Arhiva zilnică: 22 august 2022

Tomisul și monedele histriene…

Data: 13 ianuarie 2026 by Redacția

Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța ne invită să descoperim în vitrinele sale o piesă specială, încărcată de simbolism: un delfin sculptat în os acum aproximativ 1800 de ani. Piesa a fost descoperită în anul 2017, cu ocazia desfășurării unei cercetări arheologice preventive în apropierea Sălii Sporturilor din Constanța, în umplutura unui șanț realizat pentru a delimita o arie funerară din necropola de epocă romană a Tomisului. Din același context provin numeroase materiale arheologice, în special fragmente ceramice, care se datează în secolele II-III d.Hr., depuse într-un moment ulterior utilizării spațiului funerar. Exemplarul are analogii cu descoperiri asemănătoare din Callatis – Mangalia (jud. Constanța) și din zona „extra muros” a cetății Troesmis – Iglița (jud. Tulcea), încadrate cronologic în aceeași perioadă. Cu o lungime de doar 4,8 centimetri, piesa reprezintă un delfin cu botul deschis, ce poartă trei crestături care ar putea sugera dinții mamiferului. Această detaliere apare foarte des în arta romanilor, delfinul fiind uneori înfățișat ca monstru marin. Partea superioară a cozii lipsește, însă suprafața de fractură a fost ulterior finisată prin șlefuire. Pe corpul delfinului se disting două incizii verticale, paralele, care ar putea face trimitere la hățuri, întrucât, asociate cu înotătoarea dorsală de pe creștetul capului, ar corespunde unei scene binecunoscute în iconografia romană: „Cupidon călare pe delfin”. Piesa este decorată pe o singură față și străbătută de o perforație verticală, fapt care poate indica folosirea ei ca nasture sau ca decorațiune vestimentară.

În antichitate, delfinul era asociat cu divinități importante precum Neptun, Venus, Cupidon sau Bacchus, dar și cu alte ființe legendare: Nereide, Triton, Palaemon, Arion ș.a. În mentalul colectiv roman, acest mamifer marin era perceput ca un animal protector al marinarilor și, totodată, ca psihopomp – cel care însoțea sufletul celor înecați, călăuzindu-i spre lumea de dincolo. Această piesă ilustrează complexitatea credințelor antice și rafinamentul artistic al comunităților romane de pe litoralul vestic al Pontului Euxin (Marea Neagră). Ca simbolistică, delfinul mai apare pe monedele histriene „cu delfin”, care sunt o serie remarcabilă de emisiuni antice din cetatea grecească Histria (pe coasta Mării Negre, azi în România), cunoscute pentru simbolul distinctiv al delfinului, un motiv comun legat de mare și de prosperitatea maritimă a cetății, inclusiv imagini cu delfinul singur sau cu vulturul ținând în gheare un delfin, reflectând prosperitatea și legătura strânsă cu marea și pescuitul.

La Histria, cel mai vechi oraș atestat pe teritoriul României, s-au bătut cantități mari de monede în antichitate, începând din secolul VI î.Hr.. Supunem atenției publicului o monedă de argint (drahmă) care prezintă pe avers două capete de tineri, unul fiind inversat, iar pe revers un vultur poziționat deasupra unui delfin (emblema cetății Histria). Pe revers, deasupra vulturului, se află legenda IΣTRI.. Imaginea celor două capete ale gemenilor sacri ce apar inversate pot semnala o întoarcere a polilor magnetici planetari, sau un prag (o răsucire) a traseului temporal aparent linear. Piesa analizată provine dintr-o descoperire înregistrată la Enisala (jud. Tulcea), făcând parte din categoria celor mai cunoscute emisiuni monetare histriene, care s-au realizat între circa 470 și 425 î.Hr., conform unor opinii, sau până în 405 î.Hr., conform altor opinii. Monedele realizate la Histria au cunoscut o arie largă de circulație, fiind întâlnite în descoperiri de pe teritoriul Dobrogei, în nordul Mării Negre, Moldova, izolat în Muntenia și Oltenia, Bulgaria, ajungând chiar și în sudul Peninsulei Balcanice și în Italia. (G.V.G.)

