S-au spus multe aiureli, în ultimele zile, pe seama lui Dracula. Și, firește, despre turismul românesc, devenit caricatură. Cred, însă, că doar cei fără minte își pot închipui că există, la vedere, coincidențe și gratuități. Da, nimic nu-i gratis, nimic nu-i întâmplător. Cât despre „influencerii” care produc uluitoare perdele de fum, mai bine o pauză de publicitate. Apropo: nu vi se pare straniu că în perioada interbelică destui „conlocuitori” căutau să-și treacă în buletin nume românești, iar acum numeroși indigeni, „de-ai noștri”, caută să se îmbrace cu o identitate alogenă? Să fie la mijloc numai adaugiul latin „nomen est omen”? Păi, ce vină are Bucureștiul, cu istoria și cu patrimoniul lui cu tot, că este vânzolit de atâtea lichele?
Am pomenit puține nume, în postarea anterioară: „A fost sau n-a fost? Dacă ți-ai pierdut onoarea, nu-ți rătăci și sufletul…” Este cât se poate de adevărat că la plămădirea proiectului Dracula, de la începutul anilor ’70 ai veacului trecut (deci, în plină epocă bolșevică), prof. Radu Florescu, de la New York, și „condeierul” Nicolae Păduraru au jucat un rol aparte. Nu trebuia omis, poate, americanul Raymond T. McNally,. Mă rog, ce se omite nu se fluieră. Între ei, totuși, Niki Păduraru – moldovean de la poalele Ceahlăului – rămâne în istoria acestui „produs turistic” o figură emblematică. A fost jurnalist la România pitorească, apoi ghid – excelent vorbitor de engleză – la ONT. L-am însoțit și cu un grup de hăbăuci de peste Ocean. Era fabulos! Putea să se împlinească și ca admirabil prozator. Pesemne, însă, i-a fost teamă să nu ajungă… statuie și să i se găinățeze guguștiucii pe creștet… (i-am parafrazat o dedicație de pe cartea pe care a publicat-o în colecția Luceafărul). El este cel care, în 1991, a fondat Societatea Transilvană „Dracula” – pe care o explica în termeni cuceritori într-un număr de-al revistei noastre pentru străinătate „Holidays in Romania” -, ca, patru ani mai târziu, să organizeze, în premieră, impresionantul Congres Dracula, având ca participanți peste 80 de ziariști străini și circa 70 de turiști de pretutindeni, „posedați” de spiritul Dracula. Fin și candid de felul lui, Niki era ușor de dus de nas de invizibilii jucători din spatele acestei afaceri. Voi reveni cu detalii.
Rolul însă cu totul special în acest insidios fenomen, cu implicații incredibile, și l-a asumat un cu totul alt om din turismul acelor ani. Lui i se datorează nenumărate decizii necunoscute nici astăzi. Bunăoară, și faptul că primul „grup Dracula” (circa 30 de americani, care mai de care mai agitat), format la Los Angeles (înțelegeți și de ce!) de binomul „Pan Am – Inter.Continental” (s-a ales praful și de unii, și de alții) n-a mai fost contramandat cu circa 10-12 zile înainte de aterizarea la București și intrarea „vampirilor” pe „traseul Dracula.” Desigur, nu vă puteți imagina că programul, pregătit cu mare dichis – ne ardea buza după americani! -, era pe cale să fie zădărnicit de denunțul… istoricului Constantin C. Giurescu, cel pe care N. Iorga l-a contrat în mai multe rânduri. Tatăl istoricului Dinu C. Giurescu, aflat în acea perioadă la New York – avea să și scrie un Jurnal în călătorie – a profitat de buna credință a celui implicat în inițierea Programului și, ulterior, cam în tot ceea ce urma să se întâmple, turistic vorbind, cu „brandul Dracula” pe piața noastră. Nu mă grăbesc să-l judec pe istoricul care, la Consiliul de Coroană, votase ca România să cedeze (fără rezistență armată) provinciile înșfăcate de vecinii de la est (ulterior, și cei de la vest-sud), în cumplitul an 1940; aflând însă de proiectata vizită a grupului american iubitori ai mitului Dracula, C.C. Girescu a telexat o reclamație la București, direct la… CC al PCR. Și când totul părea bătut în cuie, adică să se blocheze totul – o fi fost bine, o fi fost rău? – dosarul cu Dracula intră, printre altele, și într-o ședință a biroului executiv (sau permanent, nu mai țin minte toate prostiile) al CC. Culmea! Ceea ce n-a înțeles, poate, istoricul cu pricina, a priceput un… tovarăș! Desigur, lucrurile sunt mult mai complicate. Ne convine însă sau nu, cam asta este trista realitate: nu toți tovarășii de pe atunci erau atât de idioți și trădători precum sunt „domnii” de astăzi, adevărați analfabeți și ticăloși, care ne conduc spre un iremediabil dezastru. Îmi vine în gând bietul Bacovia și râd mânzește: „Mi-am realizat/ toate profețiile politice./ Sunt fericit… ”
