La lansarea cărții „Dor de Munte”, la ASE, m-am uitat, la un moment dat, la clapetele coperților unde sunt înșiruite titlurile volumelor editate de „România pitorească”. Sunt 34 de apariții. Desigur, puteau fi mai multe. Ținând cont că tocmai au trecut zece ani de la debutul „Colecției verzi”, cu „Jurnalul unui alpinist și aviator” de Niculae Baticu (ediție revizuită și lărgită), și că peste câteva zile, cel târziu săptămâna viitoare, va ieși de la tipar „Pioletul de Aur. Alpiniști, izbânzi, sacrificii” de Radu Stoian – deci, titlul cu numărul 35 – socoteala este ușor de făcut: 3,5 cărți pe an. Se putea mai bine, mai mult. Ce minunat ar fi însă ca românii să citească anual, în medie, măcar trei cărți și jumătate… Sau poate greșesc.
Dar nu la aritmetică mi-era gândul aseară, la lansarea „Dorului de Munte”, parcurgând cu coada ochiului lista cu cărțile de pe clape. La cu totul altceva. Auzisem la Radio România Actualități, cu câteva ore mai devreme, o voce foarte cunoscută care afirma că în „Colecția verde” au apărut „greșeli grosolane”. Am rămas siderat, noutatea îmi suna în cap ca într-un dovleac gol… Ce să zic? Limba română este și ea un munte imens, mai înalt și mai frumos decât Carpații noștri, și poate produce, prin neglijentă folosire, avalanșe speciale, de lungă-lungă durată. Sigur, nu te duc în hăuri, unde să nu te mai găsească nimeni.
Încercam să mă dumiresc, pe sărite, cam pe ce „trasee” ar fi putut să se fălească acele „greșeli grosolane”: la Baticu – nu, la Walter Kargel – nu (desigur, mult mai elegant, ne-ar fi spus chiar el), la Ionel Coman, Emilian Cristea, Sorin Tulea sau Wild Ferenc, nici vorbă; ca să nu-i mai amintesc pe Nestor Urechia, Bucura Dumbravă, Radu Țițeica. La fel cum nu pot să încapă la bănuieli Nicolae C. Dimache, Petru Suciu, Viorel Nicolaescu ori Alecu Reniță. Din păcate, afirmația n-a fost clară: avea în vedere cărțile și, implicit, autorii, un anumit tip de erori care țin de logica muntelui, de normele și apucăturile scrisului sau de altitudini eronate, de schiuri puse invers, de toponime știrbe? Câte greșeli nu pot fi comise pe munte sau pe seama lui? Tot așa cum cred că și mai multe se petrec pe potecile limbii române. Tristul noroc este că ele nu dor, nu-ți rup picioarele și, cu atât mai puțin, capul.
Mi-e îmi plac oamenii dintr-o bucată, dar să fie dintr-o bucată bună, și nu ambiguă, ca să nu zic de-a dreptul rea. E ca și cum aș lua, ca reper, pe Cancelarul habsburgic de astăzi și aș zice că toți austriecii sunt naziști, rasiști ori… țipțeri (tăietori de păduri, pentru cine nu cunoaște vocabula). Deși adevărul nu-i deloc prea departe, dacă verificăm bine lucrurile. Sau să-l luăm de bază pe Iohannis – pe când era primar la Sibiu am făcut un interviu cu dânsul – și să-i consideri ce toți sașii ca fiind trădători. Ori, mă rog, austrieci… Deși adevărul… Oricum, pe când eram copil la țară, chiar dacă orașul era la trei kilometri distanță, auzeam mai întruna spunându-se: „Așa îți trebuie dacă ai cumpărat vițica fără să o vezi mai întâi pe mă-sa!” Adică să fi văzut vaca. Altfel spus, greșelile se pot evita.
Așadar, nu sunt nici surd și nici absurd ca să o țin langa, ferească Domnul, că în cărțile editate în „Colecția verde” nu s-au strecurat și unele greșeli. Sub nici un chip, însă, într-atâta încât să fie etichetate „grosolane”. Nu caut scuze. Autorul unei cărți era la spital, pe patul de moarte, și îmi dăduse manuscrisul (… scris de mână) cu vreo două luni și ceva mai înainte. Nici el, sărăcuțul, la un moment dat, nu mai înțelegea ce scrise pe alocuri. Însă își dorea tipărită cartea… Și l-am văzut luminându-se într-un fel anume, când i-am dus-o la spital în ultimul ceas. O ținea de coperți, ca de două aripi, cu interiorul lăsat în jos. Parcă ținea în mână pasărea duhului. Aș putea să închei așa: nu există scuze pentru grosolănii. Fie ele de gândire, de munte, de limbă, de comportament, de tipar.
La sfârșitul listei cu cărți tipărite, citeam aseară pe clapetă și titlurile care urmează să apară și care au tot fost amânate. ca să fac loc altor „urgențe”: „Etimologii turistice” de Dan Slușanschi și „Ce este Transilvania?” de Simion Mehedinți. Garantez că nu sunt niște… greșiți.
Lasă un răspuns