Cartea „Omul-Aripă„ apărută în Colecția Revoluția Modelelor, la Editura Fundației Culturale MEMORIA, București, 2022, volum îngrijit de Cristina Chirvasie, are pe aripa copertei două texte, interesante autentifică: primul scris de Zoe Dumitrescu Bușulenga (Maica Benedicta) „O lume fără rădăcini este o lume fără morală”, iar al doilea text este scris de George Enescu: „deslușește enicma modelelor false: „Ne-am căptușit cu modele false, modelul omului care, reușește ușor, care se descurcă, care știe să facă bani,Ne-am pierdut moralitatea, manierele și educația. Am uitat să ne mai îmbrăcăm frumos, să ne mai purtăm elegant. Am pierdut-nu burghezia material, ci burghezia spiritului, noblețea spiritual. Trăim azi într-un mediu semicultural și brutal. Suntem foarte departe de ce am fost cândva… „Mă gândesc, citind aceste rânduri, și-mi pun întrebarea, le-am avut cânva? Regimului comunist-criminal a avut rolul să distrugă elitele cu ajutorul Securității și a cozilor de topor din cadrul elitelor care doreau să parvină, să ne schimbe istoria. În parte a reușit. Se simte și se vede în przent. Pe ultima copertă este un citat semnat de Cristina Chirvasie, foarte educative: „Trecutul, patrimonial și modelele sunt zestrea neamului din care facem parte. Pentru a le prețui trebuie, mai întâi, să le cunoaștem, să fim treji și atenți, să ne urcăm cât mai Sus și să privim în inimile noastre. Să fim, așadar, oameni frumoși, oameni-aripi, oameni ai Învierii“.
Fiecare text este însoțit cu fotografia autorului. Volumul se deschide cu o „Prefața“ semnată de Cristina Chirvasie, care începe cu o frază esențială: „E atâta frumusețe în lume, dar oamenii, orbiți, nu o văd“, cuvinte pe care le spunea nu de puține ori, sociologul și filozoful Ernest Bernea.A fost unul din mari intelectuali dintre cele două războaie mondiale. În cele șapte pagini ale Prefaței autoarea răspunde la unele întrebări, privind „meseriile“ celor cinci intelectuali din volum ce-și deschid inima și sufletul în paginile acestei cărți.Este vorba despre Nicolae Mărgineanu,( 1905-1980. A fost doctor în psihologie, conferențiar universitar, fondatorul școlii profesionale din România. Comuniștii l-au arestat și condamnat la 25 ani de muncă silnică. A fost eliberat la 26 iunie 1964), care se mărturisește cu sufletul curat precum Cămașa de duminică. Care are la început Motto-ul: „Împotriva maltratării și nedreptății, singura apărare a oamenilor este convingerea lor deplină și fermă în triumful Adevărului și Dreptății“. Text semnat Nicolae Mărgineanu-tatăl, din cartea Amfiteatre și închisorii. Acesta își povestește copilăria în vreme de război când rușii au abandonat un cal alb și acesta a fost îngrijit de copii din satul de pe Târnava. Autorul acestei autobiografii povestește cu nostalgie despre bunică, pe care o consideră „bucuria simplității”. Nicolae Mărgineanu vorbește despre copilăria și omul ajuns matur, despre educația primită în familie și grija părintească, despre tată-l său care i-a fost model în viață și despre anii din închisorile comuniste. În anii aceia grei a ajuns la concluzia că Rugăciunea are un mare rol în viață, concluzie la care a ajuns tată-l Mărgineanu, mărturisită de fiul său. Textul scris la data de 16 martie 2019 are o concluzie cu iz educative: „Să ajungi la simplitate nu e deloc simplu. Acest priviliegiu se obține prin muncă intense și experiență“.
