Reevaluarea literaturii române aservite ideologiei comuniste. Tendinţe, atitudini, rememorări

Este îndeobște cunoscut că ideologia comunistă are ca punct de plecare teoria determinismului social, potrivit căreia comportamentul personal nu este indus de propria individualitate, ci de clasa din care individul provine. Ca urmare, devine obligatorie educarea sa în spiritul societății comuniste, considerată ca singura ce se afirmă și îi poate asigura dezvoltarea plenară. Astfel, rolul literaturii ca mijloc de propagandă devine covârșitor, ea având menirea să formeze și să influențeze individul în spiritul supunerii față de partid și față de conducătorul său, dar și al urii față de tot ce se opune acestei concepții.

O privire retrospectivă atentă asupra evoluției culturii în spațiul românesc ne relevă cu pregnanță că, o dată cu instaurarea regimului comunist, aceasta a fost subordonată politicului, autonomia esteticului fiind condamnată oficial, promovându-se doar arta cu tendință (tezistă), pusă în slujba puterii. Având în vedere această situație din timpul perioadei comuniste, în care intruziunea politicului în viața oamenilor mergea până la ascultarea discuțiilor din familie și urmărirea celor mai neînsemnate inițiative, devine evident că este imposibilă o analiză a literaturii în mod independent de mediul în care a fost creată, un demers de acest fel fiind neîndoienic o întreprindere naivă. O constatare dezagreabilă care se impune a fi menționată este aceea că sunt persoane care chiar promovează și recomandă acest gen de întreprindere, narând cu indiferență despre compromisuri, detractări și turnătorii, respectiv cu pietate despre valoarea perenă a operelor. Ridicolele ipocrizii critice generate de astfel de poziționări nu rezultă doar din ingenuitate, ci deseori din intenția incontestabilă de monumentalizare, de camuflare a compromisului, de a asigura continuitate unor ierarhii create în mod nefiresc.

În raportarea la literatura scrisă în timpul regimului comunist, se disting două tendințe, ambele extreme: una care conduce cunoașterea contextului până la înlocuirea studiului literaturii cu studiul patologiei epocii, iar alta care camuflează în totalitate orice intruziune neestetică.

Atitudinile manifestate în scopul unei reevaluări a literaturii acelei epoci, se pot cuprinde în două abordări deosebite. Unele persoane consideră că despre această perioadă sunt îndreptățiți să scrie, în mod special, cei care au fost martorii acelei vremi nefaste din punct de vedere politic, justificând aceasta prin părerea că numai cei care au cunoscut nemijlocit regimul, rigorile, cenzura și comportamentul scriitorilor de atunci pot scrie „adevărata” istorie a literaturii române de până în 1989. În acest sens, se fac recomandări și promisiuni, unele caraghioase, de redare „exactă” a peisajului literar de atunci, fiind priviți cu mefiență cei din exil, ca și tinerii care n-au trăit acele timpuri. Pe de altă parte, sunt indivizi care adoptă o poziție contrară, susținând că sunt așteptați și chiar trebuie să scrie tinerii, nou-veniții în sistem, care pot oferi o privire obiectivă asupra unei epoci din care ei nu au făcut parte, perioadă față de care se presupune că pot rămâne echidistanți, imparțiali, nepărtinitori. Fără îndoială, ambele feluri de atitudini sunt deopotrivă exagerate și niciuna dintre ele nu poate fi legitimată ca valabilă din punct de vedere moral: nici cei care au participat direct la viața literară a perioadei comuniste nu sunt garanții unei atitudini obiective doar pentru că au trăit atunci, nici cei care au venit după aceea sau din afară nu sunt lipsiți de influențe, simpatii, afinități față de numeroși scriitori. Mai trebuie semnalat că cei care au trăit nemijlocit trecutul comunist trădează un soi de răceală, un soi de cinism în studierea acelei epoci, apreciată astăzi ca o perioadă interesantă și ofertantă ca obiect de studiu. Acest tip de atitudine câștigă din ce în ce mai mult teren. Pentru că, dincolo de frustrări, orgolii, nedreptăți, literatura scrisă în comunism, în acel sistem nenorocit și infernal care a distrus și a produs drame de neînchipuit, devine tot mai mult o provocare academică, un teritoriu interesant pentru exotismul și straneitatea lui.

