Marin Preda este unul dintre scriitorii contemporani care au evoluat sub privirile noastre de studenți și de profesori, ca autor de romane ce i-au adus gloria. Altfel spus, noi ne-am format ca specialiști în analiza literaturii, citindu-i cărțile. După debutul din ziarul „Timpul“ cu schiţa Pârlitu în 1942, tânărul fiu de țărani din comuna teleormăneană Siliştea-Gumeşti atrăgea în 1948 atenția cu volumul Întâlnirea din Pământuri, cu totul surprinzător și impresionant prin scenele de erupţie instinctuală halucinantă, specifică lumii aspre a satului arhaic. În plină perioadă proletcultistă, o asemenea viziune a stârnit stupoare. Exact în același moment, Zaharia Stancu lansa romanul Desculț, care în cinci ediții consecutive este tratat de către regimul comunist ca un best-seller tocmai pentru că îi slujea interesele. Ca și Negura lui Eusebiu Camilar, roman dedicat celui de-al Doilea Război Mondial, privit în manieră materialist-leninistă, Desculț se tipărește în tiraj de 20.000 de exemplare. Devenit președintele Uniunii Scriitorilor din România, Stancu dirijează fondurile instituției spre traducerea în 20 de limbi a capodoperei sale. Năzuia spre Premiul Nobel, crezându-se un scriitor de valoare mondială, încântat să constate că Darie, eroul său, simbolizând pe desculții satului românesc, „înconjoară lumea în sandale de aur”. Așa eram noi învățați în liceele țării să credem că era. Se pare că vizita lui la Stockholm în Suedia, unde sosise propunerea ca Lucian Blaga să primească râvnitul premiu, nu a fost străină de refuzarea acestuia.
Între cei nemulțumiți de falsificarea vieții satului românesc la început de secol al XX-lea în romanul mult lăudat al lui Zaharia Stancu se număra și tânărul Marin Preda, care punea întrebarea: Unde s-au mai văzut la noi oameni cu botniță?”, trimiterea făcându-se la scena culesului de vie, când boierul punea botnițe țăranilor, ca să nu atingă nicio boabă de strugure. Criticul literar Ovid Crohmălniceanu nu ezită să demonstreze că, în fapt, „conu Zaharia”, dintr-o vinovată sete de glorie, a amplificat fără discernământ forma inițială a romanului și rezultatul a fost dezastruos, autorul stricând prin diluare liric-poematică o carte ce avusese valoarea ei incontestabilă. Noi am trăit în mod nemijlocit această continuă lărgire a textului la romanul Desculț, care în proiectul aberant al autorului urma să primească șase părți a câte trei volume. Țin perfect minte efortul de a relua lectura așa-zisei capodopere a lui Zaharia Stancu, pe când autorul scosese trei volume, care mie, eleva de liceu, mi s-au părut de-a dreptul imposibil de îngurgitat. Evoluând în umbra unui asemenea fascicol de lumină proiectat asupra lui Zaharia Stancu, Marin Preda s-a contaminat de atmosfera momentului, astfel că în creația sa a urmat în 1952 nuvela Desfăşurarea, dedicată ţăranului perioadei comuniste, care ar fi trebuit să liniștească spiritele agitate ale orientării ideologice marxist-leniniste. Tânărul părea că s-a încadrat în direcția pe care o reprezenta și Zaharia Stancu sau V. Em. Galan cu romanul Bărăgan, vol. I-1954 și vol.II-1959, intrat și el în manualele școlare ale epocii. În realitate, s-a creat o neîncredere că Marin Preda accepta pavăza Partidului unic, din moment ce Securitatea nu a ezitat să culeagă date despre el și i-a întocmit un dosar de urmărire, la care vom mai reveni în paginile ce urmează.
