Marin Preda și cazul romanului „Moromeții” (2)

Reconstituind primul moment când ne-am aflat faţă în faţă, îmi amintesc că din partea revistei „Transilvania“ Mircea Tomuş m-a prezentat scriitorului cu rugămintea ca Marin Preda să-mi dea un interviu. Pentru că scriitorul a acceptat, după o precizare a condiţiilor financiare pe care maestrul le impunea revistei, ne-am întâlnit în ziua următoare în camera de la Hotelul Bulevard, unde fusese cazat la Sibiu. Urmărea o emisiune a televiziunii și l-am observat oprindu-se asupra unor cuvinte auzite acolo. Se interesa de câte un echivalent ardelenesc al unora dintre ele, pentru că foarte rar i s-a întâmplat să vină în Transilvania. O atenție cu totul specială o dădea Marin Preda cuvintelor în sine, parcă pipăindu-le, ca să le simtă întreaga frumusețe. Mi-l amintea pe maestrul său pe linia valorificării limbii române, pe I.L. Caragiale, care dovedise un atât de special rafinament ca degustător al savorilor graiului viu.

I-am citit cele 10 întrebări ale interviului propus, întrebări pregătite cu multă preocupare. L-am văzut mulţumit să le accepte pe absolut toate, după fiecare precizarea lui fiind: „Şi la aceasta răspund…“ Am început să notez cu hărnicie ceea ce povestea el pe marginea primelor întrebări din lista mea. Prezent la întrevederea aceasta, medicul Claudiu Tănăsescu mi-a făcut, după o bună bucată de timp, un semn discret că, de fapt, după o zi grea, Marin Preda era foarte obosit. Băuse. Am sesizat şi eu indispoziţia sa şi am acceptat să continuăm dialogul după lectura unui nou roman ce urma să apară în primăvara anului 1980. Era vorba despre Cel mai iubit dintre pământeni. Scriitorul a mai părut încă o dată surprins, când i-am spus că citisem un fragment din acel roman, abia anunţat în presa literară. Ne-am dat întâlnire la Editura „Cartea Românească“ la Bucureşti, unde m-am prezentat pentru a finaliza interviul, şi am mai vorbit de câteva ori la telefon. În mod evident scriitorul avea plăcerea conver­saţiei şi discuta adesea despre Ilie Moro­mete ca despre un om viu, alăturat nouă. O dată îmi chiar ceruse insistent să-i spun prin ce se deosebeşte Ilie de ţăranii arde­leni, pe care în fugitivele şi atât de puţi­ne­le lui treceri prin Transilvania nu-i cunoş­tea destul şi ar fi vrut să scrie despre ei.

Prin aprilie 1980, fără să ştiu că aceea va fi ultima noastră conversaţie telefonică, exact cu două săptămâni înainte de moartea sa intempestivă, am purtat un dialog mai lung despre volumul II la Delirul, care era în plin şantier. Autorul era interesat de receptarea critică a capodoperei sale Cel mai iubit dintre pământeni, cartea de la care „aştepta mult“. La un moment dat şi-a dat seama cât durase conversaţia noastră şi m-a întrebat dacă vorbesc de la telefonul meu de acasă. Când am confirmat, a exclamat cu nelinişte: „Înseamnă că ţi-ai dat un salariu întreg.“ I-am spus că mai important decât banii consider că este interviul nostru, cel neterminat în anul precedent la Sibiu. M-a asigurat cu seninătate că „interviul va fi foarte frumos“, pentru că i-am pus întrebări inteligente şi va răspunde la toate întrebările care mai rămăseseră neatinse în discuţia noastră de la Sibiu. N-a fost să fie aşa!

