Arhiva zilnică: 20 februarie 2023

„Brexitul” activelor rusești înghețate…

Data: 14 octombrie 2024 by Cezar Adonis Mihalache

Distanțarea încă nu este vizibilă… Dar se simte… Iar NATO își pregătește, nu doar deschiderea unui al doilea front împotriva Rusiei, ci singurul care ar mai putea conta… Pentru că războiul nu este despre câți oameni ar trebui să mai piară… Nici despre continuarea lui când nu vor mai fi suficienți soldați spre a fi trimiși drept carne de tun… Ci despre momentul în care „unchiul Sam” va considera ca fiind mai profitabil să-și recupereze prada de război via Marea Britanie, lăsând UE să-și ducă mai departe lipsa de unitate… În fond, este vorba despre activele rusești înghețate pe post de pseudo sancțiuni… Iar firul se desface în două de dinaintea izbucnirii războiului… Din momentul în care Marea Britanie și-a asumat un „Brexit” costisitor pentru o răscumpărare prin confiscare în viitor… Iar astăzi este tot mai clară această paradigmă a pre războiului… Pentru că în balanța acestui conflict sunt două talere în care atârnă acei bani, acele active, de la care a plecat poate totul… Nu doar agresiunea Rusiei asupra Ucrainei, ci și interesul „terților”, la acel moment, astăzi părți clare în război, de a fi transformat un litigiu între două țări ex-sovietice (având multe probleme nerezolvate, e drept) într-un conflict zonal, apoi regional și, curând, poate mondial…

Activele rusești înghețate… Valoarea lor, felul de redistribuire și eventuală utilizare pentru propriile interese și nevoi și, mai ales, șansa reală de a fi confiscate „in integrum” de cei implicați… Pe cele două fronturi, de data aceasta financiar-economice: Uniunea Europeană și Marea Britanie. Fiecare, mai ales după trasarea liniei „Brexitului”, cu partea lui de active rusești la dispoziție. Or, Brexitul a furnizat Londrei cel mai bun model de confiscare „in integrum”. Acela în care preluarea activelor rusești, în valoare poate chiar mai mare decât cele ale întregii Uniuni Europene, să tezaurizeze banii strict în Anglia, Londra nemaiavând, nu-i așa?!, nimic de împărțit cu familia europeană… Poate doar niște despăgubiri către statele UE ale ieșirii sale prin Brexit, dar despre care oricum nu mai vorbește nimeni. Pe când, la nivelul Uniunii Europene, eventuala confiscare a activelor rusești nu ar rezolva de fel problema repartiției juste a acestora către țările membre, rămânând același veșnic măr otrăvit: cine va lua „grosul” și cine va rămâne doar cu plățile și costurile războiului altora pentru alții?!…

Sigur, se naște și o altă întrebare… Dacă la momentul invaziei declanșate de Moscova, Anglia ar fi fost încă în UE, oare cum ar fi decurs procesul de înghețare și recuperare a activelor rusești? Sau, nimeni nu ar mai fi privit și nu ar mai fi investit în acel război mai mult decât fonduri umanitare și pro pace? Sau, și mai pertinent, dacă după încheierea războiului Marea Britanie va reintra în UE, cine va stabili cuantumul datoriilor către Uniunea Europeană dacă activele rusești înghețate vor fi fost fructificate în interesul coroanei?… Evident, nu este încă vremea unui răspuns. Nici măcar a unor aproximații. Dar asta nu înseamnă că „unchiul Sam”, prin NATO, nu-și va face propriul joc. Tot mai clar mergând spre o alianță NATO-UK, poate chiar minimalizând, pe viitor, pe cea NATO-UE. Într-un viitor nu atât de îndepărtat. Nu din momentul în care „unchiul Sam” a deschis nu doar capete de pod și prin UE dar și prin Marea Britanie, ci a făcut niște pași uriași ca viitoare efecte, mișcări nediscutate la nivelul Alianței cu statele membre. Atât prin demararea procesului de dezavuare a „Actul Fondator dintre NATO și Rusia”, semnat în 1997, după prăbușirea Uniunii Sovietice, din cauza căruia alianța trebuie încă să vorbească despre „agresiunea Rusiei la adresa țărilor alianței”, nu la adresa alianței ca un tot, dar și prin trimiterea de semnale consistente către Londra (prin inițierea de discuții cu guvernatorul Băncii Angliei și Trezoreria britanică) pentru reevaluarea statusului NATO-UK. Și, evident, modul de valorificare a activelor rusești înainte de o face guvernul englez strict pe zona sa de interes. Pentru care, vorba aceea, poate a și riscat un „Brexit”, din fericire pentru Londra, nu atât de împovărător financiar, economic, logistic și vamal (nici măcar cât un Schengen eșuat pentru Europa!) cât s-a estimat…

Trăim, chipurile, în democrație…

Data: 14 octombrie 2024 by Diana Maria Brăgaru

Dar una în care tu, cel care citești, eu, noi toți nu avem nimic de spus in privința a ce ajunge pe listele electorale. Cine e pe liste, indiferent pentru ce funcții publice, nu hotărâm noi. Niciodată! Am drept de vot din 1991. Niciodată nu am avut ocazia să votez un candidat despre care să pot spune că mă reprezintă cu adevărat. Nici în acest an nu o voi avea. Mă gândisem să votez un candidat care să nu fi făcut deloc parte până acum din sistem. De niciun fel. Oferta era extrem de redusă din start: Pr. Ciprian Moga sau Dr. Constantinescu. Acum nu mai am pe cine. Ambilor le-a fost respinsă candidatura. În acest moment niciun candidat la prezidențiale nu este nou, toți au legături cu sistemul în spate și nu e nimeni curat, cu o activitate civică recunoscută, care să îl recomande.