Lovitura de maestru a scriitorului avea să vină în 1955, când scriitorul publică romanul de inspiraţie rurală Moromeţii, ce avea să fie apreciat drept o creaţie fundamentală a prozei româneşti, prin care Marin Preda se şi impune definitiv. Apropiat al prozatorului, criticul literar Eugen Simion dă mărturie despre formația solidă a lui Marin Preda, care a urmat școala marilor creatori ai genului romanesc:” Scriitorii lui sunt: Dostoievski, Balzac (pe care îl admiră enorm), Tolstoi („singurul scriitor pe care îl cred pe cuvânt-spune el la o întâlnire cu studenții bucureșteni- pe alții nu-i cred decât uneori, pe Balzac, de pildă”), Celine, Camus, Malraux, Faulkner, I.L.Caragiale, Sadoveanu.. Citise, recitea din când în când Biblia. Avea o memorie fabuloasă a faptelor epice. Și, mai ales cum le relata, comenta, asta era neobișnuit. Le privea dintr-un unghi, să-i spunem, al vieții și le aprecia după gradul lor de autenticitate umană. Spun ceva despre om? Dacă spun e bine, dacă nu, nu-l interesează.” Mărturia aceasta este edificatoare privind selecția făcută în literatura națională și universală și asupra modului cum prelua modelele clasice ale romanului. Pornind de la marile modele, Preda își va stabili propria optică literară, ca adept declarat al autenticității, principiul de bază al literaturii moderne, de unde și melanjul fericit între clasicitate și modernitate, pe fondul unei viziuni realiste: „Eu nu mă gândesc decât la ceea ce am cunoscut și la ceea ce am trăit direct. Consider că numai asta are valoare… Un scriitor nu poate cunoaște decât o singură viață, un singur destin, destinul unei clase sau al unei categorii sociale.” Volumul I este dedicat satului dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial, când „se pare că timpul era foarte răbdător cu oamenii”. Afirmația aceasta cu valoare de cheie semantică avea să fie contrazisă de demonstrația autorului, care, luând ca reper câteva profiluri de săteni mijlocași, mai ales, dar și săraci sau chiaburi, plasați chiar în satul său natal, anunță în final, pe baza unei convingătoare analize psihologice și sociale, că în curând „izbucnea cel de-al Doilea Război Mondial: timpul nu mai avea răbdare.”, anunțând prefacerile mutilante ce vor urma odată cu instalarea comunismului în lumea rurală românească. Scriitorul crea un personaj realist și complex, pe Ilie Moromete, situat ca mentalitate la polul opus lui Ion al lui Rebreanu. Cu totul noi erau tempoul, atmosfera și stilul romanului.
O inovație modernă certă este ritmul inegal al acţiunii în primul volum al romanului Moromeții, care debutează liniştit, aşa cum suntem anunţaţi, de altfel, în incipit, ca numai spre finalul primului volum el să devină mai alert şi mai consistent evenimenţial. Discuția cu vecinul său Bălosu despre faptul că a doua zi se va trece prin sat după fonciire, iar cei ce nu dau impozitul vor da lucruri din casă face parte din primul capitol, iar descinderea Jupuitului este prezentată în capitolul al XXIII-lea. Acțiunea susţine conflictul central produs între aparenţa şi esenţa timpului istoric. Proiecția din Moromeții asupra satului surprindea, în „obsedantul deceniu”, o literatură populată de romane ca Setea de Titus Popovici sau Bărăgan de Em. Galan. Piatra de încercare pentru fiul țăranului Tudor Călărașu, care i-a servit ca prototip al eroului central, era să ilustreze în următorul volum prefacerile provocate în satul românesc de instalarea comunismului. Ce gândea autorul despre această întoarcere a istoriei românilor? Cititorii, ca și criticii literari, așteptau cu viu interes volumul al II-lea, dar acesta întârzia. Securitatea înregistra harnic opiniile scriitorului, pus sub urmărire ani la rând. În Dosarul 11711 din Arhiva S.R.I. cu regim de „strict secret” se comenta: ”Considerând că tot ce s-a scris până în prezent despre viața țărănimii nu corespunde realității, cel în cauză/adică Marin Preda n.n./ a lucrat în ultimul timp la un roman, în legătură cu care își exprimă teama să-l dea spre publicare pentru a „nu fi socotit dușmănos”. El afirmă că felul în care a tratat poziția țărănimii față de colectivizare răstoarnă tot ce s-a scris despre această problemă, deoarece „el se situează pe poziția țăranului, pe când ceilalți scriitori și în special TITUS POPOVICI se situează pe poziția partidului” care ar fi „artificială și conjuncturală”. Aceeași rectitudine morală o manifesta autorul Moromeților atunci când își exprima opinia despre lipsa de libertate a oamenilor din presa socialistă, el refuzând sistematic să scrie articole pentru „Lupta de clasă”, „Scânteia”, „Munca”, „Scânteia tineretului” etc. Ostilitatea sa față de noua putere merge până acolo, încât ani de zile refuză înscrierea în partidul unic. În dosarul său de securitate este înregistrată satisfacția scriitorului de a se fi strecurat printre cei neînregimentați politic: „Și bine am făcut că nu-s membru de partid.” Abia atunci când avansarea sa în fruntea Uniunii Scriitorilor din România depindea de adeziunea politică, se pare că Marin Preda a acceptat, formal, înscrierea în partid. Dar atitudinea sa critică față de regim a rămas aceeași, astfel că la apariția cărții Imposibila întoarcere, postul de radio Europa liberă laudă curajul autorului de a spune lucrurilor pe nume.
