Născut pe 9 aprilie la Paris (tatăl lui, Joseph-François Baudelaire se născuse în 1759, iar mama sa, Caroline Archenbaut-Dafayis sau Dafays, se născuse în 1793, ne spune Mircea Braga în Tabel cronologic la cartea Florile răului, ediție alcătuită de Geo Dumitrescu, cu o Introducere semnată de Vladimir Streinu, Editura Minerva, BPT, București, 1978), Charles Baudelaire, viitorul mare rebel, estetician, critic, traducător, publicist și poet (autorul unei drame lirice „nemaiîncercată de nici un poet anterior” – V. Streinu), măcar prin data nașterii face parte din romantism, curentul complex și generos, care – spre deosebire de clasicismul eminamente francez din secolul al XVII-lea („în celelalte țări conturându-se doar unel manifestări izolate” – Ovidiu Drîmba) – și care, ne încredințează același O. Drîmba în Literatura universală pentru anii III-IV uman (Editura Didactică și Pedagogică, București, 1976), nu numai că „apare ca un curent general de artă” (literatură, arte plastice, muzică), ce – în unele țări – se extinde „în domeniul filosofiei, al esteticii și al istorie”, dar cunoaște o multitudine de forme/romantisme – „câte țări în care a apărut sau câți scriitori care l-au cultivat”.
Ceea ce, desigur, nu exclude posibilitatea stabilirii unor trăsături generale ale acestui mare curent: respingerea regulilor clasice (în teatru, de pildă, regula celor trei unități – de timp, de loc și de acțiune), exaltarea sensibilității, visul și visarea, melancolia și însingurarea, principalele surse de inspirație sunt istoria și Evul mediu, respectiv țările sudice sau orientale (de unde romanticii vor reține componenta exotică), importanța acordată frumuseților naturii și culorii locale, atenția de care se bucură infinitul temporal și spațial, interesul tuturor romanticilor pentru poezia populară și tradițiile naționale, impresionanta lărgire a vocabularului poetic „prin acordarea unor valori stilistice cuvintelor arhaice, regionale și populare” (O. Drîmba), creionarea și impunerea unor tipuri umane colosale (geniul, titanul, demonul, profetul), necontenita aspirație spre opere grandioase și – în opoziție – spre cultul fragmentariului…
După cum spuneam mai sus, legăturile lui Baudelaire s-ar părea că se reduc doar la nașterea sa în perioada de vârf a curentului apusean (german, englez, francez, american, austriac, italia, chiar polonez) și al celui rusesc (la noi a dobândit maxima sa strălucire prin creația lui M. Eminescu din a doua jumătatea a secolului 19), asta dacă se dau uitării studiile închinate de el unor pictori (Delacroix, Guys), muzicieni (Wagner) și scriitori (V. Hugo, Gauthier, G. Flaubert), unii dintre aceștia (Eugène Delacroix, Richard Wagner, Victor Hugo) fiind corifeii romantismului în artele practicate, studii prin care „depășise estetica romantismului, ca și aplicațiile lui eseistice” (V. Streinu), întrucât conțin „o adevărată doctrină estetică, filosofică și mistică”, prin punerea în circulație de „noi concepte ale gândirii estetice”, cum nimeni nu mai încercase până la el.
Aceste studii „spontane sau ocazionale, ale lui Baudelaire despre frumoasele arte, despre literatură și muzică” sunt considerate de Y.-G. Le Dantec, editorul din 1954, „creații tot atât de geniale ca Les Fleures du mal și Le Spleen de Paris”!
De altminteri, ne face cunoscut Vladimir Streinu în a doua parte a Introducerii (Baudelaire în literatura română), „literatura noastră cunoaște mai întâi, spre deosebire de alte literaturi, pe criticul de poezie, pe traducător și apoi pe poet”, fapt pentru care se poate spune că marele poet francez pătrunde în literatura noastră „destul de timpuriu și deopotrivă destul de întârziat”.