Gustave Flaubert sau superba conjuncţie dintre document şi măiestria artistică…

Data: 13 ianuarie 2026 by George Petrovai

Nu-i de ici de colo să scrii despre un titan al literaturii universale. Întâi că Gustave Flaubert, în calitate de mare pontif al realismului critic prin capodopera Doamna Bovary, a fost analizat şi răsanalizat până dincolo de cuvintele rostite şi până în vecinătatea gândurilor sale nerostite: Albert Thibaudet vorbea la vremea lui de rolul imperfectului şi al participiului prezent la asigurarea cadenţei frazei flaubertiene, criticul Sainte-Beuve – în pofida sentimentelor de prietenie nutrite faţă de marele artist – n-a ezitat să amintească de defulări ale sadismului în romanul Salammbô, dar cu toţii cei care s-au aplecat în ultimul veac şi jumătate asupra operei lui Flaubert, au fost fermecaţi ba de perfecţiunea atinsă în gradarea acţiunii şi dozarea efectelor, ba de culmile greu de egalat graţie stilului său simplu, elegant şi curgător, stil în care – este de părere Vera Călin – „vizualul domină, căci epitetele cu valoare afectivă sunt extrem de rare, pe când cele optice au o mare frecvenţă”, ba de copioasele influenţe exercitate de patriarhul retras dar neclaustrat la Croisset, pe malul Senei, influenţe evidenţiate până şi în opera celebrului nostru compatriot Eugen Ionescu.

Pe de altă parte, zace în fiecare dintre noi cei înzestraţi cu un minim simţ al ridicolului, acea teamă inconştientă în atavismul ei de-a nu rosti platitudini, altfel spus lucruri arhiştiute ce-i vor face pe atotştiutori să strâmbe din buze ori să zâmbească cu dispreţ atunci când vor binevoi să-şi arunce ochii pe nevrednicul rod al unor meditaţii febrile.

Dar marii artişti ne vin în ajutor taman atunci când indecizia şi disperarea noastră ating culmi ameţitoare. Că doar de aceea ei sunt mari şi generoşi cu fiinţele simţitoare: Să călăuzească sufletele iscoditoare înspre divinul luminiş al frumosului şi adevărului! Totul este să nu ne dăm bătuţi, ci să revenim iar şi iar prin lecturi tot mai atente înspre glasul mării de înţelepciune şi frumuseţe ce răzbate din scoica operei. Căci este de crezut că odată şi odată scoica se va deschide pentru ochii şi urechile noastre, şi atunci vom constata cu suprema fericire a căutătorului de absolut, cum că glasul mării îşi continuă eterna lui chemare şi tânguire, numai că de data asta el purcede din sufletul şi inima noastră. Atunci putem fi siguri că ne aflăm pe drumul cel bun, drumul îngust şi abrupt ce duce spre Golgota înţelegerii, simţirii şi suferinţei atotumane, căci este îndeobşte ştiut: Nimeni nu va cunoaşte vreodată adevărata Frumuseţe şi deliciile indicibile ale creaţiei, înainte de-a fi crucificat de josnica indiferenţă a celor mulţi!

*

Revenind la opera lui Flaubert, trebuie să menţionăm modesta lui prolificitate în ceea ce priveşte numărul cărţilor scrise şi al speciilor literare abordate, comparativ cu, să zicem, copleşitoarea productivitate a lui Balzac, ori cu formidabila desfăşurare de forţe pe tărâm artistic a marelui său prieten Victor Hugo, ba chiar în comparaţie cu ceea ce a realizat în scurta sa viaţă scriitoricească Guy de Maupassant, celebrul lui elev şi discipol. Pentru că dacă luăm în considerare încercările lui literare din copilărie şi adolescenţă (la nouă ani deja improviza piese de teatru!), de asemenea dacă ne mulţumim doar să amintim despre mai puţin cunoscutele lui încercări dramatice de mai târziu, atunci marea creaţie flaubertiană înseamnă: Doamna Bovary, Salammbô, Educaţia sentimentală, Ispitirea sfântului Anton, Trei povestiri şi romanul Bouvard şi Pécuchet, neterminat din pricina atacului de apoplexie care-l răpune în dimineaţa zilei de 8 mai 1880 (se născuse pe 12 decembrie 1821 în oraşul Rouen din Normandia). Tot ce se poate ca acest lucru odată ştiut, el să fie încurajator pentru acei semeni ai noştri care nu prea au tragere de inimă către studiul amplu şi îndelungat, dar care ţin cu tot dinadinsul să-şi creeze o anumită spoială de cultură. Numai că, atenţie! Dacă opera lui Flaubert nu înseamnă cantitate şi amploare, în schimb ea se remarcă, ba chiar se singularizează prin profunzime şi calitate! În definitiv nu aceasta este esenţa adevăratei culturi? Căci – nu-i aşa? – mulţi cred că au chemare pentru artă, şi chiar ajung să-şi facă iluzii cu producţiile lor înspăimântător de mari (sute de cărţi sau de tablouri pictate), însă puţini sunt cei aleşi. Pentru întărirea acestei afirmaţii, iată trei exemple notorii: Alexandre Dumas-fiul a rămas şi va continua să rămână în marea literatură franceză prin celebrul său roman Dama cu camelii, Giuseppe Tomasi di Lampedusa şi-a făcut intrarea în loja literaturii italiene prin unica şi uluitoarea lui carte Ghepardul, iar Mateiu I. Caragiale va rămâne de-a pururi un reper în literatura română prin Craii de Curtea-veche.