Simion – AUR. Pentru mine, AUR a fost, la început, o speranță. Până l-am văzut, destul de repede, pe Simion derapând din ce în ce mai mult, ca într-un moment apoteotic sa îl văz luând-se de gât cu „Fratele Dan Diaconescu”. Cum a intrat AUR în parlament când nu știa aproape nimeni de el, nu e greu de ghicit. Mai rău e ca a atras la început oameni de bună-credință. Mulți dintre ei s-au lămurit între timp. Ciolacu. Desemnat de PSD. Care a lăsat capul în jos în fața șefilor de la Bruxelles și i-a oferit lui Iohannis contracandidatul perfect care sa îl pună a doua oară în scaun la fel de degeaba. Plus toate potlogăriile făcute de la Iliescu încoace. Și cu asta am spus tot. CIUCĂ. Generalul de carton. Din câți Generali adevărați are România, PNL nu l-a găsit disponibil decât pe acesta. Elena Lasconi, USR. Partid croit de către servicii, în special rezultatul muncii DGSE (serviciul de informații externe francez) + altele. Vârful progresiștilor. Candidata având crucea la gât și lejebitichiul în dos. Cristian Diaconescu. Ministru de Justiție în timpul tandemului Iliescu- Năstase, apoi Ministru de Externe pentru Băsescu în guvernul Ponta, consilier al lui Traian Băsescu și multe alte funcții. De la PCR, când Diaconescu era „permanent preocupat de pregătirea politică și profesională, fiind cursant al Universității de Marxism din cadrul Cabinetului Municipal de Partid”, la PSD, UNPR, PMP și pana azi când e „independent”. Cristian Terheș. Rupt din AUR. Pentru mine e de ajuns. Ana Birchall, fostă pesedista deghizata acum în independentă. Ana Birchall a fost Secretar General Adjunct pentru Relații Internaționale al PSD, deși nu vorbește nicio limbă străină. Fosta ministru de justiție în guvernul Vioricai Dancilă. Silviu Predoiu – general cu patru stele al Serviciului de Informații Externe. Nu mă deranjează deloc că e șpion militar, treaba e că nu știu cui ii e de fapt credincios cu adevărat. Ludovic Orban – de el, săracul, îmi e milă. Dar nu într-atât încât sa îl votez. Penelist sadea, fără traseism politic, dar nu îl ajută multe. Plus ce a făcut în „Plan Demonium”. Sebastian-Constantin Popescu. Nu m-a convins cu nimic nici el, nici partidul lui. Călin Georgescu. Fost AUR. Cireașa de pe tort, Clubul de la Roma. Alexandra-Beatrice Bertalan-Păcuraru. Pe bune?! Femeia pe care nu o recomandă nimic în afară de faptul că e „fata tatălui ei”, costum de camuflaj, teatru ieftin și prost, plus urletele vaccinistein „Plan Demonium”. Mulțumesc, nu servesc. Mircea Geoană. Cel supranumit de către tătucul Iliescu drept „prostănacul”, cunoscut drept „Mihaela, dragostea mea”. Băiat bun, recompensat baban pentru activitatea sa de către americani după ce a fost, printre altele, și ambasador la ei. Asta după ce a ocupat o perioada postul de ministru de externe pentru Năstase. Printre altele.

Nu știu dacă am omis pe cineva important. Ce știu e că iar nu am cu cine vota!

Unde dai și unde crapă…

Data: 14 octombrie 2024 by Petru Jipa

Când eram mic nu puteam să înțeleg cuvântul „crapă” spuneam capră. Deci: unde dai și unde capră. Căci toți am fost aliniați în poziția mai sus „dătătoare”. Am citit un anunț în ziarul „The Telegraph” că este în curs de apariție la editura domniilor lor, o carte cu interviuri care au fost date la acest ziar de doamna Margaret Thatcher și cum a influențat politica domnia sa. Din acele vremuri eu îmi amintesc foarte puțin, sau poate îmi amintesc cum la radio se anunța despre raidurile făcute de englezi pe insulele Falkland, Malvine. Când am văzut unde este Anglia și unde erau aceste insule mă tot întrebam fără să înțeleg: ce căutau acolo? Ce bine e când ești mic, asta pentru că nu înțelegi mare lucru și privești viața doar roz, la maturitate o privești roz bombon și „chiloțiu” și nu este bine. Un filosof danez, Kierkegaard, spunea: „Boala de moarte este disperarea”. Avea dreptate, cu cât suntem mai disperați se înmulțește AVC-ul. Mă gândeam să fac o paralelă între „Doamna de Fier” Margaret Thatcher și „Doamna de Oțel” din America, Hillary Clinton. Cel mai longeviv prim-ministru al secolului al XX-lea – și prima femeie în acest rol – Margaret Thatcher este o figură formidabilă în istoria Marii Britanii. Fiica băcanului din Lincolnshire a susținut libertatea individuală, a privatizat companiile de stat și a restructurat piețele financiare din Marea Britanie. Probabil că singura frază care mi-a plăcut a doamnei sale, a fost: „Unde există discordie, să aducem armonie”. Deși mandatul ei cu greu poate fi descris ca fiind armonios, trei victorii electorale consecutive sugerează că Doamna de Fier a lăsat în urma domniei sale: multe maxime și… o altă viziune despre lume. „Nu există o societate.”- Individul prin aportul său formează societatea „Dacă vrei să fii respectat, trebuie să te respecți pe tine însuți.” „Nu mă plâng, nu mă plâng, mă îndrept spre acțiune.” „Cei care nu își amintesc trecutul sunt condamnați să-l repete.” – O reflecție asupra importanței istoriei, dar noi trecutul îl tot repetăm. „Ceea ce nu te omoară te face mai puternic.” – Curaj și perseverență în fața dificultăților.

O paralelă între Margaret Thatcher și Hillary Clinton, două figuri emblematice în politica britanică și americană respectiv. Rolul istoric. Margaret Thatcher prima femeie prim-ministru al Regatului Unit (1979-1990), cunoscută pentru politicile sale economice radicale și pentru stilul său autoritar. Hillary Clinton. Prima femeie care a fost nominalizată pentru președinție de un partid major în SUA (Partidul Democrat, 2016). A avut un rol proeminent ca Primă Doamnă, senator și secretar de stat. Thatcher a implementat politici economice liberale, având un accent pe privatizare, reglementare și reducerea rolului statului în economie. Era o susținătoare a valorilor conservatoare. Clinton a promovat politici progresiste, axate pe sănătate, educație și drepturile femeilor. În calitate de secretar de stat, a susținut diplomația și cooperarea internațională. Thatcher a fost o figură polarizantă, admirată de unii pentru curajul și determinarea sa, dar criticată de alții pentru politicile care au dus la creșterea inegalității sociale. Clinton a experimentat o carieră politică controversată, fiind adesea subiect de critici și teorii ale conspirației. Susținătorii ei o văd ca pe o pionieră pentru femei în politică, în timp ce criticii o acuză de lipsă de transparență. Thatcher deși a fost o femeie în vârf, abordarea sa asupra feminismului a fost criticată ca fiind conservatoare, punând accent pe meritocrație în loc de egalitate de gen. Clinton a promovat activ drepturile femeilor și egalitatea de gen, subliniind importanța reprezentării femeilor în politică. Thatcher este văzută ca o reformatoare care a schimbat fața economiei britanice și a influențat politica globală, dar rămâne o figură controversată. Clinton, moștenirea ei este complexă, având un rezultat semnificativ asupra politicii americane și a mișcărilor pentru drepturile femeilor, dar și o carieră marcată de provocări și critici. Concluzie. Deși Thatcher și Clinton au abordări și contexte diferite, ambele au fost figuri de marcă în politica lor, fiecare lăsând o amprentă distinctă asupra societății și a istoriei.

