S-n-ajungem a fi parte a morții împânzite la ordinul demenților…

Atât de rău ne afundă acești netrebnici, nicidecum nebuni, și nicidecum doar trădători și vânzători de țară pentru un pumn de tinichele pe umeri și oarece funcții trecătoare, atât de rău ne aruncă pradă unei altfel de istorii, ce, pentru noi, va deveni un zid al plângerii pe care nu vom mai avea nici măcar dreptul a-l atinge, atât de rău ne împroașcă în vinovății viitoare, că nici nu va mai conta cum se vor înțelege între ei cei ce au stârnit războiul și cei ce au bătut a dungă în tobele lor de farisei închipuiți pe post de mari conducători, nu de oști, căci sunt prea lași pentru a sta în tranșee, ci de nevinovate popoare ale căror blănuri de miei le-au atârnat de țărușii unor granițe vândute altora (nu neapărat terestre, ci ale unui „transfrontalier” de dincolo de popoare, undeva între seminții și felurite etnii), atât de rău ne vor fi izolat că nimic nu va mai conta… Iar mizeria și lăturile altora de pe mâinile noastre nu se vor mai curăța… Nici de pe mâinile noastre dar nici din conștiințele celor ce ne vor reproșa acest azi, atât de laș, în viitor… Nimic nu va mai conta când, din orice parte vom fi priviți, imaginea noastră va fi doar una a vinovăției… A morții, a fiarelor de șenile strivind cranii de copiii, a morților altora ce ni se vor imputa nouă pentru că am permis… Am permis și am stat „moț” în vârful unei țepe pe care am considerat-o mândră lance de flamură… Deși nu era războiul nostru și nu era lupta pentru istoria, trecutul, demnitatea, mândria, valorile și viitorul nostru…

Nimeni nu va considera că am fost doar niște străini în războiul altora, ajunși acolo din neghiobia și frustrările unor lideri, dar și din nepăsarea de „lèse-națiune” a unui neam. Și am putea ajunge, nu pe linia de mărginire dintre două țări beligerante, ci pe aceea de pe care se va considera că a irumpt chiar răul în sine… Or, cine le-a dat dreptul acestor mizeri guvernanți să aducă în România comandanți străini pentru a hașura hărțile lor de război?… Cine le-a permis să ne transforme pământul într-un punct logistic de agresiune (azi, poate doar „logistic”) spre a da foc lumii?!…

De ce nu am voit a fi, înainte de orice altceva, soli și negociatori ai păcii?…

Turcia, cea înarmată până în dinți în camuflajul ei Nato, nu a pus la dispoziție nici măcar un scaun pentru cei ce voiau să vorbească doar despre cum trebuie făcut războiul… Cum să fie semănată moartea, cum să fie mai eficient secerate destinele, cum să se aducă din fundul iadului catranul unor vini ce nu vor putea fi nicicând stinse… Căci, tot ceea ce vine din iad nu se poate stinge în veci…

În schimb, am devenit noi pioni de găzduire a întrunirilor acelor comandanți de armate străine căutând a decide doar unde și cum trebuie să zdrobească!… Unde și cum trebuie să omoare! Pentru că despre asta este vorba într-un război… Iar asta vor consemna urmașii… Că nu noi am ținut ramura de măslin pentru când va fi fost să vie la rândul timpului și Pacea. Ci Turcia! Cea care nu a găzduit nici măcar o clipă acele întruniri ale stihiilor morții hotărând cum să fie mai eficiente… Aruncând focurile iadului, scuipând și dând pradă iadului însăși lumea…

Vom rămâne cu o uriașă cicatrice supurând puroiul rușinii și vinovăției de a fi fost, întâi părtași, apoi chiar centrul „logistic” al pradelor de război pentru alții… Și atunci nu va mai fi nevoie nici măcar de făcături istorice pentru a fi numiți părtași ai unui altfel de holocaust…

Opriți aceste întruniri, aici, ale acelora ce voiesc a vorbi doar despre cum trebuie să împrăștie moartea de pe hărțile lor, acum doar trasând din țara noastră venele morții, dar, poate, numai mâine împrăștiind, chiar de pe meleagurile noastre, altădată izvorând a mir, moartea… Pentru a câștiga acei „alții” și pierde, și a ne pierde, noi, definitiv, în istorie…

Atâta timp cât o forță militară, precum Turcia, umblă cu misive de pace, rușinea nu este a comandanților lor militari, nicidecum prea milostivi sub tresele războiului, ci a noastră, prea violenți în violența impusă de alții… De mărșăluitori în numele unor interese total străine nouă…

Ce facem?!… Noi, națiune ce am pledat mereu pentru pace, ne-am pus pe îndesat muniție în țevi, gata să aprindem cremenile iadului?!… Să nu uităm!… Cine umblă cu focul, de foc va pieri!… Dar cine ține chiar porțile iadului, în iad își va fi condamnat neamul… De aceea, nu avem ce să căutăm la masa acelora ce urlă doar a moarte… Căci, de nu putem contribui la pacea lumii, măcar să nu mai tropăim, sub comenzi străine, cele ale veneticilor dar și sub cele ale trădătorilor noștri, împrăștiind ura și poate chiar moartea, și împrejurul nostru, dar și în noi înșine…

Lasă un răspuns