Opera lui Flaubert este în mod fericit completată de către voluminoasa lui corespondenţă, extrem de utilă pentru desluşirea concepţiilor sale artistice. Afăm într-un asemenea chip că Flaubert a promovat impersonalitatea în artă şi că estetica sa este de natură carteziană. Prin urmare, după el raţiunea trebuie să-şi subordoneze manifestările de natură afectivă, iar scriitorul are datoria să prezinte realitatea fără a interveni cu propriile lui sentimente prin care să-l influenţeze pe cititor.

*

Aşa cum se cuvine unui clasic al literaturii franceze, una dintre cele mai prodigioase literaturi din toate timpurile, opera lui Gustave Flaubert se impune atenţiei noastre printr-un set de trăsături care îi menţin nealterată prospeţimea şi care captează interesul cititorului vizavi de problemele fundamentale ale omenirii. Iată doar câteva dintre aceste trăsături, cele care ies de îndată în evidenţă: 1. Unitatea operei flaubertiene; 2. Remarcabilul echilibru arhitectural şi compoziţional al cărţilor; 3. Pasiunea autorului pentru istorie şi pentru redarea exactă a realităţii; 4. Eforturile susţinute ale lui Flaubert de a-şi perfecţiona necontenit stilul.

Educaţia sentimentală, carte elaborată în prima sa versiune între 1843-1845, este un roman al ratării şi arivismului într-o lume dominată de mediocritatea burgheză, cu detestabilele ei năzuinţe spre tihnă, confort şi plăceri adulterine, în general spre o viaţă meschină şi călduţă, aceste „idealuri” corespunzând întru totul aspiraţiilor şi resurselor sale moral-spirituale. Dar autorul, îmbibat încă din adolescenţă cu silă profundă faţă de odioasa lume burgheză, se răzbună pe ea la un înalt nivel artistic, prin ulterioara includere în fluxul romanului a cuceritorului intermezzo cu luptele de stradă din timpul revoluţiei de la 1848, prin care îi cam pune pe jăratec pe burghezi şi le tulbură existenţa cenuşie. Cu toate că personajul principal, Frédéric Moreau, participă întrucâtva la aceste evenimente, este totuşi o participare pur formală, căci întreaga energie de care dispune, el şi-o foloseşte doar pentru a-şi cultiva amorurile searbede ce-i mănâncă timpul şi banii, şi astfel, în finalul cărţii şi spre finalul existenţei, va constata că el, care visase tot timpul dragostea (aşa ca dragostea stranie ce-o nutreşte pentru eterica doamnă Arnoux), de fapt îşi ratase viaţa. Şi asta pentru că, asemenea barbarului Mâtho din romanul Salammbô, Frédéric devine interesant pentru cititori prin insistenţa cu care caută dragostea imposibilă la o nălucă precum doamna Arnoux. Stilul insuficient cizelat (scuzabil dacă avem în vedere tinereţea autorului), ne aminteşte prin precipitarea frazelor şi aglomeraţia de informaţii ba de Balzac, ba de Mizerabilii lui Victor Hugo. Scrierile ulterioare, îndeosebi Doamna Bovary şi Salammbô, au eliminat toate aceste carenţe de exprimare şi concepţie. Căci în capodoperele sale, Flaubert vroia atâta armonie, încât şi-a impus constrângerile şi rigoarea stilistică până în vecinătatea maniei. Pentru el nu existau sinonime, şi nevrând să întrebuinţeze de două ori un cuvânt pe aceeaşi pagină, uneori petrecea ore întregi în căutarea cuvântului potrivit!

Poate că şi din cauza unei boli nervoase de care suferea din 1844, rareori Flaubert se arăta satisfăcut de forma frazelor sale. După cum mărturiseşte el însuşi, mereu „dărâma” frazele (termenul îi aparţine), schimba construcţia paragrafelor şi refăcea capitolele. Astfel, discursul cuprins în capitolul dedicat serbării agricole din Doamna Bovary, a fost refăcut de şapte ori, iar descrierea oraşului Rouen cunoaşte cinci redactări succesive! Fireşte că în asemenea condiţii exagerat de meticuloase, randamentul era scăzut, şi cu toată îndârjirea scriitorului de-a lucra aidoma lui Balzac nopţi la rând de la 10 seara până la 4 dimineaţa, versiunea definitivă a romanului tip Doamna Bovary a fost terminată de-abia în anul 1856, după o muncă epuizantă ce a început în 1851! Dar rezultatul acestei strădanii este realmente fără cusur.