Având la el în țară doar faima de „personaj malefic și aventuros” (rămâne orfan de tată la șase ani, în 1828 mama lui se căsătorește cu locotenent-colonelul Jacques Aupick, lucru pe care i l-a reproșat mai târziu în orgolioasa frază „Când ai un fiu ca mine, nu te recăsătorești”, în aprilie 1839 este eliminat de la Colegiul Louis-le-Grand „pentru insubordonare”, după eliminare trăiește izolat de părinți, apoi se hotărăște pentru cariera literară și stabilește legături cu nume sonore ale literaturii franceze, precum Gérard de Nerval și Balzac, dar și cu prostituata Sarah la Louchette, de la care va contracta boala ce-i va provoca paralizia unei jumătăți de trup în ultimul an de viață, afazia și – pe 31 august 1867 – moartea; părinții urmăresc să-l îndepărteze de mediul primejdios în care viitorul poet se complăcea, așa că-n iunie 1841 îl îmbarcă pe un pachebot cu destinația Calcuta, dar – spre indignarea generalului Aupick – el revine la Paris, unde, fiind deja major, își revendică moștenirea lăsată de tatăl său, apoi se stabilește pe insula Saint-Louis, îi cunoaște pe Théophile Gautier, Saint-Beuve, Victor Hugo și pe mulatra Jeanne Duval, figurantă la teatrul Porte-Saint-Antoine, de care se va atașa până la sfârșitul vieții; face cheltuieli atât de nebunești, încât în anul 1844 „mama poetului deschide acțiune în justiție pentru constituirea tutelei, ba chiar – după desemnarea Jeannei Duval ca moștenitoare – are pe 30 iulie 1845 o tentativă de sinucidere, fiind îngrijit de mama sa la reședința generalului Aupick, însă, îndată după însănătoșire, noi neînțelegeri cu părinții îl determină să se stabilească la hotelul Dunkerque; participă la revoluția din 1848 și traduce în limba franceză întreaga operă a lui Edgar Allan Poe; în anul 1857 se tipăresc 1300 de exemplare din Les Fleurs du mal, pentru ca două luni mai târziu, „substitutul procurorului imperial, Ernest Pinard, să obțină condamnarea lui Baudelaire la 300 franci amendă pentru atentat la morala publică și la bunele moravuri”, hotărâre anulată de-abia în anul 1949), cu o asemenea faimă, deci, nu-i de mirare că doar oamenii de litere din generația sa (Hugo, Flaubert, Gauthier, Leconte de Lisle, extrem de prudentul Sainte-Beuve), precum și cei din generația mai tânără (Stéphane Mallarmé, Paul Verlaine, englezul Algernon Charles Swinburne) erau conștienți de noutatea poeziei și a ideilor baudelairiene (Swinburne, de exemplu, încă din 1862 s-a declarat discipolul marelui bard francez, astfel – ne înștiințează V. Streinu – el reprezentând „prima radiație extrafranceză a geniului baudelairian”), iluștrii săi contemporani chiar căutând să-l sprijine în tragica-i aventură de neînfricat luptător cu lumea superficială, egoistă, prefăcută și vulgară în care trebuia să trăiască.
În atari condiții, este în firea lucrurilor că Titu Maiorescu l-a cunost numai pe Baudelaire-traducătorul lui E.A. Poe, eseistul Jean Prevost făcând delicioasa afirmație că americanul „l-a plagiat…cu anticipație” pe francez…
Dar T. Maiorescu, primul român care în 1867 „consemnează public” una dintre lucrările lui Baudelaire, este atât de fermecat de Histoires extraordinaires, numele sub care, printr-o trudă de peste 15 ani, francezul adunase toată opera tradusă a americanului, încât în caietul de Însemnări zilnice va nota că Poe și Schopenhauer sunt preferații lui. Citind totodată prefața cărții, unde traducătorul susținea că marele poet american „formulase cu 20 ani mai devreme propriile-i gânduri” (V. Streinu) și „preluând el însuși din Baudelaire câteva idei estetice ale lui Poe, ca să-și susțină afirmarea lor în O cercetare critică asupra poeziei române în 1867 (partea a doua, Condiția ideală a poeziei)”, admirația lui față de cei doi supraînzestrați merge până la a-i îndemna pe Eminescu și Caragiale să traducă din E.A. Poe câte o povestire sau două, „dar după textul francez”! Astfel traduce Eminescu povestirea Morella, iar Caragiale traduce Masca morții roșii și Butelia de Amontillado…
Seria traducerilor din poezia baudelairiană, ne informează în continuare V. Streinu, va fi deschisă tot de un junimist: Vasile Pogor publică în Convorbiri literare (nr. 3 din 1870) poeziile Țiganii călători și Don Juan din infern. Apoi traducerile se opresc și de-abia după cinci ani „un neidentificat P.E. semnează timid Tristețea lunii în efemera Revista Junimii (nr. 1 din 1875)”, chit că doi mari poeți români, Tudor Arghezi și George Bacovia, „au preluat în tinerețe unele motive lirice caracteristic baudelairiene, pentru ca la maturitate să se declare personalități originale” (V. Streinu).