Așa se explică adevărul că după 12 ani, abia, în 1967 a urmat volumul II, scris într-o altă tehnică, liniară la modul balzacian, spre a reprezenta periplul ţăranului român în epoca socialismului. Ceea ce se păstrează constant este verismul opticii scriitorului, care l-a ferit de vreo deformare idealizantă, în genul proferat de ideologii noului regim socialist. Deși am mai întâlnit și în prezent unii pretinși critici literari, care văd în volumul I al romanului o dovadă de aderare a autorului la gândirea marxist-leninistă, așa ceva nu există în capodopera lui Preda. Supoziția vizată se cere taxată ca lipsită de logică elementară, întrucât acțiunea acelei cărți este plasată înaintea socializării agriculturii românești. La rândul său, volumul II este atât de verist scris, încât liceeni de la Colegiul Național „Sf. Sava” din București, ascultându-mă în anii școlari 1990-1992 vorbind despre aspectele critice la adresa propagandei politice din cartea lui Preda s-au interesat dacă eu, ca profesoară de literatură, am prezentat tot atât de tranșant cartea aceasta și în anii dinainte de 1989. Realitatea era următoarea: Critica literară socialistă a găsit mai periculos volumul II, din 1967, decât cel dintâi, care-l făcuse celebru pe Preda, astfel că, la indicația venită de la Ministerul Învățământului, profesorii de literatură din liceele românești descurajau lectura volumului II al acestei cărți, care avea accente satirice la adresa propagandei politice duse în sate pentru colectivizarea agriculturii. Pot afirma că nu am urmat o asemenea recomandare ministerială.
Aidoma lui Liviu Rebreanu în literatura interbelică, Preda încearcă diferite formule literare, convins fiind că talentul este un har, dar scrisul presupune asumarea unei responsabilități față de sine și față de ceilalți. Astfel, de sub condeiul său ies Intrusul, cu povestea lui Călin Surupăceanu, 1968, Risipitorii, 1969, Marele singuratic, 1972 şi Delirul, cu Paul Ștefan, 1975, cu investigarea altor medii, ca cel citadin, industrial, intelectual şi artistic. Dar aceste romane sunt inegale valoric și nu vor concura ca celebritate Moromeții. În 1971, scriitorul atrage atenţia publicului din nou prin cutezătoarele eseuri din Imposibila întoarcere. Volumul va fi urmat de Convorbiri cu Marin Preda realizate de Florin Mugur în 1973 şi de Viaţa ca o pradă, 1977, în care este expusă opinia sa despre viaţa şi arta contemporană. Romanul în 3 volume Cel mai iubit dintre pământeni va fi publicat în 1980, anul morţii prozatorului. El va reprezenta un al doilea vârf de creație, Victor Petrini simțind “fatalitatea relației”, așa cum Ilie Moromete o înfruntase pe cea a istoriei. Sunt cele două captivități în lupta cu destinul, care fac din autorul lor un scriitor de talie universală, un Dostoievski al literaturii române. Așa cum mi-a mărturisit și mie, în dialogul pe care l-am purtat până la două săptămâni înainte de moartea sa, autorul își punea speranța în Cel mai iubit dintre pământeni, un roman unic în evoluția prozei românești. El s-a dovedit un „roman total”, cum l-a numit Eugen Simion, asemănându-l pe autor cu André Malraux, ca putere de pătrundere a conștiinței ultragiate. Dimensiunea epopeică a reflectării în romanele sale a unei întregi societăţi este dublată la Preda de puterea pătrunderii psihologice balzaciene în prezentare, fără ca scriitorul român să preia şi tehnica autorului Iluziilor pierdute. Primul scriitor român care poate fi comparat cu Tolstoi prin forţa sa artistică de cuprindere a adevărului vieţii şi prin redarea omenescului este Marin Preda.
I-am cunoscut opera pe măsură ce ea a fost publicată, citind volum după volum la aproape fiecare apariţie. Când ne-am întâlnit în toamna lui 1979 la Sibiu, unde Marin Preda venise pentru o adunare a Uniunii Scriitorilor, am avut sentimentul unei necesare recunoaşteri. Chipul omului mărunt, ca statură, era dominat de ochelarii cu multe dioptrii, iar obrazul parcă făinit, în relieful căruia nişte negi se lăfăiau proeminenţi, atesta o suferinţă. Aşadar, acesta era „maestrul“! Toţi interlocutorii îi arătau o consideraţie deosebită. Emoţia mea a constat în bucuria de a dialoga în tihna specifică unui interviu despre personajele sale, pe care eu de atâţia ani le prezentam cu însufleţire elevilor mei, ca profesoară. Era şi o rară şansă de a afla ce proiecte literare avea Marin Preda într-o toamnă rodnică a creaţiei. (va urma)
Lasă un răspuns