Evident, stilul crazy, analizat în articolele anterioare dedicate filmului, se potrivește ca o mănușă nației române. Realitatea din România are un stil crazy desăvârșit. Totul e haotic, începând cu guvernarea aflată în mâna unor oameni total anormali. Programul politic al candidatului la președinție, Klaus Iohannis, a fost chiar „nevoia de normalitate”. Și în anii pandemici el revenea la sloganul normalității. Și unde-i normalitatea? Totul ar trebui să înceapă cu el însuși, care nu-i normal. Mai ieri zicea că trebuie să scăpam de „ciuma roșie”, care a câștigat totuși alegerile, iar el era președintele „tuturor” românilor, ca mai apoi să spună că singura soluție pentru ieșirea din criză este unirea PNL cu „ciuma roșie”, ucigând astfel opoziția, care a rămas pe mâna unor caricaturi, unor clovni ca Șoșoacă și liderul unui partiduleț, care și-a marcat elanul unitarist cu nunta acestui haiducel, din care a făcut un circ național, cu zeci de mii de invitați, cu tone de brânză primite de la „ciobanul” care a distrus fotbalul românesc!
Dragoș Pătraru se strofoacă la emisiunea „Starea nației” să arate ce nulități are țara la conducerea ei. Dar el nu înțelege că România e condusă din afară, nu din interior, și că aceste nulități sunt convenabile pentru o astfel de manevră. El trebuie să înțeleagă că Iohannis et co. sunt MARIONETE occidentale, că sunt niște executanți servili. Un cap limpede, o personalitate care ar demonstra că România poate fi ca Anglia, adică să ceară Roexist, ar fi un dușman al lor.
Tragedia este că fondurile care sunt alocate României se strecoară prin conturile lacome ale acestor nulități. Și că nimeni nu le sancționează. Le sancționa UE, dar acum e ocupată cu războiul din Ucraina și nimeni nu mai spune Stop celor care își măresc profiturile în timp de criză. Ar trebui să funcționeze statul de drept. Dar unde este justiția română? Au făcut pușcărie cosmetică doar câțiva bandiți notorii, apoi i-au lăsat liberi să-și termine ce au început, adică furturile, iar ea, Justiția, este spectator. Sau poate e condusă tot de nulități, dovadă tergiversările de neimaginat ale unor anchete, precum „cazul Caracal”, al cărui verdict era dat încă din start, de când s-a petrecut tragedia. Însă acesta nu e un caz precum „Colectiv”, care să fie semnificativ pentru starea nației, este ceva cu totul particular precum „cazul Tănacu”. Astfel de tergiversări arată cât de incapabilă este Justiția română.
Și înainte de toate, oamenii nemulțumiți, cu conștiința vie, ca Pătraru, trebuie să înțeleagă că nulitățile n-au nici o vină că sunt nulități, vina o găsim în răspunsul la întrebarea: Cine le-a ales? Votul este cheia. Cum poți să alegi „oameni” ca Șoșoacă? Sau ca masa aceea amorfă de parlamentari?! Astfel de nulități vor continua să fie în fruntea țării dacă votul nu le sancționează.
Societatea românească este bolnavă rău, nu mai e normală. Degradarea a ajuns la poncifuri de tipul: „Stingeți lumina, opriți gazele și mâncați gândaci!”. Râde în mormânt Ceaușescu de evoluția degradării noastre! Dovadă faptul că românii și-au pierdut umorul sănătos și au dat-o masiv pe bășcălie, pe hâhâiala bășinistă. Triumfă mai ales umorul involuntar, care nu mai trebuie produs de nici un Caragiale, el apare nud pe toate drumurile și canalele TV. Te lovești de el la fiecare pas.
L-am tot prezentat și analizat în cărți ca Starea Națiunii, Corona Lisa sau Mascații.
Din păcate, cineaștii nu au fost capabili să reflecte această stare de lucruri, această realitate crazy. Era de așteptat ca noul val al filmului românesc să facă o radiografie nemiloasă acestui curent dement, de înapoiere mintală a conducerii României, cu consecințe nefaste asupra tuturor direcțiilor ei.
Cu excepția lui Geo Saizescu, nici un comediograf român nu a încercat să definească artistic lumea în care trăim. Pe latura sarcastică, acidă, campion este Mircea Daneliuc, cu filmele lui post-decembriste. Dar probabil i s-a făcut „lehamite” și n-a mai insistat, în ultimii ani, de la Cele ce plutesc (2009), el nu a mai făcut film.