Mă miram cum a apărut „Mee Too”, de-a lungul timpului lumea a avut profesori de elită. Acum să abordăm subiectul despre evoluția gândirii, sau rolul femeilor și despre gen în societate. Știu că s-a parcurs un drum lung de la ideile lui Arthur Schopenhauer până în prezent… Schopenhauer a avut o viziune pesimistă și adesea misogină asupra femeilor, considerându-le inferioare bărbaților din punct de vedere intelectual și moral. El a susținut ideea că rolul femeii este să fie „mamă” și să îndeplinească funcții domestice. De-a lungul secolului XX, mișcările feministe au început să conteste aceste idei, promovând egalitatea de gen și susținând dreptul femeilor la educație, muncă și participare politică. Filozofi precum Simone de Beauvoir și Judith Butler au adus contribuții semnificative la înțelegerea rolului femeilor și a construcției sociale a genului, contestând stereotipurile tradiționale și evidențiind complexitatea identității de gen. În zilele noastre, discuțiile despre gen sunt mai diverse și mai incluzive, abordând nu doar drepturile femeilor, ci și identitățile non-binare și intersex. Mișcările sociale, cum ar fi MeToo, au amplificat vocile femeilor și au adus în prim-plan problemele legate de hărțuirea sexuală și inegalitate. Rețelele sociale și internetul au permis o mobilizare mai rapidă și o conștientizare globală a problemelor de gen, facilitând discuții care nu erau posibile în trecut. De la viziunea restrânsă și pesimistă a lui Schopenhauer, societatea a evoluat către o înțelegere mai complexă și mai nuanțată a genului și a egalității. Această evoluție reflectă nu doar schimbările în gândirea filosofică, ci și progresul social și politic în direcția egalității de gen. Este adevărat că Simone de Beauvoir a fost influențată de diverse personalități, inclusiv de Che Guevara și a avut relații complexe cu bărbații în viața ei. Totuși, contribuția sa la gândirea feministă și la filosofia existențialistă este semnificativă și merită menționată. Relațiile ei cu figuri masculine nu înseamnă că nu a contestat structurile patriarhale sau că nu a promovat emanciparea femeilor. Lucrarea „Se naște o femeie” (1949) este lucrarea sa cea mai cunoscută, în care argumentează că „nu se naște o femeie, ci devine o femeie”, subliniind construcția socială a genului.

De aici și întrebarea mea: Unde dai și unde crapă în această lume complexă…?

Precum niște grăunțe azvârlite de la stăpân…

Data: 14 octombrie 2024 by Gheorghe Piperea

În anul 1997, România a luat de la Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare un împrumut care a fost aprobat prin Ordonanța de Guvern nr. 13/1997. Destinația aparentă a acestui împrumut era „ajustarea sectorului agricol”. Acordul de împrumut a fost semnat la Washington de nimeni altul decât Mircea Geoană, cel care azi se visează din nou președinte al României. Ceea ce conține acest acord de împrumut (mai ales Anexa 3, la acord) este pur și simplu de groază. Pentru acele grăunțe de la stăpân, România condusă minunat de curcanii – șefi a fost determinată să înceapă procesul de efectivă distrugere a agriculturii și a industriei alimentare proprii.

Din perspectiva a aceea ce se întâmplă azi relativ la securitatea alimentară și a viitoarei foamete antrenată de politicile demente de pus în practică în programul Green Deal, acordul este un adevărat atentat la siguranța națională. Ce stabilea Anexa 3? România, în calitate de împrumutat, trebuia să ia următorul set de măsuri: – eliminarea tuturor subvenţiilor pentru îngrăşăminte, reducerea, în 1998, cu cel puţin 25 la sută în termeni nominali, a subvenţiilor pentru seminţe, comparativ cu suma alocată similar din bugetul pe anul 1997; – privatizarea sau lichidarea a două societăţi de seminţe, „Unisem” şi „Semrom”; – plafonarea tarifelor din import de produse agricole și porcine la maxim 22 la sută, respectiv, 45 la sută (așadar, trebuia distrusă producția internă pentru a se favoriza importul); – privatizarea sau lichidarea unui număr minim de întreprinderi publice din domeniul agricol – dintre acestea, cel puțin 48 de societăți„ Comcereal” și cel puțin 1500 de societăți din domeniul prestărilor de servicii agricole (mecanizarea, irigațiile, fertilizarea…); – limitarea rezervei naționale de grâu la 350 mii de tone metrice din 1997 încolo (notă: această rezervă nu a depășit niciodată de atunci cantitatea impusă de bancă…); – fărămițarea, privatizarea sau lichidarea a minim o sută de ferme de stat mari, dintre care cel puțin 50 cu suprafețe de cultură mai mari de 250 de mii de hectare; – privatizarea sau lichidarea tuturor fermelor de porci și de păsări.

De precizat […] că aceleași forțe politice care acum s-au comasat pentru a obține stabilitatea la putere pe încă 10-20 de ani au fost promotoarele și semnatarele acestui acord, pe care l-au respectat cu sfințenie. Nu ar fi rău să sesizați la ce este bună „stabilitatea” – acest acord a fost aplicat la virgulă timp de 20 de ani, ultimele tranșe din împrumut fiind rambursate în 2017. Este evident că, de frica rezilierii contractului și a restituirii înzecite a „grăunțelor” de 200 de milioane de dolari luate în 1997, nimeni nu a avut curajul să NU facă cele promise băncii în 1997 de Geoană & co. Iar opera de distrugere a agriculturii și a industriei alimentare românești a fost sublimă. A fost atât de minunat de eficientă încât România nu numai că acum importă 80 la sută din mâncare, dar nu mai are sisteme de irigații, silozuri, soiuri proprii de plante, fructe și animale și nici reziliența necesară unei pandemii, unui război sau unei perioade de foamete (indusă de birocrații pseudo-științifico-fantastici care au inventat plandemii, politici eco, sanțiuni economice auto-destructive și cultura anulării). Și nici măcar de la zero nu o mai putem lua. Startul e la patru ture de stadion în urma celorlalți competitori. De aceea, a vota CONTRA acestor asasini economici este de o extremă urgență.

Or, având în vedere ceea ce s-a întâmplat recent în zonele devastate de inundații din județele Galați și Vaslui, este clar că nu numai sistemele de irigații au fost destrămate, ci și sistemele de apărare contra catastrofelor. În loc să își pună cenușă în cap, Geoană candidează la prezidențiale. În loc să pună în discuție în CSAT aceste chestiuni de siguranță națională, Iohannis se plimbă la alianțe ale soarelului și la adunări ale preocupaților de schimbările climatice (cu avion de hiper-lux, poluant cât 2000 de mașin la un loc), visând la imunități parlamentare. Dezastrele naturale sunt, la noi, amplificate de dezastruoși politicieni. Nămolul adus de inundație este cauzat de nămolul din politica ultimilor 34 de ani.

Motanul Ciolacu și tigresa Diana…

Data: 14 octombrie 2024 by Cristi Pantelimon

Operațiunea CCR anti-Diana Șoșoacă pare o lucrătură a agenților pro-occidentali, care, preventiv, au pus-o la punct pe filo-rusa și filo-chineza Diana Șoșoacă. Câteva elemente din trecutul recent nu rezonează cu această ipoteză. În primul rând, antisemitismul Dianei Șoșoacă este cu siguranță unul mimat, strategic sau tactic. În România nu mai există antisemiți, poate un antisemitism cultural-istoric, adică o amintire a sfârșitului de secol XIX și mijloc de secol XX, în care figuri importante ale culturii române au avut poziții critice față de minoritatea evreiască. Istorie. În schimb, dacă privim războiul global al momentului și situația Israelului, la el acasă, în Europa și în SUA, lucrurile sunt clare. Israelul e bine înghesuit de situația sa de graniță a SUA/Occidentului în fața unei Asii din ce în ce mai agresive și mai determinate să spună: până aici! Practic, granița imaginară a celor două lumi merge din Baltica până în estul Mediteranei, iar Israelul tinde, din nefericire pentru el, să devină o mică Ucraină, nu așa cum se șoptea, ca Ucraina să devină un mare Israel (ideea aceasta era, posibil, și ea un produs al laboratoarelor care nu sunt de partea Israelului). Rusia și Iranul (plus Turcia, dar și alte state arabe) sunt grănicerii acestei linii de demarcație.

