Divina dulceață a liricii shakespeariene

Când spun „lirică shakespeariană”, am în vedere cele 154 de sonete ale mereu tânîrului Will pentru cultura universală („cel mai mare poet englez din toate timpurile”, după corecta apreciere a lui Ion Frunzetti, prefațatorul volumului Sonete din 1966 – Ediția a II-a, Editura Tineretului, și excepționalul traducător al celor 86 de sonete care sunt incluse în volumul de față), nicidecum piesele de teatru (37 în total), scrise între anii 1590-1612 și considerate „drept culmi ale creației dramatice și literare universale”. Dar nu pentru că a scrie, pe urmele atâtor exegeți, despre dramele istorice (Richard III, Henric IV, Henric V, Henric VI, Iulius Cesar, Coriolan, Antoniu și Cleopatra etc.), despre marile tragedii (Romeo și Julieta, Hamlet, Macbeth, Othello, Regele Lear) și despre comediile lui W. Shakespeare (Nevestele vesele din Windsor, Visul unei nopți de vară, Îmblânzirea scorpiei, Neguțătorul din Veneția etc.) ar fi curată pierdere de vreme, căci orice punct de vedere personal și consistent este bine-venit, ci fiindcă sonetele îi permit cititorului „să verifice cum sună peste veacuri, în ele, autenticitatea unei gândiri și a unei simțiri puse la grele încercări într-o zbuciumată viață de om excepțional și în pragul unui veac de asemenea ieșit din comun”. În plus – ne spune Ovidiu Drîmba în Literatura universală (anii III-IV uman, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1976) – pentru că „sonetele lui Shakespeare, luate în totalitatea lor organică, s-ar putea spune că alcătuiesc cea mai înaltă operă lirică a întregii perioade a Renașterii”.

Însă, mai înainte de-a intra în biografia lirică a poetului (se presupune că decepțiile acestuia în dragoste, înșelat de iubită, au generat sonetele), cuvine-se să ofer două lămuriri:

1) Ion Frunzetti, alături de Sorin Mărculescu, Mircea-Aurel Buiciuc și alți vrednici tălmăcitori din diverse limbi în limba română, este un remarcabil traducător nu numai din engleză, ci și din spaniolă (împreună cu Edgar Papu, a tradus în anul 1969 Iscusitul hidalgo Don Quijote de la Mancha), franceză și rusă, tuturor acestor excepționali truditori, eu – în articolul Exemplaritatea nuvelisticii cervantine (nov. 2015) – aducându-le următorul omagiu: „a doua precizare îi are în vedere pe toţi acei înzestraţi traducători, care prin pasiune şi iscusinţă fac să nu se adeverească spusa italiană traduttore traditore (traducătorul e trădător) – Sorin Mărculescu, impecabilul traducător al Exemplarelor (cu aceeaşi competenţă şi dăruire l-a tradus în limba română şi pe dificilul Baltasar Gracián), respectiv formidabilul cuplu Ion Frunzetti-Edgar Papu, inegalabili tălmăcitori şi comentatori ai isprăvilor lui Don Quijote”;

2) Trăind în epoca elisabetană (perioada domniei Elisabeta I – a doua jumătate a secolului al XVI-lea și începutul secolului al XVII-lea) sau a teatrului elisabetan (sinteza dramei populare engleze și a concepțiilor umaniste), când teatrul cunoaște o imensă popularitate („niciun oraș din Europa n-avea atâtea teatre ca Londra, ne asigură Ovidiu Drîmba) prin creațiile lui Christopher Marlowe, Ben Jonson, Thomas Kyd, George Chapman, John Marston, Philip Massinger, John Webster, John Fletcher și John Ford, este adevărat că W. Shakespeare „a prelucrat piese scrise înainte de alții”, tuturor dându-le „o structură nouă, profunzime de gândire, o bogăție de idei și o formă atât de înaltă, încât modelele vechi au fost date uitării” (O. Drîmba), marea lui faimă îndemnându-i pe editorii avizi de câștig să-i atribuie piese scrise de alții, dar nu-i adevărat că cele 37 de piese n-au fost scrise toate de el, sau – mă rog – nu-i adevărat atâta timp cât, în cultura engleză și universală, este intens dezbătută chestiunea posibilității/imposibilității ca „unul dintre cei mai mari scriitori ai tuturor timpurilor” să-și fi scris copleșitoarea operă în doar 22 de ani, după care să se retragă în Stratford-on-Avon, orășelul lui natal, unde după patru ani se stinge din viață la vârsta de 52 de ani.

Vasăzică, ne informează Ion Frunzetti în Cuvânt înainte la volumașul cu cele 86 de sonete, „Deziluziile sale în dragoste și în căsnicie, în viața obștească și în cea privată îl azvârl în preajma anului 1590 în lumea prost famată a actorilor” (primele trupe de actori profesioniști datează în Anglia de la sfârșitul secolului al XV-lea), fapt pentru care tânărul Shakespeare merge  la Londra, unde – în jurul anului 1600 – „existau douăzeci de companii cu trupe și localuri permanente”, printre care și teatrul Globe, unde, la început, poetul se angajează și joacă, apoi, grație talentului și interpretării remarcabile, devine membru permanent al trupei (trupă distinsă în 1603 cu titlul de „slujitori ai maiestății sale”), pe urmă acționar, coproprietar și director.

Dar cum profesia de actor cerea la vremea respectivă și talentul de a scrie, mai întâi Shakespeare prelucrează piesele altora, apoi își câștigă faima de mare autor dramatic, „încă din primii zece ani de actorie” (I. Frunzetti).