Situația crazy actuală nu a surprins-o nimeni. Filmele lui Geo Saizescu se referă la perioada comunistă, când el își exersa stilul crazy în filme inspirare din cazuri concrete, ca în Secretul lui Bachus și continuarea cu Nemesis. Geo Saizescu a avut în sânge, în felul lui de a fi, acest stil, mă mir că după revoluție nu l-a dezvoltat. A încercat să o facă într-o revistă umoristică, numită „Harababura”, unde s-a ocupat de tarele societății românești, dar nu a mai avut suflu. Este foarte greu să iei în colimator o realitate crudă, plină de nebunii, precum în România. Fără spirit critic nu se poate da o bătălie de durată. Or, în România spiritul critic a murit. I-a luat locul bășcălia. Saizescu a căutat să suplinească în satira scrisă ceea ce nu a putut să facă în film.
După revoluția din decembrie, a adaptat doar un scenariu mai vechi, scris de Ion Băieșu, la realitatea de după 1989. El se numește chiar Harababura. La premiera din 1991, l-am taxat ca o pastișă a divertismentului tipic românesc, gen Tanța și Costel, marcat de generația Dem Rădulescu et co. Saizescu adună aici pe toți trăsniții divertismentului și adaugă în plus, ceea ce nu se putea în anii trecuți, elementul erotic. Femei cât mai sexy, una și una, își etalează grațiile, în special picioarele și sânii. Este o revărsare de cărnuri frumoase. O actriță precum Cătălina Mustață, de pildă, concurează actrițele hollywoodiene. Mă mir cum o astfel de actriță nu a ajuns stea în America. Dar toate fetele din filmul lui Saizescu sunt la concurență cu peisajul erotic american.
Alte valențe filmul nu are. Original este contrastul dintre bătrâni ramoliți și fete frumoase, una și una. Canavaua o constituie vacanța, câteva grupuri de turiști care merg pe Valea Prahovei la Poiana Brașov, la același hotel, unde are loc acțiunea principală a filmului. Pe latura tembelismului erotic se întrec actori de marcă, de la Dem Rădulescu la Ștefan Bănică, de la Stana Ionescu la Rodica Bitănescu. Hotelul e plin de rațe și găini, iepuri și capre, o pajiște zoomorfă care generează continuu gaguri. Iar un moment de antologie crazy este cel jucat de Doru Octavian Dumitru, în rolul Mirelui, când e poftit în pat de Mireasa goală și nu știe cum să se dezbrace mai repede. Momentul acestui „dezbrăcat”, când el se încurcă în bretelele de la pantaloni ca într-o pânză de păianjen, este total crazy. Ca și cel al fetei căreia un bărbat îi ia firul de la rochia de lână și începe să facă un ghem. Pe parcurs ce el rulează ghemul, rochia se desface, se micșorează, până ce fata rămâne în fundul gol! Sunt numeroase gaguri marca Geo Saizescu, implicit cele pe care le realizează chiar el în rolul de „băiatul bun la toate” al hotelului.
Inițial, când am văzut acest film, mi s-a părut o prostie, o „harababură” de cinema. Dar revăzut acum, e incredibil, este chiar pecetea pusă pe realitatea pe care o trăim. E chiar harababura din zilele noastre, implicit cu accente politice, cu o adresa la guvernanți, fiindcă personajul jucat de Dem Rădulescu este un senator al României, fost director de întreprindere, care pleacă în vacanță cu mașina și pe drum are o aventură ratată cu o tânără foarte sexy.
Desigur, mai reușite artistic sunt filmele în care stilul crazy este aplicat unor subiecte clasice, cum ar fi cele inspirate de anecdotele populare, care îl au ca erou pe Păcală. Aici dominant este gagul surrealist. Și se poate afirma că la acest capitol Geo Saizescu nu are concurent în lume. Ba, am putea crede, prin ochii cu care Saizescu a privit lumea lui Păcală, că însăși istoria românilor poartă această pecete surrealistă, așa cum o găsim și în Povestea vorbei a lui Anton Pann. Astfel se explică harababura din ziua de azi, care este însă o degradare a stilului crazy din matricea folclorului românesc.
Lasă un răspuns