Cum rușii și iranienii se pregătesc să semneze acorduri de construire a unei căi ferate care să lege extremitățile acestei granițe, e clar că axa de transport Nord-Sud, care va lega Baltica de Oceanul Indian, va trebui să fie securizată de partea eurasiatică. Suntem din nou în Marele Joc, deci nu e de glumit. În niciun caz Israelul nu poate fi atât de puternic (de fapt, cei care-l susțin) încât să amenințe această nouă linie de transport.

Dacă la acest aspect se adaugă complicatul și neîndurătorul război al gazului din Mediterana, unde nici măcar SUA nu au interes ca Israelul să fie campion al extragerii, rezultă că situația geopolitică a Israelului e mai mult decât precară. În acest punct, apare conflictul CCR-Diana. Ciolacu, posibil sfătuit de consilieri din Israel (parte a tradiției PSD), nu poate rămâne nepedepsit și alături de el toată aripa din PSD care bate la ușile israeliene. Așa că ACEST PSD încasează toată responsabilitatea pentru blocarea Dianei Șoșoacă, care nu avea absolut nicio șansă să acceadă în turul doi al alegerilor prezidențiale. Interesant este că PNL, partidul UE, se retrage elegant din scenă, lăsând PSD-ul în offside.

Dacă și în alte partide suveraniste (AUR?) se vor observa mișcări de trupe, e clar că cineva dirijează un concert de îndepărtare de partenerul israelian al politici noastre. Deocamdată, partenerul american nu mișcă la noi. Nici nu are cum. Tocmai i s-a pus în spate o motivație a CCR de toată jena, care-l face respnsabil! NATO și UE ar fi, așa-zicând, obligatorii pentru noi în vecii vecilor, ca uniforma la școala comunistă. Or, românii, abili, nu vor să se lege definitiv de niciun imperiu, estic sau vestic, căci știu că toate pier! Mai e ceva: SUA sunt complet blocate militar, deși lucrul e mai greu de observat. Dar, din Marea Roșie până în Ucraina, SUA sunt în recul, încât un guraliv ca Ben Hoges spunea mai alaltăieri că NATO nu e pregătit să lupte cu Rusia… Caz închis.

Un uns printre alți unși…

Data: 13 octombrie 2024 by Redacția

Se întâmpla la Slobozia, în februarie 2022, când liderul de sindicat de la Regulatorul de circulație Fetești, operator (cu o scoală de trei luni, după școala de împiegați de mișcare), se afla la un pahar cu prefectul județului Ialomița. După câteva pahare, liderul de sindicat avea să- spună acestuia și de ce avea nevoie… Voia o promovare în funcție, dar nu în orice funcție, ci pe cea de Director General la Regionala CFR Constanta! Dar pentru că pe funcția respectivă se găsea deja un PSD-ist, i se oferă funcția de Șef Divizie Trafic (funcție aflată pe organigramă imediat sub director), el neîndeplinind însă niciuna dintre condițiile prevăzute pentru această funcție. Mai exact, nu era nici absolvent al facultății de transporturi, tehnologia transportului feroviar, nici inginer de specialitate cu minim opt ani vechime (plus obligația ca toți inginerii să treacă înainte și prin funcția de șef de stație).

Și chiar dacă aceste minime condiții nu erau îndeplinite (sau poate tocmai pentru că nu puteau fi bifate legal în „c.v.” -ul doritorului!), prefectul îl aduce și pe ministrul Transportului în această poveste, adevărată degringoladă de abuzuri. Iar cum ministrul e om politic, și nu are habar „săracul”, nu doar de anumite probleme (logic!), ci de nici una, acesta a dat dispoziție directorului general SNCF CFR – SA, să pună la dosarul solicitantului toate derogările necesare. Și cele substituind lipsa de experiență și de vechime, așa cum s-a mai văzut, dar și una mai specială, cea pentru studii, care nu se dă niciodată.

Dosarul a mers dară spre rezolvare (politică și de… sistem, firește, căci altfel cum în această societate – și nu doar cea s.a., și în aceste timpuri?!), derogările au ținut loc de studii și experiență profesională, iar ușile s-au deschis larg pentru doritorul nostru. Dar, pentru că a fost uns pe o funcție foarte mare fără pregătirea necesară, acesta, în loc să se ocupe de atribuțiile lui de serviciu (pe care, e drept, nici nu le cunoștea, sau dacă le-a răsfoit în fișa postului, nu avea cum să le înțeleagă ca importanță și rost de a fi fost făcute, trăite, îndeplinite „pe viu”, și nu bifate „la ungere”), acesta avea să se ocupe de ceea ce era de așteptat de la un uns printre alți unși… Punerea altora pe posturile dorite, acari, lucru pentru care cerea, ca de la uns la… următorii unși, diferite sume de bani. Pentru care este avea să ajungă și în arest. Pentru 30 de zile.

Acum, cât magiun o să mănânce respectivul în arest, nici nu mai contează. Și nici de va primi vreo condamnare, oricum, previzibil, din aceea cu suspendare. Important e faptul că, la calea ferată nu va mai putea lucra niciodată. Măcar atât, nu?! Așa că aviz celor ce vor să ajungă, să fie puși, și apoi, poate, să numească și ei la rândul lor pe alții, în funcții atât de mari (profesional, nu politic, nu de sistem!) fără să îndeplinească minimele condiții de studii și de experiență.

A consemnat Sagit Mussa

Războinic trac, cu armele, bijuteriile sale de aur și calul său, adus la lumină de arheologii bulgari

Data: 13 octombrie 2024 by George V. Grigore

În această vară surprizele arheologice nu au întârziat să apară. Este adevărat, descoperirea a avut loc undeva la sud de Dunăre, pe teritoriul măreț al tracilor, denumiți și geții sudici. Este vorba despre mormântul unui războinic – călăreț trac cu un inventar funerar conținând numeroase artefacte valoroase. Printre acestea se aflau și obiecte unicat la nivel european, inclusiv frumoase bijuterii din aur. Cum a început aventura? La sfârșitul lunii august, arheologii bulgari coordonați de specialistul Daniela Agre, au reluat săpăturile de la marginea satului Kapitan Petko Voyvoda, din apropierea orașului Topolovograd, aproape de granița cu Turcia. Săpăturile au început încă de anul trecut, într-o zonă dominată de un sit tracic din epoca romană, secolul I d.Hr. După numai două zile de săpături sistematice, specialiștii bulgari au găsit o adevărată comoară, în primul rând arheologică. Este vorba de acest mormânt al unui călăreț trac, de origine nobilă. Pe lângă osemintele războinicului a mai fost descoperit și scheletul unui cal, probabil companionul de luptă al cavalerului. Printre aceste bijuterii de aur splendid lucrate se află un colier, o diademă, un inel și chiar un pumnal cu mânerul decorat cu aur și pietre prețioase. Pe lângă aceste obiecte de podoabă, a fost găsit și echipamentul militar al războinicului. Este vorba despre o platoșă și numeroase arme. Platoșa dar și o parte a bijuteriilor sunt considerate descoperiri unicat, care nu au mai fost întâlnite de arheologi în siturile tracice din Europa, până acum.