După moartea scriitorului, am primit la Sibiu vizita unui colonel bucureştean de la Criminalistică. El dorea să ştie dacă Marin Preda nu s-a plâns cumva de vreo ameninţare din partea sovieticilor, întrucât, între altele, se vehicula ipoteza că moartea scriitorului ar fi fost provocată de cei nemulţumiţi de curajul lui de a reprezenta în ultima carte dialogul dintre Gh. Gh. Dej şi Stalin la Kremlin. Ceea ce descoperise chiar criminalistul respectiv pe baza fişelor de lectură ale scriitorului era că Preda respectase întru totul adevărul, bazat pe documente de arhivă. Ca atare, nu era nici-un motiv de răzbunare politică. Am continuat să predau elevilor şi studenţilor mei opera lui Preda, dar poate cu o altă stare sufletească, iar interviul neterminat a apărut în presa literară, însoţit de numeroasele poze originale primite de la autor.

Ilustrând proza realistă de tip tradiţional sub raport tematic, Marin Preda s-a deosebit esenţial de L. Rebreanu, de M. Sadoveanu şi de alţi scriitori, impunând un nou gen de ţăran nu numai prin atitudinea faţă de pământ, ci prin însăşi concepţia sa de viaţă, prin replica lui inteligentă, ca și prin modul comportării. În abordarea caracterizării personajului principal al romanului Moromeţii se cere reliefat faptul că, spre deosebire de Ion din capodopera rebreniană, Ilie Moromete este un ţăran înzestrat cu spirit meditativ, analitic şi satiric. El este o fiinţă dornică să înţeleagă mersul istoriei, uimit să constate că timpul uzurpa tocmai condiţia sa, respectiv idealul secular în care credea. La Ilie Moromete disimularea, care culminează în scena vizitei percepto­rilor porniţi prin sat să strângă fonciirea, nu este numai o reacţie defensivă, ci devine o a doua natură, un mod propriu de manifestare, care între cei apropiaţi îl face ciudat, sucit, cu toane.

Deşi are o vie curiozitate intelectuală şi este constructiv sub raportul proiectelor, ironia caustică şi hedonismul cu care abordează eveni­men­tele agrare ale anului – secerişul – îl fac neînţeles, aşa cum este şi portretizat de Dim Vasilescu într-o mică statuetă. El nu poate asimila ideea că producţia agrară trebuie să fie privită ca o marfă, iar mecanismul compus din lucrul la câmp care să dea cereale, vânzarea lor folosind pentru plata impozitelor şi a datoriilor la bancă, astfel ca apoi totul să fie luat de la capăt, i se pare iraţional. În felul său specific, protagonistul cercetează cu perspicacitate acest mecanism, îl experimen­tează, explicându-l chiar şi feciorilor. În schimb, în mod concret, el îl refuză, sustrăgându-se de la efortul muncii sub fierbânţeala caniculară a soarelui la seceriş sau neacceptând să continue drumul început cu Tudor Bălosu pentru a vinde mai rentabil produsele agricole, atunci când a considerat că poate ajuta printr-un gest de omenie o femeie necăjită. Zvonul că tatăl lor a făcut o afacere mai puţin rentabilă în comparaţie cu vecinul chiabur îi atrage reproşul băieţilor, pe care Ilie nu ezită să-i trimită cu bucate spre satele de la munte, din dorinţa de a-i familiariza cu acest gen de activitate comercială, chiar dacă era convins că ei vor obţine rezultate mai slabe decât el. Ceea ce-l interesa pe Ilie era nu beneficiul, ci formarea băieţilor săi ca gospodari. Mai târziu, controversa dintre el şi Nicolae, mezinul familiei, revenit în sat ca activist de partid, trimis ca să pledeze pentru „noul umanism“ (din volumul II al romanului) este simptomatică pentru mutaţiile ce se produceau în ideologia ţăranului.