A doua personalitate cuprinsă ăn acest volum este Ioana-Raluca Voicu-Arnăuțoiu, al cărui text începe cu un motto-u al lui Ioan Ianolide ce poate să fie pus sub Icoana de la capătul patului: „Numai dacă știm să exprimăm adevărul și să-l impunem în fața oamenilor-convingâdu-i pe cei vicleni și răi- el nu este ținut sub obroc. Căci adevărul învinge minciuna nu numai prin felul în care știe să răspundă, ci și prin modul în care știm să-l arătăm“. Ioana-Raluca Voicu Arnăuțoiu este violonistă, s-a născut în 1956 și este fiica locotenentului Toma Arnăuțoiu, liderul Grupului de partizani anticomuniști din comuna Nucșoara, județul Argeș. Pentru a cunoaște viața acestei Doamne a cântecului la vioară am consultat articolele de pe internet. Astfel deschid o filă nouă a poveștii noastre și ne întoarcem în 14 septembrie 1927 în comuna Prisăcani din județul Iași. În ziua aceasta, într-o familie săracă se naște Maria. Maria mai are cinci frați, familia Plop muncește doar pentru copii. În august 1944, în vremuri în care trupele sovietice treceau Prutul și ajungeau și în satul lor, copila de 17 ani pleacă împreună cu familia doctorului Ion Ștețcu și o regăsim în 1949 în Argeș, în casa lui Petre Arnăuțoiu din comuna Nucșoara, fiind și doică pentru copiii acestuia și ajutând și la treburile gospodăriei. Fratele lui Petre era Toma, ofițerul cu care am ales să deschidem povestea violonistei Ioana Raluca Voicu-Arnăuțoiu. În primăvara anului 1949, în casa Arnăuțoilor se constituie grupul cunoscut în istoria ștearsă de praf de doamna Lucia Hossu-Longin ca „Grupul de rezistență de la Nucșoara”. În iarnă, colonelul Arsenescu îl contactase pe Toma și stabiliseră împreună planul și strategia grupului menit să intervină atunci când războiul dintre englezi și americani pe de o parte și ruși de cealaltă parte, războiul ce a fost o frumoasă himeră pentru românii acelor ani, va începe. În casa din Nucșoara se întâlnesc învățătorul Iancu Arnăuțoiu, tatăl celor doi băieți, învățătorul Aurel Moldoveanu, preotul Ion Drăgoi și alți săteni care nu mai suportau talpa grea a comuniștilor. În luna martie, atunci când grupul pleacă în munți, erau 16 membri. Dintre aceștia, patru erau femei. Diferențele de opinii și teama că fiind un grup relative numeros sunt mai ușor de găsit de trupele securiste îi determină să se scindeze, unii rămânând cu colonelul Arsenescu, alții ascultând în continuare de fostul locotenent Toma Arnăuțoiu. Maria Plop a mers într-o zi în munți, să ducă alimente nucșorenilor ascunși și nu a mai coborât, securitatea aflând că este unul dintre cei care sprijină permanent partizanii. Au urmat nouă ani în care viața ei a însemnat munte, ascunzători, șuierat de gloanțe și teamă permanentă. Urmăriți neîncetat, hăituiți în permanență, trăind cu teama trădării, oamenii aceștia s-au confruntat de multe ori cu trupele securității, unii dintre ei fiind arestați și executați. Nu numai ei erau în supraveghere permanent, ci și rudele și prietenii rămași în sat. Securitatea era o mașinărie incredibilă de propagandă, de obținere prin tortură a unor informații ce uneori nici nu erau adevărate. Casa familiei Arnăuțoiu, transformată ulterior în sediu al Miliției, avea echipament de ascultare, zeci de informatori au fost racolați, zeci de agenți au fost infiltrați pentru a se ajunge la obiectivul final: arestarea și condamnarea la moarte a celor din grupul de la Nucșoara.
