Reflecții pe marginea unei cărți: Grigore Stamate – Barajul tinereții mele

Trebuie să recunosc deschis surpriza plăcută și uimirea care m-a cuprins, atunci când prietenul și fostul meu camarad de arme, Grigore Stamate, general în rezervă și un remarcabil jurist și istoric militar, mi-a oferit spre lectură romanul autobiografic „Barajul tinereții mele” (Editura Total Publishing, ediția 2-a revizuită, București, 2021), o carte cu adevărat deosebită, atât prin conținut, dar mai ales prin mesajul eminamente emoționant, pe care-l degajă în integralitatea celor 376 de pagini.

Am spus că este o surpriză, deoarece îl știam pe Grig autor de cărți cu tematică apropiată preocupărilor lui anterioare, cunoscut de către cititorii avizați, îndeosebi după publicarea volumului „Frontiera de stat a României” și a celor trei volume dedicate vieții și carierei de neegalat a mareșalului Constantin Prezan. Prin urmare, avem de-a face cu o schimbare de registru, o trecere oarecum bruscă de la un mod de narațiune sec și concis, bazat pe date și fapte concrete, consemnate în diferite documente, la o altă abordare a scrisului sub auspiciile literaturii pure, în care ficțiunea își pune amprenta, atunci când se descriu sentimente și trăiri interioare ale personajelor. Dar, în ce măsură are loc această trecere vom vedea mai târziu, pentru că deși autorul aplică rețeta folosită în romanul autobiografic, autorul fiind egal cu naratorul și protagonistul principal (Eugen Simion, Genurile biograficului, București, 2008) se poate lesne observa apropierea de stilul specific al scriiturii folosit în lucrările anterioare.

Este sau nu un roman autobiografic? Iată o întrebare la care va trebui să găsim răspunsul pentru că este posibil, foarte ușor, să cădem în eroare. Cei care cunosc biografia autorului ar găsi mai repede un răspuns aproape de adevăr. Cei care n-o cunosc însă vor înclina spre varianta acțiunii, chiar dacă este scris la persoana întâi, iar numele protagonistului, care ne poartă prin viața și sentimentele proprii, este mereu înlocuit cu apelativele „piciu”, „puștiule” sau „tinere”, aș spune numele mascat al autorului.

Nu voi insista prea mult pe definirea ca atare a romanului autobiografic, însă putem conchide că „Barajul Tinereții mele” este o narațiune care se alimentează din toate ingredientele acestuia, de la autenticitatea locurilor, unde se petrec faptele sau a unor personaje reale, la ficțiunea autobiografică, cu acces la eul interior al protagonistului.

Încă de la început, cititorul este avertizat asupra conținutului și structurii volumului, fiind totodată invitat la o analiză comparativă, existențială, trecut-prezent-viitor, într-o prezentare (Cuvânt-înainte) menită să lămurească, în principal, termenul de baraj, în viziunea proprie a autorului, ca element material și spiritual. „Baraj, la propriu, pentru că acțiunea chiar se petrece pe șantierul unuia dintre cele mai importante sisteme hidroenergetice și de navigație din țară. Baraj, la figurat, în sensul de cumpănă, de barieră existențială, de componentă a unui destin cu totul special”.

Cartea cuprinde trei părți intitulate: Dincoace de baraj, În plin baraj și Dincolo de baraj, fiecare parte având la rându-i un număr de capitole cu subtitluri, sugerând grija autorului de a orienta cititorul în înțelegerea firului poveștii și a evenimentelor ce urmau să se petreacă. Din acest punct de vedere, romanul, pe lângă faptul că deschide larg o ușă spre intimitatea protagonistului este și un cumul de întrebări și răspunsuri la problemele societății, despre viață, cu urcușurile și coborâșurile ei, despre destin și iubire. Nu în ultimul rând sunt etalate o serie de reflecții filozofice și politice, în încercarea de a explica supliciul moral și fizic suportat de foarte mulți omeni, în anumite perioade de timp ale istoriei recente.

Abordând asemenea teme abstracte și de ordin general, romanul lui Grigore Stamate urmărește, de fapt, tema principală care este una sentimentală, despre natura umană a personajelor și destinul acestora într-o societate totalitară. Astfel, suntem introduși în atmosfera locului chiar de personajul principal, un tânăr de nouăsprezece ani, care „hoinărea la întâmplare” în lungul malului fluviului, fără a avea însă o țintă anume. Era iarnă, iar o pânză cețoasă cotropise întreaga zonă a șantierului viitoarei hidrocentrale. Mergea încet și continuu, cufundat în gândurile ce-l cuprinseseră.