Prin romanele sale, Preda creează o nouă „comedie umană“, comparabilă celei balzaciene. Esențial, el disecă procesul de pau­pe­ri­zare a ţăranului mijlocaş în perioada atât de prosperă a regalităţii din România interbelică. Satul este conceput după structura unei cetăţi, având –conform opiniei lui Al Paleologu- modelul „fără îndo­ială al Atenei.“ Noutatea este şi una de factura stilistică, precum şi cea de tehnică şi de temporalitate a romanului. Deşi acţiunea este în debut plasată într-un timp senin „răbdător cu oamenii“ şi fără seisme sociale îngrijorătoare, în mod paradoxal tăvălugul istoriei va produce efecte fulgerătoare în sensul uzurpării însuşi destinului milenar al ţărănimii ca o clasă tradiţională. Fiii lui Ilie Moromete nu mai sunt ţărani. În primul volum, Achim, Nilă şi Paraschiv sunt reprezentanţii unei tinere generaţii, care nu dovedeşte nici puterea de interpretare a realităţii, nici tăria morală de a impune o atitudine şi o orientare pro­prie, de care dispunea Ilie. De aceea, ei aleg calea jalnică a fugii frauduloase din familia tatălui lor şi din lumea satului, acceptând compromisul unor ocupaţii marginale la Bucureşti. Despărţit de Catrina, care l-a părăsit, Ilie nu-şi mai face prieteni adevăraţi între sătenii care se ridică acum şi îşi pierde cu totul strălucirea şi prestanţa.

Spre finele vieţii sale, ieşit în ploaie, Ilie se adresează lui Bâznaie, reproşându-i într-un monolog semnificativ inconştienţa cu care afirmase că ţără­nimea este o clasă socială condamnată de istorie. Ultimele cuvinte rostite doctorului şi reţinute de Ilinca, fiica lui, au fost: „eu totdeauna am dus o viaţă independentă!“ El întruchipează tema centrală a roma­nului, cea a independenţei morale a omului care înfruntă fatali­tatea istoriei, acum când satul de tip tradiţional arhaic intră într-un proces alert de destrămare şi de restructurare. Ilie nu acceptă să fie socotit „ultimul ţăran al istoriei“, iar idealul său era cu totul deosebit de cel al lui Ion, cumulardul de pământuri din capodopera lui L. Rebreanucu cu titlu omolog. Romanul sfârşeşte în mod semnificativ cu moartea personajului, a cărui îmbătrânire şi însingu­rare este descrisă în volumul II al romanului, care este sub raport tematic chiar mai bogat ca cel dintâi. De aceea, el trebuie recomandat în mod expres, pentru lectură. Astfel se va urmări declinul protagonistului care nu-şi mai păstrează rolul de lider de opinie, fără de care altădată nu înce­peau în Poiana lui Iocan discuţiile presărate cu ironii despre viaţa politică a ţării, aşa cum aceasta era prezentată în presa momentului.

Politi­ca devine obiectul unei inedite „comedii verbale“, prin care auto­rul ilustrează radicalizarea conştiinţei ţărăneşti. Comuna Siliştea Gumeşti devine o adevărată imago-mundi a prozei autorului, pe care o reia în Marele singuratic şi în Delirul, deși în anii socialismului dispăruse acel „Areopag“ al înţelepţilor satului, sfat la care Ilie se prezenta numai dacă înţelegea că are cu cine discuta. El a trăit drama paternităţii ultragiate, suferinţa lui fiind mai ales una morală, nu doar mate­rială. Cea mai gravă pierdere este cea a liniştii superioare cu care el privea lumea ca pe un spectacol. De aceea, Moromete a fost socotit de critica literară un Esop al spaţiului balcanico-dunărean.

Motivul obţinerii pământului figurează în romanul Moromeţii, dar numai ca temă secundară, prin conflictul dintre Birică şi Bălosu, tatăl Polinei, care îşi dezmoşteneşte fiica pentru că se măritase cu un bărbat sărac. Nu trebuie omis faptul că M. Preda a valorificat tehnica amplificării unui portret, urmărind metamorfozele biologice şi spirituale ale personajului principal, căruia de-a lungul romanului i-a trasat alte noi tuşe de culoare. Ilie este individualizat prin nervul replicii, adesea polemice, iar viziunea autorului este una scenică. Sub raport stilistic, se valorifică novator stilul indirect liber. Aşadar, Ilie este întruchiparea unei anumite lentile prin care este privită existenţa, pe care de la M. Preda o putem numi “moromeţia­nism”. Acesta este definit ca o capacitate de a privi cu înfiorare transcendentă realitatea socială, cu datele ei pragmatice, dispreţuite în numele unei inteligenţe şi a unei superiorităţi a imaginaţiei. Demon­straţia autorului este tocmai aceea a amendării moromeţianis­mului ca anacronic în calea tăvălugului istoriei.