O poveste de dragoste între fugarii Toma Arnăuțoiu și Maria Plop aduce pe lume, pe 22 mai 1956, o fetiță. În ziua aceea, grupul ce devenise din ce în ce mai mic trăia deja de multă vreme într-o ascunzătoare la Râpele cu brazi. A fost ziua în care s-a născut viitoarea profesoară de la Conservator, actuala violonistă stabilită în Anglia, la Londra. Cum a supraviețuit copilul doi ani în ascunzătoarea aceea, cum a venit de fapt pe lume, cum a tratat Maria Plop bolile copilăriei, cum s-au bucurat părinții de primele sunete scoase de copilă? Nu vom ști niciodată. În mai 1958, cu două zile înainte ca fetița să împlinească doi ani, frații Arnăuțoiu au coborât muntele până la casa prietenului din copilărie al lui Toma, Grigore Poenăreanu, pentru o aprovizionare. Ce nu știau frații era că, prin șantaj, securiștii reușiseră să îl determine pe prietenul lor să trădeze. Le-a pus un tranchilizant în țuică și astfel au fost arestați. Securitatea i-a însoțit pe drumul către ascunzătoare, unde mai rămăseseră doar Maria Plop, copila și Constantin Jubleanu, un membru al grupului. Securitatea i-a somat să se predea, Maria a coborât pe o scară improvizată din frânghie cu fiica în brațe, Constantin nu a vrut să se predea, a deschis focul asupra trupelor și a fost ucis. Cei doi frați Arnăuțoiu, Maria Plop și copila au fost duși apoi la Pitești, unde au fost anchetați timp de un an la sediul Securității. Verdictul a fost unul teribil: cei doi frați, dar și alți 14 oameni care i-au ajutat în perioada deceniului petrecut în munți au fost condamnați la moarte prin împușcare. În noapte de 18 spre 19 iulie 1959, erau executați toți la penitenciarul Jilava. Maria Pop a fost condamnată de Tribunalul Militar la muncă silnică pe viață. Despărțită de fiica ei, fără a mai cunoaște vreodată ceva despre ea, va merge la închisoarea de la Miercurea Ciuc, unde va muri în ultima zi a anului 1962, bolnavă și ucisă sistematic de condițiile mizere din temniță. În ziua în care a coborât scara de frânghie cu copilul ei în brațe, Mariei Plop i s-a întocmit acest proces verbal la Pitești: „Procedând la percheziția corporală a sus numitului, am găsit asupra ei următoarele obiecte și valori: una haină postav negru uzată, un cojocel cu mîneci lână, un plovăr lînă mînică, una cămașe bărbat, una pereche chiloți, una pereche mînuși, una pereche ciorapi lînă, două prosoape, una batistă, două trăistuțe, două fustișoare, două bluzițe, două cămășușe, două perechi pantalonași, una căciuliță lînă pentru copil, un fluer cu busolă. „Aceasta era averea Mariei Plop. Copilul i-a fost luat și nu a mai știut nimic despre el până în ziua morții.
Epilogul acestei povești impresionante este că povestea copilei nu s-a terminat în ziua în care glonțul, apoi boala i-au ucis părinții la Jilava și la Miercurea Ciuc. Securitatea a trimis-o la un Leagăn din Câmpulung Muscel. O familie, familia Voicu, încerca demult să-și lumineze viața cu un copil. Hotărăsc să adopte unul și copilul ales este fiica lui Toma și a Mariei. Îi oferă o educație aleasă, îi insuflă dragostea pentru vioară. Peste ani, în 1990, Ioana are 34 de ani când hotărăște să afle cine îi sunt părinții naturali. Primul lucru pe care îl face este să meargă la Câmpulung, dar nu poate afla nimic, arhiva, și dacă ar fi existat, nu ar fi putut fi consultată. Directoarea leagănului însă, aceeași de decenii, nu uitase ziua în care Securitatea adusese un copil de la Pitești. Și Ioana Voicu începe atunci o muncă grea de documentare, scoțând de sub colbul uitării povestea părinților ei, ascunsă în sute de dosare cu pagini îngălbenite din arhivele securității.
Lasă un răspuns