„În mormânt se află echipamentul complet al unui războinic. Foarte interesant este modelul platoșei, foarte rar în epoca romană. De asemenea un cuțit de vânătoare neobișnuit, cu un mâner decorat cu pietre prețioase și motive care nu au mai fost întâlnite în Tracia, dar și un colier de aur, descoperire unică în țara noastră până în prezent”, a precizat Daniela Agre pentru arkeonews.net. Scheletul de cal, din mormânt indică faptul că acest războinic trac a fost cavalerist. Cel mai probabil a luptat în armata romană, în trupele auxiliare sau de numeri. Tracii au servit adesea în forțele auxiliare romane, în special în roluri de cavalerie și infanterie ușoară. După încheierea serviciului militar, soldații traci erau stabiliți în coloniile romane, sau primeau pământ integrându-se în societatea romană. Având în vedere inventarul foarte bogat și prețios, specialiștii bulgari cred că acesta provenea dintr-o familie bogată, nobilă. Istoricii spun că tracii erau popoare indo-europene care au ocupat un areal întins în sud-estul Europei, cuprinzând și teritoriul de astăzi al României. Tracii au fost atestați documentar pentru prima dată acum 4000 de ani, fiind menționați în Iliada. Acum 2500 de ani, Herodot scria despre neamurile tracilor afirmând că „neamul tracilor este cel mai numeros din lume, după cel al inzilor”.

Tracii erau împărțiți, se spune, în peste o sută de triburi și erau un popor deosebit de războinic. Unii autori antici spun că disprețuiau munca și că trăiau doar din pradă de război sau din activitatea de mercenari. „În ochii lor, trândăvia trece drept cea mai mare cinste. A munci pământul este lucrul cel mai de ruşine, iar când trăieşti de pe urma războiului şi a prădăciunilor, spun ei, faci un lucru cât se poate de bun”, scria Herodot. Era de altfel, apreciați ca buni războinici, de popoarele vecine. Elita războinică a tracilor a strâns averi impresionate din mercenariat sau pradă, fiind cunoscuți ca adevărați „prinți ai aurului”.

Mai ales triburile tracilor nordici, geții. Bogăția elitelor tracice este dovedită de impresionantele lor morminte, precum cel de la Sveștari. Tracii au fost puternic influențați, mai ales elitele, de cultura elenistică. Sunt specialiști care spun că de fapt, zeul Dyonisos, al vinului la greci, este de inspirație tracică, având în vedere apetența și cultura acestor războinici pentru vin. Autorii antici spun că-și acopereau corpul cu tatuaje și ardeau soțiile celor morți, pe același rug cu defunctul. „Când unul dintre ei a murit, se iscă între femeile mortului mari neînţelegeri, iar prietenii îşi dau osteneala şi arată o nespusă râvnă să afle pe care dintre neveste a iubit-o mai mult cel decedat. Femeia socotită să primească cinstirea este lăudată de bărbaţi şi de femei. Apoi este înjunghiată de ruda ei cea mai apropiată. Şi după aceea trupul acesteia este înmormântat împreună cu cel al bărbatului ei.”, scria Herodot. Tracii apreciau atât rolul infanteriei ușoare, de hărțuire a inamicului dar și rolul cavaleriei, drept dovadă simbolurile numeroase ale cavalerilor traci. Forța războinică a acestor neamuri a fost apreciată și în armata romană.

Daniela Agre, arheolog, ne mai spune: „În mormânt a fost pus și tot echipamentul de luptă al acestui războinic. Am găsit o cămașă de zale, extrem de rară la începutul erei romane. Am găsit multe sulițe de aruncat, două săbii, dintre care una bogat ornamentată. Din păcate, multele ornamente din argint au fost distruse de focul puternic folosit ceremonial (rugul funerar – n.a.). Am găsit lauri din aur, un inel din aur masiv, o broșă din aur, un colier din aur excepțional, absolut unic în Bulgaria, o superbă brățară din aur.” Lista artefactelor impresionante din mormântul nobilului trac poate continua. Atât de importantă este descoperirea, încât la muzeul din Topolovgrad se pregătește o încăpere întreagă pentru pregătirea, conservarea și ulterior expunerea obiectelor. Obiectele și artefactele recuperate au fost trimise la muzeul din Topolovgrad, pentru conservare și restaurare, unde vor fi ținute sub protecția poliției până la amenajarea unei expuneri permanente de care ne vom bucura cu toții.

Sfinți sau păcătoși…

Data: 13 octombrie 2024 by Zoe Dantes

Corecți, drepți, cinstiți, loiali, devotați, blânzi, iubitori….am spune despre ei. Despre sfinți. Despre oamenii care se dau sau se cred sfinți. Cei care-și spun și care spun că ei sunt ca niște sfinți. Cei care nu numai că judecă, dar dau și sentințele semenilor lor. Cei care pedepsesc amarnic, la adăpostul „sfințeniei” lor. Cei care emit judecați de valoare, care etichetează pe altul că e păcătos, că a făcut rele, că a încălcat un cod de conduită pe care ei, „sfinții” îl consideră ca fiind cel corect. Pentru ei! Cei care aplică pedepsele simțindu-se mici Dumnezei. Prin faptele lor, judecata dată, aplicată o dată sancțiunea, adică pedeapsa, nu mai lasă loc de nici o înțelegere a vreunei situații. „Sfinții fără de păcat.” Corecții! Timp în care, cel păcătos stă și se uită. Acceptă, tace, suferă și nu scoate nici un cuvânt. Pentru că pe nimeni nu interesează dacă are ceva de spus. El a fost deja judecat și ceilalți din jurul lui văd sancțiunea. Păcătosului nu-i rămâne decât tăcerea. Tăcerea și speranța că într-o zi, „sfinții” vor fi judecați și ei cu aceeași măsură cu care au judecat, cu aceeași pedeapsă pe care au dat-o.

Doar că de data asta, pe „sfinți” îi va judeca Cel de Sus, Judecătorul suprem al tuturor. Și cei „sfinți” vor primi sentința Lui. Definitivă! Și irevocabilă!

Legile Cerului sunt simple pentru cine vrea să le vadă, să le înțeleagă și mai ales să le aplice. „Sfinții” le interpretează. După cum vor ei, în funcție de interesele lor. Nu au înțeles că interpretările despart, separă, divid. Ei nu au trăit ceea ce a trăit păcătosul. Pentru că păcătosul a îndrăznit! A îndrăznit să trăiască, să construiască și să-și asume înfrângerea! A simțit gustul sângelui și al durerii. De multe ori a lăsat de la el, ca cei din jur să fie bine. Păcătosul a coborât deja în lumea tenebrelor. Știe că binele nu are nuanțe de alb si negru, iar nuanțele de gri sunt tulburătoare. Cunoaște gustul gri al vieții. Știe ce înseamnă să te întâlnești cu el în viață. Păcătosului nu-i rămâne decât să tacă. Și să aștepte. Să vină vremea să fie din lumină. Timp în care, păcătosul se roagă pentru „sfinți”! Doar atât! Asta înseamnă iertarea dată de păcătos „sfântului”! Deoarece „sfântul” în trufia sa, a devenit aceluia care cândva, demult s-a răzvrătit împotriva Tatălui. Și s-a vrut judecător și atotputernic. Doar s-a vrut! Doar s-a crezut! Atât de „sfânt” încât a simțit el că-i cresc aripi. Albe! Nu a înțeles că vede aripile albe din cauza focului. Acel foc pe care l-a adus pe capul păcătosului. Când a judecat și a dat pedeapsa. Rosul focului nu poate deveni alb niciodată. Poate doar gri. Ca cenușa care rămâne după ce s-a pârjolit totul în jur! Din trufie!„Sfântului” nu-i rămâne decât să simtă gustul griului. Culoarea aceia tulburătoare în care e vopsită probabil anticamera durerii. Un fel de culoar ce se deschide între judecată și sentință.