Traducerile din prezentul volum (de altminteri, singura carte de poezii scrisă de Baudelaire) aparțin lui Alexandru Philippide (cele mai multe și, în autorizata opinie a lui Streinu, cele mai izbutite, căci „eminentul traducător” a surprins și reținut „specificitatea lirică a originalului”), lui Tudor Arghezi (a tradus un număr restrâns de poezii, unde nu ezitase „să înlocuiască metafora originalului cu metafore personale, admirabile bineînțeles, dar alternante față de textul francez, cum e cazul cu Albatrosul prizonier, ale cărui aripi târâșe ca vâslele pe laturile corăbiei erau preschimbate în mâini ciunge), lui Ion Pillat (el „reflectase la antinomia structurală a marelui poet” și „stăruise asupra dublei înfățișări a lirismului din Les Fleures du mal, asupra oscilărilor între Lucifer și Dumnezeu – în ordine teologală, între mulatresa Jeanne Duval și Doamna Sabatier – în ordine erotică”), apoi lui Lazăr Iliescu, Șerban Bascovici, Ion Barbu, Alexandru Hodoș, Ion Caraion, Virgil Teodorescu, Lucian Rădan, Vladimir Colin, Perpessicius, Mihai Beniuc, Nina Cassian, Veronica Porumbacu și mulți alții.
Volumul cuprinde 156 de poezii, adică fondul operei baudelairiene de care amintește Geo Dumitrescu („cifrat în jurul a 150-160 de piese”), grupate în următoarele capitole sau, mai degrabă, cicluri: Spleen și ideal (cuprinde 89 de piese), Imagini pariziene (18), Vinul (5), Florile răului (9), Răzvrătire (3), Moartea (6), Piese osândite (6) și Poeme adăugate (20).
Cartea are o dublă dedicație: a lui Théophile Gautier („Poetului desăvârșit, neîntrecutului magician al literelor franceze, scumpului și veneratului maestru și prieten”) și a autorului, care semnează doar cu inițialele C.B. („cu sentimentul celei mai profunde smerenii îi dedic aceste flori bolnave”), se deschide cu poemul Prefață („Greșelile, păcatul, zgârcenia, prostia/ Ne-aruncă-n suflet zbucium și-n trupuri frământări/ Și noi nutrim cu grijă blajine remușcări/ Așa cum cerșetorii își cresc păducheria”) și se încheie cu remarcabilul Epigraf pentru o carte osândită („Tu, cititor, tăcut, bucolic,/Naiv și sobru om de munci,/ Această carte s-o arunci,/ Cu tot desfrâu-i melancolic”, respectiv: „Dar dacă vrednic scormonești/ Cu ochiu-n râpi adânci, de freamăt,/ Citește, și-ai să mă iubești;”).
Vladimir Streinu ne face cunoscut că autorul acestei tulburătoare cărți „se visa emul al lui Byron și Hugo, fără să știe, deși conștient de geniul propriu și de ratificarea viitorului, că urmările operei sale vor depăși în timp, dacă nu și în spațiu, influența atât unui a cât și a celuilalt”, iar Ovidiu Drîmba ne înștiințează că, deși „nu poate fi încadrat într-un curent anumit”, Baudelaire trebuie să fie considerat „un principal punct de plecare al poeziei moderne” (sonetul Corespunderi, de pildă, anunță principiile simbolismului, curent literar apărut în Franța în jurul anului 1880, „ca o reacțiune împotriva poeziei prea retorice a romanticilor, precum și împotriva impersonalității reci a poeților parnasieni: „Natura e un templu ai cărui stâlpi trăiesc/ Și scot adesea tulburi cuvinte ca-ntr-o ceață;/ Prin codri de simboluri petrece omu-n viață/ Și toate-l cercetează c-un ochi prietenesc”) și că „rareori s-a întâmplat în toată literatura universală ca un volum de poezii (singurul pe care l-a scris Baudelaire) să aducă o sinceritate atât de totală a unui poet”. Da, o carte cu adevărat unică, pe care autorul o numește „sălbatică” și o definește în caracteristica-i manieră a cuvintelor tari și aparent contradictorii (mă rog, cam așa cum va spune, câteva decenii mai târziu, Emil Cioran în Schimbarea la față a României: „Iubesc istoria României cu o ură grea”!): „În această carte sălbatică mi-am pus toată inima, toată duioșia iubirii, toată religia mea și toată ura”.