Și Dracula, în actuala versiune, probabil că este fericit! Fericit este și Bela Lugosi, al cărui spirit impregnat de vampirism – și nu numai – nu se stinge, zic unii, niciodată. Pe numele lui real Béla Ferenc Dezső Blaskó, ajuns faimos interpret al Vampirului – n-a fost singurul! -, l-am descoperit în Muzeul opiumului de la Chiang Rai, Thailanda, ca victimă de lux a „religiei albe”. Adică, a drogurilor. Și l-am mai zărit, ca pe un dinte cu sclipiri extrem de tăioase, însoțite de o ruptură de acord aparținând Dansurilor ungare ale lui Brahms, unde, totuși, nici cu gândul nu…gândeam. Secvența aceasta extrem de toxică – pentru cine știe despre ce este vorba – s-a tot repetat, ca o prefațare a „balului de la Castelul Bran”, pe ecranele mai tuturor posturilor noastre de televiziune. Nemernicii ăștia – iertați-mi blândețea – din televiziuni, cu liota lor de mercenari, chiar ne cred oare tâmpiți pe toți? Sigur, imensa majoritate a celor dintre noi habar n-au că Bela Lugosi a fost, între altele, și un feroce antiromân. De-ar fi fost singurul, tot nu era o problemă. Normal, maghiarul n-a avut o existență lină, plină de… lumină. După eliberarea Budapestei de către Armata regală a României, august-septembrie 1919, Béla Blaskó, înfocat partizan al bolșevicului Bela Kun și, în consecință, vajnic apărător al sovietelor ungare, a tăiat-o spre America. Avea ca pildă, oare, pe Lajos Kossuth? Bela Kun, un apropiat al lui Lenin – nimic nu-i întâmplător în prietenia ruso-ungară! -, după un popas la Viena, avea să ajungă la Moscova, unde, ulterior, Stalin îi făcea felul în stilul lui specific. Bela Lugosi – cu insistente demersuri, spre final, să fie înmormântat la Lugoj, unde se născuse în 1882 – devenind pe platourile hollywoodiene un actor, zice-se, carismatic a provocat și întreținut o ură împotriva românilor greu de imaginat. În spatele lui, de loc în întuneric, ardeau și continuă să ardă limbile de foc ale iredentismului maghiar. Jarul lor puternic se găsește la New York (se pare că aici trăiesc circa 200.000 de unguri), Montreal și Londra. Din aceste centre au provenit și provin și cei mai arzători „vampiri” care și-au rostuit din cavalerul drogurilor o dantură pe măsură. Este vreun secret? Nu. Doar tembelism, practicat la scară națională de loazele care țin în mână frâiele țării. În rest, unii nu vor să înțeleagă că dreptatea Trianon-ului este greu de suportat pentru cei care, în toată istoria lor, au practicat nedreptatea… Le va trece.
Sumedenie de alte detalii privitoare la palpitantul și controversatul „Dosar Dracula”, la cei din latul spate al vampirilor, cu balurile și mizeriile lor dintotdeauna, pe care România de azi le primește cu seninătatea vitei condamnate, veți putea citi, dacă doriți, în revista România pitorească. Vedeți? Nimic nu-i gratis, nimic nu-i întâmplător… Călăuză și interpret ne va fi un minunat om din turismul de dinainte de 1990, ardelean adevărat, care și-a riscat nu numai slujba, dar, poate, și libertatea – n-o să vă vină să credeți – pentru buna înțelegere a acestui mit, în care, iată, se amestecă strigoi de condiție joasă.
În rest, cum UE nu prea știe cum să mai gestioneze criza energetică, oare nu-i vine nimănui ideea să sisteze, măcar trei zile pe săptămână, toate emisiunile posturilor tv, începând cu orele întunecate? S-ar mai odihni și prostia, s-ar mai întrema, poate, și economia…
Lasă un răspuns