Stai și te întrebi care e „sfântul” și care e păcătosul? Ce i-a separat? Nuanțele binelui care pentru fiecare din ei înseamnă altceva. Pentru „sfânt” e despre binele său și pentru păcătos, binele celor din jur. E o chestiune de interpretare a „sfântului” și trăire a păcătosului. Doar că interpretările despart, separă și trăirile unesc! Care e sfânt și care e păcătos? Să fiți păcătoșii care aduc pacea și unirea! În numele Lui! Și pentru Slava Lui! Domnul să vă miluiască!

Liviu Cojocărescu, preotul-poet, cu profunde sensuri creştin-filosofice şi patriotice

Data: 12 octombrie 2024 by Maria Diana Popescu

Un poet riguros, apărut dintr-un colţ de rai românesc, Liviu Cojocărescu, purtător de cuvînt al ascultării şi iubirii divine, dă glas autentic frămîntărilor poetice în fragilitatea lor spectaculoasă, şi expresiei spontane, capabile să asigure o legătură trainică între creaţia literară şi experienţele modelatoare ale conştiinţei, convins fiind că orice creaţie autentică este cu precădere autobiografie, este mărturisire intimă. Pentru că Biserica, dar şi creaţia artistică se ocupă cu sufletul, cu viaţa, nu trebuie lăsat nesemnalat niciun poet care psalmodiază inspirat, aşa cum face preotul-poet Liviu Cojocărescu. Prin slujire şi creaţie literar-religioasă se prinde cu psalmii-poetici de sufletul cititorilor. Dante îşi încheia „Paradisul”, ultimul volum din „Divina comedie”, cu un vers devenit celebru: „Iubirea care mişcă sori şi stele”. Într-un astfel de registru respiră şi creşte colecţia de poezii semnate de preotul-poet Liviu Cojocrescu. Ideea iubirii cerului şi a pămîntului reprezintă germenul inspiraţiei, starea de creaţie, drumul versurilor şi ecuatorul în jurul căreia se manifestă cantabil, sfînt, uman şi artistic. Poetul din el îşi lasă viaţa în grija Domnului, asumîndu-şi în plus destinul de psalmist liric, pentru că Duhul a revărsat asupra sa darul de a surprinde mireasma iubirii universale. Darul cel mare este însuşi, Mîntuitorul, pe care-l primeşte în casă, în suflet, îl slăveşte în vers: „El marea noastră scumpă alinare,/ Stindardul tuturor celor născuţi din nou,/ Ne dă speranţă tuturor de vindecare/ Şi ne cutremură cu un real ecou”.

Ca beneficiar al acestor daruri simte obligaţia creştină să le sporească prin poezie, privilegiat, întrucît foloseşte materialul Creaţiei Divine, al apostolilor şi părinţilor- Cuvîntul – cu virtuţile sale creştine. Slujitor al Domnului, Liviu Cojocărescu, devenit „vas de cinste, sfinţit, de bună trebuinţă stăpânului” (2 Timotei 2, 21), „rânduit de a sluji lui Hristos şi de a fi iconom al tainelor lui Dumnezeu” (1Corinteni 4,1), cu chemare şi cinste dumnezeiască lucrează „cu timp şi fără timp” şi slujeşte „cu toată îndelunga-răbdare şi învăţătură” (2 Timotei 4, 2) la mîntuirea sa şi a păstoriţilor săi, dar, în acelaşi timp, încearcă şi reuşeşte prin cuvînt, faptă, cîntare şi creaţie literară şi prin forţa speranţei să creeze o lume mai bună, în care oamenii să se poată împlini cu adevărat prin sentimentul unităţii şi dragostei în Hristos. Preotul Liviu Cojocărescu pune în circuitul literar al prezentului o colecţie de poeme, peste timp, poate, o componentă a poeticii postmoderne, un extract, o chintesenţă de idei, unde se găsesc cifrate metaforic profunde sensuri creştin-filosofice şi patriotice, sudate prin limbaj, printr-o tehnicizare cult-superioară a gîndirii şi trăirii sale: „E greu să vezi cum un carâmb străin,/ Calcă pe gâtul unei ţări de lapte/ şi cum al nostru frupt e dus hain,/ Spre alte zări ce ne furară-n noapte”. Crono-topia poemelor implică, ca nişte paragrafe biblice, îndemnuri vechi, regăsiri de sine şi mecanisme în oglindă ale eului, în raport cu care poemele au fost scoase parcă din adîncuri uitate: „Şi dacă totuşi om mai fi cumva,/ Măcar fărâmă din ce-am fost odată,/ Ridică-te tu, neam, Măria Ta/ Şi dă speranţă pentru această gloată”.

Autorul a scris aceste versuri cu un gen de nerăbdare a înţelepciunii, a tristeţii şi revoltei, cu siguranţa că şi scrisul poate salva ceea ce mai poate fi salvat în omenire: „Cum să împaci ale lumii minţi bolnave/ Ce-ascund tot adevărau relevat?/ Ce vor să ne transforme în epave/ Şi să ne mâne ca pe vite la tăiat…”. Nevoia de a organiza realul după principii creştine, nevoia de a da o anume însemnătate propriilor trăiri, de a le face mai vii la nivelul percepţiei, îl trimite pe poet să se privească în ochi cu propriul timp, cu propriile principii, dar şi cu cele ale lumii de afară: „Acei magnifici care vor doar bine,/ Nu pentru mulţi, ci pentru a lor caste,/ Ne iau copii şi-i îngroapă-n mine,/ Iar pe cei buni, ni-i zdrenţuiesc prin oaste”.

Dovedind maturitate poetică, filosofiile sale se împletesc cu lirismul pur, conturînd un stil poetic aparte, o senzaţie că te afli în faţa unor diamante în plin proces de şlefuire, fără să altereze realitatea lor, ci transpunînd-o într-o lume magică. Versuri de consistenţă translucidă, capacitate de versificare, menită să fluidizeze cîntecul poemelor, îmbrăcate, aparent, în valenţă telurică, dar aparţinînd unui lirism ce prooroceşte morala, iubirea, veşnicia: „De vrem cu-adevărat să îndreptăm/ Din gard a lumii strâmbă oişte,/ Cu-a noastră conştiinţă să lucrăm/ Şi astfel să scăpăm de pacoste”.