Prin excelență poet al mizeriei morale (extraordinarul simbol al poetului, neînțeles de vulg, din celebrul sonet Albatrosul: „Poetul e asemeni cu prințul vastei zări/ Ce-și râde de săgeată și prin furtuni aleargă;/ Jos pe pământ și printre batjocuri și ocări/ Aripile-i imense nu-i lasă loc să meargă”) și al mizeriei materiale („Prin vechi foburguri unde, pitit după obloane,/ Desfrâul se desfată în tainice cotloane” – poemul Soarele din Imagini pariziene, apoi cutremurătoarele imagini ale neputinței din Cei șapte bătrâni, respectiv al bătrânei ce caută „resturi de mâncare/ La orice cafenea/ De mahala” din poemul Unei cerșetoare cu păr roș), Baudelaire este totodată poetul spleen-ului (termen englezesc pentru indecelabilul amestec dintre scepticism, plictiseală și dezgust), „sentimentul” trântorilor și îmbuibaților, pe care-l desfide în toate cele patru Spleen-uri din ciclul Spleen și ideal: „Februarie, de-a pururi ciudos pe-ntreaga fire,/ Din urna-i plină toarnă un frig întunecos/ Localnicilor firavi din negre cimitire/ Și moartea rece peste foburgul neguros” (primul Spleen); „Nimic nu-ntrece-amarul acelor zile șchioape/ Când, sub ninsoarea vremii ce stă să ne îngroape,/ Urâtul, rod al tristei, nepăsătoarei firi,/ Ia-nfățișarea unei cumplite nemuriri” (al doilea, cu prelungiri în lirica bacoviană); „Sunt ca un prinț pe-o țară de negură stăpân,/ Bogat dar trândav, tânăr și totuși prea bătrân” (al treilea); „-Și lungi și nesfârșite convoaie mortuare/ Încet și fără muzici prin suflet trec mereu;/ Speranța-nvinsă plânge; și, rea, dominatoare,/ Înfige Spaima negrul ei steag în craniul meu” (al patrulea Spleen).
Dar Baudelaire a cântat, de asemenea, pictura universală (șapte din cele 11 strofe ale poemului Farurile, încep cu numele unora dintre cei cei mai mari pictori ai tuturor timpurilor: Rubens, da Vinci, Rembrandt, Michel-Angel,Watteau, Goya, Delacroix), a ilustrat în Nenorocul șansa înveșnicirii omului de cultură prin necruțătorul raport/conflict dintre „Timpul scurt” și „Arta lungă”, a descifrat „taina eternă” ce se ascunde în „omul liber” și „vasta mare”, „Vrăjmași cumpliți în luptă, o, frați neîmpăcați” (Om și mare), a elogiat necuprinsa și generoasa Frumusețe naturală în poemul Frumusețe („Frumoasă sunt cum este un vis cioplit în stâncă/ Și sânii de care atâția se striviră/ Poeților o mută iubire le inspiră,/ Materiei asemeni, eternă și adâncă”), a văzut Femeia ca „o statuie cu har miraculos” (Masca), căreia dorește să-i sugă „otrava binecuvântată,/ Adormitoare-a vechilor torturi,/ Din vârfu-acestor sâni rotunzi și duri/ În care n-a fost suflet niciodată” (Uitarea), ba chiar s-o supună la veritabile torturi fizice din categoria celor masochiste: „Să-ți pedepsesc frumosul trup,/ Să-ți sânger carnea-nspăimântată,/ Nevinovatul sân de fată,/ Și-o rană-n coapsa ta să rup” (Celei prea-vesele). În felul acesta, pe urmele marilor creatori din literatura universală (Dante, Shakespeare, Villon, Hugo etc.), Baudelaire a dat un viguros impuls poetic întru lărgirea sferei esteticului, prin ridicarea răului și urâtului la rang de mare artă. Adică ceea ce și-n pictură avusese deja loc prin Hieronymus Bosch, iar Tudor Arghezi va transforma această aspirație a maestrului în manifest literar-artistic: „Din bube, mucegaiuri și noroi,/ Iscat-am frumuseți și prețuri noi”…
Nu doar atâta, căci în poemul Imn frumuseții, Baudelaire descoperă noi potențe ale Frumuseții, prin asocierea acesteia cu Groaza (ce nu-i cel mai slut „juvaier” al ei) și cu Omorul („breloc de preț”, ce saltă cu-ncântare pe mândrul pântec al acesteia).
Lasă un răspuns