Până la 1600, ceea ce înseamnă prima perioadă din creația shakesperiană, ne înștiințează în continuare prefațatorul, „predomină o concepție optimistă, chiar dacă episodic pesimismul își marchează prezența”. Toți comentatorii operei shakespeariene sunt de părere că, după anul 1601, marele dramaturg și poet devine „de un pesimism marcat, în urma unei experiențe personale, legate și de intrarea în conflict cu monarhia a grupului de umaniști ce-l patrona și proteja” (bunăoară, moartea contelui Essex și dizgrația multora dintre prietenii acestuia, bănuiți de părtășie la complotul pus pe seama acestui general, periculos pentru tron prin popularitatea de care se bucura), și că „Sonetele (…) sunt, în mare luate, mărturia procesului acestuia de trecere de la o concepție a unei armonii sociale la o concepție care subliniază ireductibilitatea contradicțiilor lumii” (Ion Frunzetti).

Sonetele, într-o structură de trei catrene (cu rime încrucișate – abab, cdcd, efef) și un distih (rimat gg), au fost publicate prima dată în anul 1609, se pare că fără învoirea autorului, după ce – ne face cunoscut prefațatorul – „mai bine de un deceniu se ferise să le dea circulației altfel decât în manuscris, într-un cerc restrâns de prieteni și prețuitori”, pentru a nu-l compromite pe Henri Wriothesley, conte de Southampton, „protector și prieten intim al poetului, curtean puternic, ce putea interveni să pună la index ediții literare neagreate și care n-ar fi avut nicio dorință să se vadă comentat public în sonetele dedicate lui de cel căruia îi furase iubita”.

Cu totul altfel stau lucrurile cu poemele lirice Venus și Adonis, respectiv Lucreția (departe de valoarea artistică a Sonetelor), scrise de Shakespeare în perioada 1593-1594, pe vremea epidemiei de ciună ce dusese la închiderea teatrelor, poeme care văd de îndată lumina tiparului și sunt dedicate în mod special contelui de Southampton.

Prin urmare, marele Will n-a avut niciun amestec nici în ceea ce privește așezarea sonetelor în volum (ordinea nu-i cronologică sau măcar logică) și nici la tipărirea lor de către editorul Thorpe, „soi de librar-rechin, din speța căruia existau mulți în epoca aceasta, în care și piesele erau considerate proprietatea trupei ce le juca” (I. Frunzetti).

Inspirat de cei doi ibovnici trădători, Shakespeare are, totuși, puterea moral-spirituală, dictată de forța prieteniei sincere, să treacă peste durerea provocată de aceste mârșav afront: îi dedică „omului numai lumină” un număr mai mare de sonete decât oacheșei iubite/„dark lady” (pesemne o actriță, egala lui în plan social), e adevărat, nu la fel de valoroase ca cele închinate ei, ba chiar își strigă iertarea, „luându-și asupră-și, manifest, orice vină, cu o mărinimie care ar fi putut fi, desigur, primită cu mai multă bunăvoință, dacă ar fi venit din partea unui egal” (I. Frunzetti).

Iar Wordsworth, într-un celebru sonet din 1815, spunea despre sonetele lui Shakespeare că sunt cheia cu care acesta „inima-și descuie”, împreună – completează traducătorul și prefațatorul – cu „inimile cititorilor din toate timpurile și de oriunde”.

Desigur, temele cele mai frecvente ale sonetelor sunt Iubirea („Eu nu cred că sunt piedici la unirea/ A două inimi ce cedință-și țin;/ Iubire-adevărată nu-i iubirea/ Ce piere când în cale-i piedici vin…”; „Pot fi deci fericit, iubind, iubit!/ Căci neclintind nimic, nu sunt clintit.” – Sonetul XXV; „Mi-e ziua noapte, cât n-o să te vadă./ Și noaptea zi, când visul mi te-arată.” – Sonetul XLIII; „Iubirea-ți mai de preț mi-e și mai sfântă/ Decât averi, ori rang, ori strai, ori nume./ Nici șoimi, nici câini, nici caii nu mă-ncântă:/ De tine-s mândru cât de-o-ntreagă lume.” – Sonetul XCI) și frumusețea naturii, în chip firesc asociată dragostei („Tot ce-i frumos am vrea să n-aibă moarte: /Și trandafirul vrem să dea boboc,/ Ca viața lui s-o ducă mai departe/ Urmașul, când e-ajunsă la soroc.” – Sonetul I).

Dar tot Shakespeare așază Iubirea deasupra forței nimicitoare a timpului, astfel înveșnicind-o („Când văd materia schimbând cu rândul/ Viața-n gunoi și-n viață gunoirea./ Ruina tuturor mi-aduce gândul/ Că timpul va să-mi ia cu el Iubirea.” – Sonetul LXIV), iar în formidabilul Sonet LXVI (îl redau în întregime), el exprimă înseși „dezamăgirile umaniștilor vremii” (O. Drîmba), necruțător loviți de mulțimea relelor lumii de-atunci: „Scârbit de toate, tihna morții chem:/ Sătul să-l văd cerșind pe omul pur,/ Nemernicia-n purpuri și-n huzur,/ Credința-marfă, legea sub blestem,/ Onoarea – aur calp, falsificat,/ Virtutea fecioriei târguită,/ Desăvârșirea jalnic umilită,/ Cel drept, de forța șchioapă dezarmat,/ Și arta sub călușe amuțind;/ Să văd prostia – dascăl la cuminți,/ Și adevărul – «semn al slabei minți»,/ Și binele slujind ca rob la rele./ Scârbit de tot, de toate mă desprind:/ Doar că murind, fac rău iubirii mele”.

Lasă un răspuns