Liviu Cojocărescu nu-şi vinde sufletul creator disputelor postmoderne, ideilor întortocheate. Îşi păstrează esenţa sensibilităţii, punînd trăirea în chip curat mai presus de agitaţia vremurilor, lucrînd la un segment necesar prezentului şi anume, dragostea pentru oameni, prin slujirea lui Dumnezeu, dar şi prin intermediul artei poetice: „O ultimă speranţă-i rugăciunea/ Şi-un ultim scop şi-un mare şi sfânt ţel,/ Să ne-alungăm din suflete mâhnirea/ Şi să sperăm că ne-întâlnim cu El”. Pietatea, evlavia, cu care preotul-poet Liviu Cojocărescu cîntă şi slujeşte în Biserica Domnului, dar şi creaţia de inspiraţie şi revoltă sînt demne de consemnat: „Croieşte-ţi, aşadar, frumos răstimpul/ Şi toate ale tale fă-le rai,/ Că-n aste vremi când crezi că-ţi vine timpul,/ Demult eşti petrecut cu mult alai”.

Vers cantabil, frumos curgător, tors cu originalitate, profunzime, simplitate, lirism curat, toate ţîşnesc fecund şi inspirat spre reflecţia cititorului. Poezii ce ţin de dorinţa de a îmbogăţi dragostea de aproapele său, omul şi, mai presus, dragostea de Dumnezeu. Poemele se arată ca o întregire a căii către universalitate pe care şi-a ales-o, păstrînd în manieră personală legătura cu Divinul, prin frumoase combinaţii de rimă şi muzicalitate: „Aştept mă cutremur şi sper cu răbdare/ Că vine-o lumină/ Un înger cumva/ Să strângă urzeală sumbră şi mare,/ Să ne-ncălzească cu aura Sa!”. Putem declara salvatoare valoarea educativă a poemelor şi gestul poetic de mare nobleţe spirituală în această epocă în care oamenii trăiesc sub semnul unor prefaceri rapide, violente, degradante. Preotul-poet Liviu Cojocărescu propune cititorului timpul meditaţiei creştine, timpul deşteptării asupra marilor teme ale existenţei. Un anume duh al dozării, o „facultate” creatoare pur şi simplu, fac să răzbată personant spre cititor orizonturi şi imagini inedite, atitudini, înclinări şi accente de minima moralia, acest set de valori pe care s-a ridicat din întuneric umanitatea.

Acesta ar fi crezul preotului-poet Liviu Cojocărescu. El are inimă nouă şi vorbire nouă în versuri de o muzicalitate aparte, ca măsură ce esenţializează un mod de a gîndi şi de a simţi înalt, cu vocaţie transcendentă. O poezie cu izvoare în religie, în cultura populară, care continuă tradiţia sufletească a patriotismului şi credinţei hristice româneşti: „De vrem cumva vreun drept aici sub soare,/ De mai avem idee de trăit,/ Sculaţi români la lupta salvatoare,/ Că ni se răscolesc străbunii în mormânt”. O poezie pentru regăsirea echilibrului între planurile care înseamnă simplitate şi profunzime, tradiţie şi înnoire, idee şi metaforă.

Aşadar, o poezie pe nişte piloni stabili, ancoraţi puternic şi înalţi cît Universul, o poezie pe care ai vrea să o citeşti încă şi încă o dată. Şi cum să nu vrea cititorul să mediteze la principii de viaţă, în timp ce savurează un vers cantabil şi valoros ca un psalm de taină? Liviu Cojocărescu ne asigură prin poezie că legătura între valori şi creaţie este eternă, iar Divinitatea, actul de creaţie artistică şi moralitatea trebuie să aibă rădăcini comune. Pentru acestea toate, pentru altele nespuse, afirm fără sfială, că poetul Liviu Cojocărescu, veşnic în aflarea binelui şi frumosului, incitat în egală măsură de sinteze, pare să fi învăţat pe de rost crezul artistic şi menirea creaţiei.

Biserica Calvaria de la Cluj-Mănăștur

Data: 12 octombrie 2024 by George V. Grigore

Biserica de la Calvaria este o fostă mânăstire benedictină fondată de Ladislau I, rege maghiar acum circa 1.000 de ani. De la ce a plecat cercetarea mea legată de acest ansamblu arhitectonic religios? Sunt dovezi ale existenței sale la anul 1100. Eu „am descoperit” la început această „Bază de coloane geminate” create undeva la anul 1200 și simbolurile sale. Realizată din calcar, la limita secolelor al XII-lea şi al XIII-lea, baza de coloane geminate a fost descoperită cu prilejul cercetării arheologice a rotondei aflate la nord de biserica abaţiei benedictine din Cluj-Mănăştur. Piesa este alcătuită din două baze de colonete cu gheare şi cu profiluri turtite. Între cele două baze este sculptat un cap de bărbat cu părul sugerat printr-o buclă pe frunte, cu mustăţi şi barbă striate, încadrat de monştri hibrizi. Cel din dreapta, mai bine păstrat, reprezintă un cap de bărbat cu barbă şi mustaţă, un nas turtit şi urechi ce s-ar potrivi mai degrabă unei feline. Gâturile celor doi monştri se prelungesc în formă de şerpi fără solzi şi se încrucişează cu figura centrală, terminându-se în cozi de sirenă. Pentru tipul iconografic reprezentat pe piesa de la Cluj-Mănăştur se cunosc doar analogii îndepărtate, databile în secolul al XII-lea. Ipoteza mea care face referire la „lumea amestecată” dintre pragurile timpului este cumva susținută de aceste reprezentări, care fac trimitere la un timp al schimbărilor, când din speciile existente se vor naște alte specii. Unele vor supraviețui, iar altele vor dispărea din nou. De aceea sunt așezate aceste ființe hibride la baza coloanelor care „țin cerul” (acoperișul). De aceea celălalt tărâm are legătură cu ființele fantastice. De aceea biserica „primordială” a fost rotundă, ca un inel care se închide, ca un circuit închis, nu ca o potcoavă care este deschisă și reprezintă norocul.

Se numește Biserica Calvaria de la Cluj-Mănăștur (jud. Cluj), pentru că se află pe Dealul Calvaria (cunoscut ca și Golgota), are hramul „Sf. Maria” și este situată pe str. Primăverii nr. 60. Aparținând de Biserica Romano – Catolică, Arhidieceza de Alba Iulia, este cel mai vechi monument istoric și de arhitectură (cod LMI CJ-II-m-A-07396) păstrat în fostul sat Cluj-Mănăștur, din apropierea Clujului. Începând cu a doua jumătate a secolului al XI-lea (anul 1095) a funcționat aici, în interiorul fortificației regale-comitatense, abația benedictină Monasterium Beatae Mariae de Clus, înconjurată cu un zid de apărare. Stilul arhitectural inițial a fost cel romani, în timp fiind reconstituită în stil gotic. Au fost demolări parțiale în anii 1241, 1598 și 1658. Din vechile construcții se mai păstrează doar corul bisericii, prevăzut cu o navă mai simplă, construită în secolul al XIX-lea pe vechile fundații. Biserica este înconjurată de un val înalt de pământ, urmă a fortificațiilor elipsoidale din evul mediu, când întregul areal dispunea de șanțuri de apărare spre sud, est și vest, spre nord existând o pantă naturală abruptă. Tradiția medievală, consemnată în anul 1341, datează fondarea mănăstirii în a doua jumătate a secolului al XI-lea, în timpul domniei regelui Ladislau I al Ungariei. Primul document care amintește mănăstirea din Cluj-Mănăștur este bula papală dată la 21 iunie 1222 de papa Honoriu al III-lea. Cert este că în anul 1202, după abandonarea fortificației de către regalitate, mănăstirea a devenit exemptă, adică scoasă de sub jurisdicția Episcopiei Transilvaniei. Exempțiunea dădea dreptul abatelui de a strânge dijmele pentru sine, de a numi preoții de pe domeniile mănăstirii și de a purta însemne episcopale. Între satele cele mai însemnate ale mănăstirii se număra Apahida (Podul Abatelui), unde s-au descoperit1 cunoscutele tezaure numite ale gepizilor de secol IV – V (triburi germanice), nedovedite a fi cucerit această zonă. Din cauza privilegiilor pe care și le-a asumat mănăstirea a intrat în conflict armat cu Episcopia Transilvaniei, mai întâi în timpul episcopului Adrian (1189-1203), care a pricinuit mari pagube mănăstirii, apoi cu episcopul Wilhelm (1204-1221), care într-una din incursiunile sale a reușit să ardă privilegiile papale doveditoare ale exempțiunii, iar pe cele regale a reușit să le arunce în Someș.