În fine, pentru o cât mai neutră reevaluare a literaturii române din perioada comunistă, reliefând crasa intruziune a politicului, o prezentare sinoptică, menită să ofere o imagine generală obiectivă, este cu asupra de măsură necesară, constituind în același timp un bun prilej de rememorare și reflecție.

Perioada postbelică a fost una extrem de agitată în plan politic, plină de turbulențe comportamentale, marcată de puternice influențe pentru literatura română, atât în ce privește elementul politic și artistic, cât mai ales în privința tematicii și a ariei de inspirație. În deceniile scurse de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, s-au produs numeroase schimbări în cultura română, în ierarhizarea valorilor și a aprecierilor pentru anumite creații literare, distingându-se trei intervale de timp specifice, fiecăruia corespunzându-i un curent literar aparte.

Realismul socialist (1947-1964) a fost perioada unui adevărat holocaust cultural, când elitele au fost marginalizate, cultura fiind complet acaparată de ideologia marxist-leninistă în varianta sovietică. Crezul de a trăi și a fi liber în societate exista mai mult ca o dorință, un vis imposibil de realizat. În această perioadă istorică, literatura nu mai însemna sensibilitate și obiectivitate, trecute prin filtrul propriu al scriitorului, ci devenise o susținere lozincardă a principiilor dictatoriale ale partidului. Literatura era obligată să redea realitatea cât mai direct, după cum partidul o impunea, ceea ce genera o literatură aservită comunismului. În acest interval de timp, se promova proletcultismul, un curent apărut în Uniunea Sovietică după revoluția din octombrie 1917, ale cărui principii estetice se reduceau la ideea conceperii unei culturi „pur proletare” și care respingea întreaga moștenire culturală a trecutului.

Neomodernismul (anii ’60) este perioada în care mediul cultural renaște prin valorificarea filoanelor naționale ale culturii, intelectualii reluând contactele cu Occidentul, iar arta reușind să câștige o anumită autonomie față de directivele politicii oficiale. Cenzura relaxându-se, scriitorii îndrăznesc să oglindească și o față mai puțin veselă a comunismului, cu toate exagerările lui. Anii ’60 aduc un suflu nou datorită revenirii în viața literară a unor autori indexați, dar și a debutului entuziasmant al tinerilor cunoscuți sub denumirea „Generația ’60”, fapt ce reprezintă un moment important, acești tineri propunându-și redescoperirea, promovarea sistematică și apărarea specificului litearturii. Grație „liberalizării ideologice”, această generație încearcă să scrie original, afirmându-se astfel o nouă spiritualitate. Generația ’60 face posibilă o schimbare evidentă în calitatea literaturii, atât din punct de vedere al conținutului, cât și al expresivității artistice și se subscrie neomodernismului. Ceea ce s-a întâmplat după 1964 cu România și în România a fost o reeuropenizare timidă, o reoccidentalizare culturală după 15 ani de comunism asiatic.

Postmodernismul (anii ’80) își are începutul în anii ’60, când grupul oniricilor, împreună cu scriitorii din „Școala de la Târgoviște”, au primele reacții împotriva poeticii moderniste. Postmodernismul se afirmă în anii ’80 (este numit și „Generația ’80”), fiind complementar modernismului. Prefixul „post” definește această perioadă indicând dimensiunea livrescă ce se adaugă modernismului. Scriitorii aparținând acestei perioade consideră că în literatură se spusese tot și că ei nu mai au cum să surprindă cititorii cu noutăți, fapt pentru care se întorc cu ironie la creațiile anterioare din care preiau fragmente de text devenite celebre, pe care le introduc în textele lor. Acest gen de proză se caracterizează prin conceptele: metatextualitate, intertextualitate, textualism. Relația pe care postmodernismul o are cu tradiția este simplu de sesizat: principiile tradiției sunt identificate dintr-un alt punct de vedere, modern. În fond, „modernii de azi sunt clasicii de mâine”. Repetarea istoriei e posibilă doar prin ironie, acesta fiind un alt procedeu specific postmoderniștilor.

Potrivit unor opinii cvasiunanime ale exegeților, oricât ar părea de cinic, literatura română scrisă în comunism este cea mai incitantă, dificilă și complicată literatură scrisă vreodată în spațiul românesc, explicația stând în amestecul incredibil de morală și estetică, de idei literare și ideologie politică, de compromis și rezistență, de reușită și ratare. Nici nu e de mirare că majoritatea tezelor de doctorat se ocupă tocmai de acest răstimp istoric.

Lasă un răspuns