După terminarea liceului părăsește satul natal și se angajează pe șantier, să lucreze ca muncitor necalificat, la târnăcop, cum obișnuia să spună. Trecuse deja anul și nu părea să se întrevadă o speranță de mai bine. „Munceam de ne speteam, cu toții, și afurisita de adâncitură, când îți era lumea mai dragă, se surpa. Aici, în zona de lucru, fiecare avea atribuțiile sale, ierarhizate strict. Începând din fundul gropii, pe trepte. La bază eu, cel mai de jos în schemă. Pe etaje, cum le ziceam noi, în glumă desigur, cei de la lopată. Respectiv, lopătarii. Apoi, cei cu roaba și, tot așa, până la completarea echipei, în frunte cu șefu’”.

Greutățile și vicisitudinile vieții de șantier, pericolele prin care trecuse, lucrul la mare înălțime pe podul rulant monogrindă, fără mijloace de siguranță sau explozia în urma căreia supraviețuise ca printr-un miracol, îl chinuiseră cumplit dar și îl îndârjiseră, în egală măsură. Sfaturile mamei, date la plecarea de acasă, îl urmăreau permanent „să știi că baraje vor fi multe în viața ta, dar cel care ți se va ivi, peste nu mult timp, va fi unul hotărâtor. Căci, va fi cel dintâi”.

Cu astfel de gânduri este găsit pe malul apei de către maistrul Grigore Balica, trimis în căutarea lui pentru a-l aduce la sediul administrației șantierului. Aici, tânărul din poveste avea să afle că destinul său va cunoaște o nouă schimbare, de care va trebui să țină seama în evoluția sa viitoare.

Din analiza dosarului personal de angajare se descoperise că era unul dintre puținii muncitori care terminase liceul iar pregătirea sa trebuia valorificată și altfel. Așa că, peste puțin timp, însoțit de maistrul Balica, se va înfățișa la „tovarășa” Liana, șefa de la Cadre, apoi în final la madam Blindea, responsabila cu angajările pe șantier, pentru a i se stabili noile sarcini care îi vor reveni.

Condițiile de muncă erau mai bune, iar relațiile interumane cunosc o nouă dimensiune. De aici, romnanul ne dezvăluie o suită de personaje cu care tânărul nostru relaționează într-o paradigmă multiplă a temelor, istoric, social și epic.

Dialogul foarte des folosit demonstrează, ca formă de introspecție comunicativă, sugerează dorința de cunoaștere și aprofundare a realităților, dar și nevoia de apropiere interpersonală. Aflat la vârsta marilor întrebări existențiale și ale dorințelor, „Piciu” trăiește momentele tandre ale iubirii, atunci când Angi, Violeta și Alexa i se dăruiesc, dar nu cedează insistențelor de a continua, orologiul destinului său îi semnala că nu este timpul potrivit.

Aici se observă talentul indiscutabil al autorului de a portretiza personajele și de a se strecura cu gândul în intimitatea lor, acolo unde dorințele și iubirea se întrepătrund. Personajele romanului sunt în general persoanele care au lăsat urme profunde în memoria autorului.

Scriitorul s-a întrecut pe sine, și cred că a reușit pe deplin, când încearcă să îmbine realitatea autobiografică cu ficțiunea, să deceleze evenimentele dintr-o perioadă relativ scurtă, cu reveniri la întâmplări și fapte perecute anterior, în anii copilăriei.

Alternarea prezentului cu imagini din anii copilăriei și adolescenței oferă pasaje emoționante. În momentele de singurătate, tânărul din poveste simte nevoia unei evadări, a reîntoarcerii în satul natal, locul unde își petrecuse „cea mai firavă și inocentă dintre toate perioadele vieții. Era satul meu, vatra mea, sufletul meu. Era iubirea mea sfântă, locul mirific în care mă simțeam ocrotit și unde trăirea avea parcă alt sens. Între oamenii aceia simpli și neajutorați, dar fericiți”.

De fapt, acolo, pe meleaguri oltenești, în satul Stejaru, va cunoaște toate încercările posibile și imposibile pe care viața i le putea oferi. Episodul cu momentul dramatic petrecut cu mama aflată în agonie și suferințele groaznice provocate de travaliul nașterii au un impact teribil asupra eroului nostru. Acesta, cu o îndârjire și o forță de neînchipuit pentru un copil de zece ani, ajutat de fratele cel mic de numai patru ani, reușește să înjuge vitele la căruță și să pornească spre spital, salvându-și astfel mama și surioara de la un sfârșit tragic.

Familia rămasă fără sprijinul tatălui, arestat de securitate pentru că se împotrivise colectivizării, avea să suporte cele mai mari chinuri, ca urmare a lipsurilor și a unei ierni deosebit de grea. În acest context, acțiunile pline de dăruire și sacrificiu, întreprinse pentru asigurarea nevoilor elementare de trai și supraviețuire, îl vor maturiza prematur dându-i posibilitatea să înțeleagă și să depășească mai ușor obstacolele vieții.