În anul 1225, la insistența regelui Andrei al II-lea, papa Honorius al III-lea a reînnoit privilegiile mănăstirii și a acordat abatelui dreptul de a purta însemne episcopale (inel și mitră). De-a lungul timpului a suferit șase atacuri armate și a fost refăcută de 5 ori. Marea invazie tătară din 1241 a provocat mănăstirii distrugeri atât de mari, încât a adus-o în pragul desființării. În anul 1263 mănăstirea a fost reconstruită de către regele Béla al IV-lea. Săpături arheologice efectuate la nord de corul gotic al actualei biserici au scos la iveală ruinele unei rotonde romanice din secolul al XIII-lea. Rotonda avea diametrul de 8,60 metri, construită la exterior cu un soclu profilat. În interior avea șase absidiole bine conturate. Lucrări de restaurare au avut loc și în anul 1342. În 1362, în urma unui conflict cu meșteșugarii din Feneșul Săsesc, aceștia au incendiat casa și palatul abatelui. Mănăstirea a funcționat ca loc de autentificare a documentelor până în 1556, fiind cel mai important notariat din Transilvania, în afară de capitulul de la Alba Iulia. Primele date referitoare la conventul de la Cluj-Mănăștur ca loc de autentificare datează din anul 1288. În 1437, în timpul Răscoalei de la Bobâlna, oștile lui Budai Nagy Antal („Anton cel Mare din Buda”) au atacat mănăstirea și au prădat casa abatelui, făcând victime și printre călugări. Ulterior tot aici s-a întrunit conventul care a stabilit înțelegerile dintre reprezentanții țăranilor răsculați și nobilime, și tot aici a fost ucis Anton, căpetenia țăranilor răsculați. În 1465 abația s-a înconjurat cu o fortificație de apărare, care a fost distrusă aproape imediat de Matia Corvin ca urmare a împotrivirii cetățenilor Clujului.

După 1556, când a avut loc secularizarea averilor mănăstirii, aceasta a devenit subordonată trezoreriei. În 1581 Ștefan Báthory a dăruit mănăstirea Ordinului Iezuit, împreună cu șase sate dintre fostele posesiuni ale abației benedictine de Mănăștur, inclusiv Feneșul Săsesc, fostă posesiune a episcopului catolic de Alba Iulia. După Dieta de la Mediaș iezuiții au fost forțați să părăsească temporar țara (între 1588-1594), reîntorcându-se în 1595. Parțial distrusă de un trăsnet în 1598, clădirea a intrat o perioadă îndelungă în renovare, după care a fost restituită călugărilor iezuiți. Cu ocazia invaziei tătarilor din 1658-1661 mănăstirea a fost din nou distrusă, devenind nelocuibilă. În secolul al XVIII-lea clădirea a fost folosită drept depozit de armament, accentuându-se distrugerea sa. Episcopul Alexandru Rudnay a dispus apoi demolarea atât a bisericii, cât și a clădirilor din jur. A supraviețuit acelor momente doar altarul, care a fost transformat într-o capelă, împreună cu statuia Fecioarei Maria cu Isus în brațe. În secolul al XVIII-lea a activat în această capelă Thaddäus Manner, iezuit din Wiener Neustadt, care – potrivit pietrei funerare aflate în interiorul bisericii – a activat aici, unde a învățat limba română („IN K.[olozs]MONOSTOR VALACHORUM QUORUM LINGVAM IMPROBO LABORE CONDIDICIT”). În 1896 Episcopia Romano-Catolică a Transilvaniei a reconstruit nava bisericii și a refăcut bolțile și pereții corului, așa cum le vedem și noi astăzi. Biserica a fost oferită franciscanilor în 1922, care au refuzat-o, după care a fost dată în chirie Bisericii Greco-Catolice pentru o sumă simbolică, Biserica Romano-Catolică păstrându-și drepturile de proprietar.

În 1948, după instaurarea regimului comunist și interzicerea Bisericii Greco-Catolice, biserica a fost dată de către autoritățile comuniste Bisericii Ortodoxe Române, care a folosit-o până în 1990. O perioadă mai specială a existat între 1991 și 1994, când biserica a fost folosită în comun de către Biserica Ortodoxă și Biserica Romano-Catolică. În anul 1994 edificiul a revenit în folosința Bisericii Romano-Catolice, ulterior el fiind renovat. Parohia romano-catolică a cumpărat o orgă construită în 1792 de Samuel Mätz din Biertan, orgă care a fost adusă de la Biserica Evanghelică din Daia Săsească în urma stingerii comunității săsești din Daia. Accesul se face prin colțul sud-estic al dealului Calvaria printre cele două valuri de pământ ridicate pentru apărare. La intrare, pe cele două valuri, se află „Capela Calvaria” ridicată în 1831, respectiv clopotnița proiectată de Károly Kós în 1922. Sus pe latura exterioară de sud-est, deci pe una din fețele apsidei poligonale a corului, se află încastrat un basorelief reprezentând un leu. Acesta a fost plasat acolo în timpul reconstrucției bisericii în sec. XIX. Istoricul Ovidiu Pecican consideră că este probabil ca leul să fi făcut parte dintr-un mormânt al unui dinast maghiar înmormântat în biserica medievală – un rege, o rudă regală, sau un voievod, vice-voievod sau magnat ardelean, nu însă un membru al nobilimii transilvane, pentru care nu se consemnează gisanți. Pecican a identificat un leu similar în gisantul unui membru al familiei franceze Ledin de la Chaslerie și vede în basorelieful de la Mănăștur lucrarea unui călugăr-sculptor care cunoștea bine modelul francez. Pe lângă statutul regal al leului, acesta mai reprezenta forța vieții. De aceea apăreau doi lei pe mormintele romane, pentru că Forța Vieții și a Morții sunt egale. De data aceast fiind vorba de un singur leu, așezat la partea superioară a ferestrelor, putem vorbi de viață, de triumful vieții. Biserica Calvaria de la Cluj-Mănăștur – pe care putem să o numim „cea mai veche clădire din România” – a adăpostit în istoria sa milenară patru culte religioase. Dacă mai adăugăm și istoria rotondei romane aflate la baza ei, putem ridica numărul cultelor…