Pentru că M. Preda a fost un mare creator de oameni, tipo­lo­gia sa fiind una în bună parte inedită, se poate aborda şi un alt personaj, Nicolae, mezinul familiei Moromete. Analistul cel mai talentat al prozei româneşti contemporane, M. Preda are intuiţia notaţiei de detaliu, exploatată atunci când îi trasează mezinului familiei traiecto­ria de la băiatul chinuit de Bisisica, oaia nărăvaşă, şi până la ipostaza activistului de partid, care a fost nevoit să devină. Nu-i de mirare că acest personaj va reapărea și în viitoarele sale romane, chiar dacă autorul nu a creat, ca Duiliu Zamfirescu, un roman ciclu.

Dintr-o consemnare a vieţii rurale imperturbabile, cum părea romanul la început, Moromeţii devine oglinda unui seism care zguduie din temelii satul. Aici noua eră comunistă a răsturnat vechile temelii, a aruncat la periferie pe gospodarii de frunte, ei fiind înlocuiţi cu oamenii de la margini, cei ce fuseseră dispreţuiţi pentru lenea, nepriceperea şi sărăcia lor. Scenele de intensă mişcare dramatică se proiectează cu încetinitorul în volumul II, unde configuraţia umană a satului este schimbată acum când primarii au fost înlocuiţi de către celula de partid comunist instalată, iar Nicolae reapare în Siliştea Gumeşti ca instructor al comitetului raional de partid comunist din Pălămida.

Aria de cuprindere este pano­ra­mică. Munca de lămurire se duce de către comunişti printre ţărani, cărora li se cere să înţeleagă atât rostul cotelor puse pe produsele agrare, cât și cel al arestării chiaburilor, duşmanii poporului etc. Veridicitatea imaginii satului românesc contemporan, aşa cum ea a fost creată de Marin Preda, nu are precedent şi nici concurent în proza noastră naţională. Privite dur, cu o anumită brutalitate de către scrii­tor, imperativele istoriei în perioada stalinismului comunist strivesc voinţa şi idealurile ţăranului român conservator, iar moartea lui Ilie din final este una simbolică pentru experienţa donquijo­tismului închiderii într-o credinţă, cea în rezis­tenţa formulei sale de viaţă. Iată de ce Ov. Crohmălniceanu definea Moromeţii ca romanul destrămării unui mit. Este vorba nu numai de o carte dramatică, ci şi de una polemică şi problematizantă.

În comparaţie cu Ion Creangă sau Mihail Sadoveanu, la care satul arhaic era senin, Marin Preda a prezentat dinamic o comunitate rurală cuprinsă de un proces ireversibil de metamorfozare. Stilul moromețian se configurează ca o entitate recognoscibilă în întreaga sa operă, spre exemplu, în Imposibila întoarcere, Viața ca o pradă sau în construirea lui Victor Petrini, protagonistul romanului Cel mai iubit dintre pământeni. Deși se pare că a avut ca model pe filosoful Lucian Blaga, Petrini nu dovedește rafinamentul unui savant, ci, dimpotrivă, autorul insistă pe latura omenescului, socotită de el cea mai interesantă. Ocupându-se de această temă, cu o reală putere de nuanțare, Ovid Crohmălniceanu constată că, în ultimul roman al lui Preda, „puterea „stilului moromețian” de a supune lucrurile deriziunii crude‚ țărănești se manifestă din plin.” Niciun alt scriitor român nu a izbutit să dea țăranului înălțimea unui spirit filosofic și contemplativ atât de autentic, iar moromețianismul rămâne calitatea creatoare inegalabilă a viziunii prozatorului Marin Preda. (sfârșit)