Interesat tot mai mult de ceea ce se întâmplă în jur, mereu se întreabă sau pune întrebări, în primul rând maistrului Balica, atotcunoscător al șantierului și a persoanelor cu diferite responsabilități, apoi „domnului diplomat”, vecinul de pat, bibliotecarul șantierului, inginer și fost ambasador. Cu acest prilej află că unii angajați ai șantierului proveneau chiar din Stejaru, la care nu de puține ori face referire maistrul Balica, Prodanca, bucătăreasa de la cantină și Adina, colega de liceu, care îl inițiase în arta iubirii.

Inspirat, probabil, de marii autori ai genului epic cult, Grigore Stamate, aflat totuși la început de drum cu „Barajul tinereții mele”, pare că dorește să dea scriiturii sale alura romanului total, romanul vieții lui, și de ce nu, romanul unei generații transfigurată de o societate în plină dezvoltare, dar închistată în normele specific comuniste.

El abordează tema istorică prin personalul cel mai reprezentativ al romanului său „domnu’ diplomat”, care se încadrează perfect în galeria românească, destul de largă, a personajelor care au avut de suferit cu adevărat de opresiunile regimului comunist instalat în țară după Al Doilea Război Mondial.

Absolvent al facultății de drept, acesta ajunge în Ministerul de Externe și apoi diplomat într-o țară din vest, ceea ce îl face indezirabil pentru noul regim, așa cum se va întâmpla cu întreaga pleiadă de intelectuali din acea vreme. Nu face niciun secret din faptul că în activitatea sa îl cunoscuse pe Mihai Antonescu și pe Mareșal. După război muncește o perioadă la Canal, apoi ajunge pe șantierul hidrocentralei, cu domiciliul forțat la Gura Văii. Povestea lui amintește de destinul asemănător al unui mare scriitor și traducător, Pericle Martinescu, exponent al „generației tinere” din anii 30, cunoscut de publicul larg, mai ales după 1989, prin tipărirea operelor lui de Ed. Ex Ponto din Constanța. Așadar, relația dintre „Piciu” și „domnu’ diplomat” devine la un moment dat atât de firească încât întâlnirile lor și discuțiile purtate pe variate teme ori confesiunile reciproce vor fi tot mai dese.

Viața de șantier devenise pentru eroul nostru o adevărată școală a vieții care îl va pregăti pentru viitor să răzbată mai ușor, iar sfaturile „domnului diplomat” îl încurajau tot mai mult. „Tinere stai permanent în alertă! Nu scoate capul, încă. Ia totdeauna seama ce și cu cine vorbești. Colcăie șantierul ăsta de informatori. Nu se văd, dar se simt. În curând va veni și vremea ta”. Și, a venit. Vestea că Piciu a fost recrutat să plece la examen pentru admiterea în școala de ofițeri a fost primită cu totul diferit de cei pe care îi avusese alături o perioadă plină de provocări, Dintre toți însă Alexa, „colega de la pontaje”, va suferi cel mai mult văzând cum i se spulberă visul de a-și lega destinul de persoana iubită.

Autorul relevă, cu mult talent, despărțirea de persoanele dragi, eroul principal trăind un sentiment profund de goliciune sufletească.

Ultima parte a romanului ne dezvăluie și revolta autorului față de tot ce s-a întâmplat în vechiul regim, dar și în zilele noastre, când se pot observa derapajele unei societăți aflată într-o continuă degringoladă.

Tânărul care participase la ridicarea celui mai mare baraj hidrotehnic din România se va întoarce la locul fostului șantier trăind sentimente tot mai contradictorii … „Așadar, după patru ani, m-am întors acolo unde băusem apă din Dunăre… Batardoul dispăruse. În urma lui se ridicase Barajul. Mărețul Baraj-Uzină. În rest, dispăruse totul”. Rămăsese în schimb memoria unui timp din viață, trăit la cea mai mare intensitate. Amintirea încrâncenărilor de odinioară, al deziluziilor și iubirilor trăite și abandonate trecuse ca un val care te lovește, se sfarmă și se pierde liniștit în imensitatea fluviului.

„Barajul tinereții mele” este un roman substanțial, cu o temă gravă, care dezvăluie destinul existențial al unui personaj participant direct la făurirea istoriei recente, un roman din care cititorul poate savura scene dramatice, dar și de iubire, întâmplări și fapte ale unor personaje, mai mult sau mai puțin importante.

O recenzie de Vasile Catană

Lasă un răspuns