Adică, Șoșoacă și Simion versus marele perdant, Poporul Român… La anunțarea protestului pentru 2 Octombrie am ridicat o sprânceană. Nu sunt nici măcar simpatizant AUR, nu mă impresionează domnul Simion, așa cum nu mă mai impresionează niciun alt politician. Nu îmi propusesem să merg, așa cum, probabil, nu își propuseseră nici alții. În ultima clipă însă m-am hotărât să mă duc. Înarmată cu stegulețul tricolor obligatoriu, am plecat, cu speranță, să protestez. Am plecat să protestez împotriva guvernării actuale. O struțocămilă pesedistoliberală care e atât de pro-UE, pro-Nato, pro-Ucraina, pro-Zelensky, că a uitat că rolul și treaba Executivului este să fie, strict, pro interesul național – că este obligat să lucreze numai și numai pentru și în interesul poporului român.
Am ajuns în Piața Victorei exact în momentul Marii Îmbrânceli. Eram destul de departe, așa că am auzit doar câteva răcnete în ritm de lozincă: „A-ju-tor, a-ju-tor!”… (Deh, când ești de profesie protestatar, pare-se că nici când se presupune că ești la ananghie nu scapi de scandări.) Cei doi „mari lideri” se certau de mama focului pe microfon! Până am ajuns la trecerea de pietoni, deja protestatarii de la AUR plecau. Preponderent, ce am văzut eu, erau copilandri.
Auriștii i-au lăsat scena ilustrei răcnitoare, și-au luat jucăriile – vuvuzelele și steagurile – și duși au fost, împrăștiați în cele patru vânturi! Așadar, în Piața Victorei, la ora 18:30, în frumoasa zi de duminică 2 Octombrie, anul de grație „douăzeci-douăzeci și doi”, mitingul era deja spart. Mort. Imposibil de resuscitat. Răcnetele doamnei Șoșoacă, care continua să își expună cu mare aplomb meritele personale și să se laude singură cu marile-i realizări, în aplauzele a vreo cinzeci de amețiți care, oricum, i-ar fi aplaudat orice pârț (deși nu a fost cazul) nu s-au oprit.
Nimeni nu mai scanda nimic. Nici nu prea aveai cum, ar fi fost nepoliticos și era fizic imposibil să îi acoperi urletele doamnei Diana fără un megafon. Și noi nu aveam megafoane. Dacă cuvintele de laudă la adresa propriei ei persoane ar fi fost cărămizi, doamna s-ar fi ridicat singurică pe un soclu care ar fi fost vizibil de pe Lună, concurând Marele Zid Chinezesc.
Am vorbit cu mai mulți oameni aflați acolo, veniți, ca și mine, nu să îl susțină pe Simion, nu ca să o aplaude pe Șoșoacă. Ci pentru a-și exercita dreptul constituțional la protest când lucrurile o iau razna. Toți eram dezumflați și toți așteptam să mai vină și alții. Pe străzile din jur, stăteau la o distanță sigură, vreo mie de alți protestatari, având colțurile gurilor căzute-n pământ și steagurile mototolite, ca și cum ar fi fost rușinați. Trei tineri, lângă care m-am aciuat, povestesc, scârbiți, despre cum se certau șoșocarii cu auriștii. Unul dintre ei poartă pe piept următorul mesaj: „Ești sărac pentru că taci!”. În scuar, un domn cu o barbă impresionantă, îmbrăcat într-o rochiță albă luată peste niște pantaloni scurți, bejulii, agita un superb si imens Tricolor de mătase. Cel mai frumos Tricolor pe care l-am văzut vreodată. Un om al străzii, cu o pătură nisipie pe spinare, încerca să se bage în seamă cu oricine l-ar fi ascultat. Însă nu îl asculta nimeni. Câțiva bețivani beleau ochii spre scenă. Un bătrân în ie, cu cruce și cocardă în piept, se foia de colo-colo, vorbind la mobil, încercând să îi cheme și pe alții acolo. Un călugăr vorbea cu trei bărbați.
Steagurile tricolore ale oamenilor ca mine, de rând, erau în bernă. Nu le mai ridica nimeni. Ne era jenă. Dintre toți protestatarii de Facebook, foarte activi și guralivi de altfel, m-am întâlnit la fața locului doar cu Ioachim. Un Ioachim care mai spera că vor veni, totuși, „ai noștri” și vom putea măcar să ne strigăm ofurile. Până am plecat eu, nu a mai venit nimeni. Câțiva, am aflat mai târziu, fuseseră mai devreme, dar plecaseră, la fel de dezamăgiți.
În timp ce mă îndreptam spre metrou am vorbit cu vreo opt jandarmi. La fel de triști ca mine, ridicau din umeri. Se vedea că și ei avuseseră așteptări. Așteptări ca poporul din care fac și ei parte să se trezească din amorțeală și să își ia soarta în mâini, călcând în picioare toate scenele pe care diverși politicieni se tot urcă pentru a câștiga un capital de imagine la care nu au dreptul.
Pe un bolovan, un bărbat îmbrăcat în straie naționale, privea cu mințile rătăcite spre cer, bolborosind o rugăciune din care se înțelegeau, cu greu, doar două cuvinte:„Dumnezeu” și „România”. Câțiva trecători, bine îmbrăcați, parfumați și proaspăt trecuți pe la frizerie, râdeau de el.Nu știu exact când poporului meu a început să îi curgă prin vene zeama indiferenței. Avem cel puțin zece generații „de sacrificiu” și parcă tot nu ne este de ajuns… Nu știu când poporului meu i-a dispărut zvâcul necesar luării de poziție. O fi deceniile, de comunism în care i s-a spus că trebuie să tacă și să se supună, să facă doar ce i se spune daca vrea „să îi fie bine”, „să nu aibă probleme”, „să se supună autorității”. O fi cele alte trei decenii de minciuni, de promisiuni deșarte.
Chiar nu știu. Însă ce știu este că așa nu se mai poate. Că nu ne putem plânge, că nu ne putem ascunde, că nu ne mai putem bagă după perdeaua „nu vreau să fiu manipulat de nimeni” când exact asta se vrea: să ieșim pe rând, să stăm cuminți și obedienți acasă, pentru că „nu se poate face nimic”. Pentru că nu mai are importanță cine ne cheamă în stradă. Important este să ieșim. Și, o dată ajunși acolo, să le arătăm tuturor cine este cu adevărat STĂPÂN în România. Pentru că nu sunt ei. Nu e nici Simion, nici Șoșoacă, nici Iohannis, nici Ciucă, nici Dragnea, nici nimeni.
Din stradă, pe stradă, sub pașii noștri, ai tuturor, ei toți pot fi toți reduși la dimensiunea lor reală: simple afișe electorale. Am plecat de la protest cu sângele fierbând, pe când un dacopat semidoct șoșocar țipa în microfon că româna nu e o limbă latină, că „palavras” vine de la „palavre, „key-word” vine de la „cheie”, că centrul Universului e la noi și că Șoșoacă e salvatoarea națiunii, că ea a scăpat de la moarte sigură milioane de oameni.
Pe Facebook, istericii pretins naționaliști deștepți strigau că cei care s-au dus în Piață să-și dea singuri unfriend, că sunt manipulați. La TV, un produs anti-românesc încearcă sa ne convingă că nu ne mai putem lua țara înapoi, că e greu, aproape imposibil și că trebuie să ne supunem. Și peste noi toți s-a așternut noaptea. Dar nu e nimic. Poate că mâine ne vom trezi și, în sfârșit, ne vom duce peste ei ca să le cerem socoteală!
Lasă un răspuns