La acesta au participat lingviști, istorici, etnologi, oameni de cultură și de presă din Croația, România și Italia, precum și persoane oficiale croate și române, ceea ce a creat speranța că se va întreprinde ceva în scopul salvării identității și limbii istro-românilor. Cercetătorii și-au reluat activitatea de teren. Astfel, în 2007, un grup de universitari din Timișoara a reluat anchetele dialectale în localitățile cu istro-români, iar în 2008, etnologi de la Complexul Muzeal „Astra” din Sibiu au efectuat și ei o cercetare de teren. Un simpozion cu tema „Istroromânii: repere cultural-istorice”, organizat în 2008 de „Astra”, a prilejuit și un spectacol dat de zvonciarii din Žejân. Cu scopul salvării identității și limbii istroromâne există și o serie de asociații din Croația și din afara ei, precum și inițiative personale. Asociația de prietenie italo-română „Decebal” din Triest, prezidată de Ervino Curtis, a fost înființată încă în 1987. A organizat, spre exemplu, în 2007, o expoziție itinerantă cu titlul „Istroromânii, o cultură mică în istoria cea mare”, prezentată în Italia, Austria și România, aici cu ocazia simpozionului de la Sibiu. În aceeași direcție acționează Asociația culturală istroromână „Andrei Glavina” de la Roma, înființată în 1994 de către Petru Emil Rațiu. Mai există și proiectul Očuvęj vlåška ši žejånska limba (Păstrarea limbii vlășești și jeiănești) inițiat în 2005 de lingvista Zvjezdana Vrzić de la Universitatea din New York, împreună cu emigranți istro-români din S.U.A. și extins în 2007 la Croația, prin includerea Muzeului Etnografic din Istria, apoi, din 2011, a asociațiilor culturale Tragovi de cercetare și documentare a limbilor și culturii din Istria și Kvarner, Spod Učke din comuna Kršan și Žejane. Este susținută de Ministerul Culturii al Republicii Croația, de către două consilii județene și două consilii locale. Din 2010 are un site care cuprinde înregistrări audio și video, dicționarul lui Kovačec din 1998 în format online, lecții de istroromână etc. Alte acțiuni importante sunt întreprinse prin intermediul site-ului „Istro-Romanian Community Worldwide” al Marisei Ciceran, pentru publicarea a numeroase materiale de tot felul legate de istro-români.
Pe lângă literatura populară culeasă și publicată de cercetători în decursul timpului, datorită asociațiilor și proiectelor există de puțină vreme și o literatură cultă în istroromână, redusă cantitativ, care constă în poezii, unele pe muzică, amintiri, eseuri și traduceri. Unele creații au fost publicate în prima revistă în limba istro-română, Scrisore către fraț Rumer, a Asociației culturale istroromâne „Andrei Glavina”, apărută în anii 1996-2002, în volum și/sau pe Internet.
Dacă acum istro-românii sunt pe cale de dispariție, să nu uităm că dintre ei s-au ridicat în timp nume precum marele inventator Nicolae Tesla și principesa Elena Ghica (Dora D*Istria) artistă și scriitoare, și încă mulțu altăă. Nicolae Tesla „Marele savant şi inventator Nicolae Tesla (Mikola Tesla) s-a născut în 10 iulie 1856, în familia preotului ortodox Milutin Teslea şi al Gicăi Mandici. Este după părinţi din rândul istro-românilor, populaţie aromână care era răspândită din Croaţia de astăzi, până în Muntenegru. Elena Ghica/Dora D’Istria (numele de artistă şi scriitoare), a fost fiica banului Mihai Ghica şi nepoata domnitorului Grigore Ghica al IV-lea care provenea dintr-o familie istroromână. „Fiică a marelui ban Mihai Ghica, a primit sub influenţa mamei Catinca, neam de oieri olteni, o educaţie aleasă. La 10 ani cunoştea nouă limbi străine. La unsprezece ani a scris o nuvelă, la paisprezece ani a tradus Iliada lui Homer din original în germană iar la şaisprezece ani a luat parte la expoziţia de artă figurativă din Dresda.Este prima femeie româncă care a publicat o carte „Pentru educaţia copiilor”. Dora D’Istria studia istoria, literatura, folclorul, sociologia, economia politică, agricultura şi religia. În anul 1849 s-a căsătorit cu principele rus Alexandr Masalski urmaş al lui Rurik. Simpatia arătată Franţei şi Angliei în războiul Crimeii, soldat cu înfrângerea Rusiei, a fost pedepsită exemplar fiind bătută cu cnutul. Cu acordul soţului, a plecat singură, definitiv din Rusia. S-a stabilit în Elveţia unde a escaladat vârful Moench, pe care a fixat tricolorul românesc, fiind prima femeie care a reuşit această performanţă.” Scriitoarea Dora D’Istria (principesa Elena Ghica) a fost una dintre cele mai culte femei din Europa epocii sale, care a vizitat Roşia Montană din Munţii Apuseni, probabil nu întâmplător. Opera sa extrem de variată tematic a fost publicată sub pseudonimul Dora D’Istria ce aminteşte de originile istro-române ale familiei Ghica. De origine istro-română a fost şi Matei Vlăhici (1520-1575), teolog protestant de limbă latină şi germană din secolul XVI, primul şi cel mai de încredere colaborator al lui Martin Luther, cunoscut şi ca Matthias_Flacius Illyricus (în latină), Matija Vlačić/Vlachich (în croată) şi Matthias Flach (în germană). Istro-români au fost şi profesorul Luigi Belulovici şi medicul Giuseppe Belulovici, scriitorul de limbă italiană Ezio Bordul, ca şi jurnalistul de limbă italiană şi croată, dar de origine istro-română, Ezio Mestrovich (1941-2003).
Istroromânii, o comunitate de români aflată departe de „casă” a reușit să își promoveze valorile și să supraviețuiască sute, dacă nu chiar mii de ani. Din păcate astăzi se află pe care de dispariție. La această situaţie regretabilă a contribuit mai ales lipsa de interes a reprezentanţilor instituţiilor de stat ale României, în secolul XX, care continuă şi astăzi faţă de fraţii noştri din afara graniţelor (zona Balcanilor, Carpaţilor Păduroşi, Transnistria etc.).
-sfârșit-
Lasă un răspuns