Spre ilustrare, iată modul gogolian cum încheie Flaubert descrierea localităţii Yonville, unde medicul Charles Bovary se mută pentru ca soţia lui însărcinată să schimbe clima şi să mai prindă niţică putere: „Pe urmă nu mai e nimic de văzut în Yonville. Strada (unică în târg), lungă cât o bătaie de puşcă şi cu vreo câteva prăvălii pe margini, se sfârşeşte deodată la cotitura drumului. Dacă o laşi în dreapta şi mergi pe sub poala coastei Saint-Jean, ajungi îndată la cimitir.”. Chiar dacă stilul lui Flaubert, stil sobru şi pe alocuri cu accente grave, face ca ironia şi umorul să stea tupilate şi să fie deduse de cititor, totuşi, descrierea de mai sus ne invită volens-nolens la o surprinzătoare analogie cu Mirgorodul lui Gogol, unde clasicul rus se dezlănţuie cu verva-i caracteristică şi unde ironia lui îmbracă haina de gală a sarcasmului necruţător: „Frumos oraş e Mirgorodul! Ce de clădiri mai are! Şi de tot felul: cu acoperişul de paie şi stuf, ba chiar şi cu şindrilă. O uliţă în dreapta, o uliţă în stânga, şi peste tot mândreţe de garduri de nuiele (…) De te apropii de piaţa cea mare, fără-ndoială că ai să zăboveşti o clipă să-ţi saturi ochii cu priveliştea ce ţi se arată: aici se întinde o băltoacă, o frumuseţe de băltoacă! Alta la fel nu ţi-a fost dat să vezi pe lume! Se-ntinde aproape pe întreaga piaţă. Minunată băltoacă! Casele şi căsuţele, pe care de departe le poţi lua drept nişte stoguri de fân, o înconjură, minunându-se parcă şi ele de atâta frumuseţe.” În mod cert că prin intermediul lui Ivan Turgheniev, aflat pe atunci la Paris şi participant la întâlnirile cu renumiţi scriitori şi critici (Théphile Gautier, Sainte-Beuve, fraţii Goncourt, Maupassant, Émile Zola, Alphonse Daudet), Flaubert era la curent cu marea literatură rusă. Şi cum Gogol încetează din viaţă în anul 1852, adică atunci când Flaubert trudea din greu la Doamna Bovary, este lesne de dedus sensul în care a acţionat această foarte posibilă influenţă…

Subiectul romanului Doamna Bovary i-a fost sugerat lui Flaubert de o întâmplare reală petrecută în împrejurimile oraşului Rouen şi care făcuse multă vâlvă prin partea locului. Eroina acestei întâmplări dramatice este Deplhine Delamare, soţia unui medic, care ajunge să se simtă din ce în ce mai dezgustată de de viaţa anostă dusă alături de un soţ mărginit. Fire visătoare, Delphine îşi caută refugiul şi echilibrul sufletesc în cărţi sentimental-romantice, care însă nu fac altceva decât să-i accentueze dezechilibrul sufletesc. Şi cum nu-şi găseşte liniştea sufletească nici după naşterea fetiţei, Delphine muşcă din mărul otrăvit al adulterului şi devine amanta proprietarului unui domeniu din apropiere, apoi al unui practicant din biroul unui notar. Lesne de înţeles că Flaubert a schimbat numele protagoniştilor (eroina principală devine Emma Bovary, proprietarul este botezat Rodolphe Boulanger, iar practicantul Léon) şi că a eliminat amănuntele lipsite de importanţă pentru economia romanului. Însă a păstrat foarte multe din datele reale, acestea regăsindu-se întocmai în carte: plictiseala şi libertinajul Delphinei, ruina financiară a familiei provocată de cheltuielile ei nesăbuite, disperarea de care va fi cuprinsă atunci când vor eşua toate încercările ei de-a procura banii necesari pentru acoperirea datoriilor presante şi în final sinuciderea prin otrăvire. E clar că golurile au fost magistral umplute de către fantezia autorului şi că multe din personajele romanului reproduc persoane reale: doctorul Larivière întruchipează frumoasele trăsături umane şi profesionale ale tatălui său (fusese chirurg şef la spitalul din Rouen), pe când Charles Bovary îl reproduce pe doctorul Delamare până şi în ceea ce priveşte trăsăturile lui morale: greoi şi mărginit, însă cinstit şi cumsecade. Până şi sfârşitul lui Bovary este aidoma cu cel al lui Delmare: iubindu-şi soţia până la adoraţie, el nu supravieţuieşte mult acesteia, îndeosebi după ce descoperă scrisorile ce i-au fost adresate de către amanţi. Apar şi alte personaje, căci Flaubert nu poate rezista ispitei de a-i ironiza atât pe liberali, cât şi pe conservatori: pe liberali în persoana farmacistului Homais, iar pe conservatori în cea a marchizului de Vaubyessard.

„Madame Bovary c’est moi”, obişnuia să afirme scriitorul. Într-adevăr, cartea şi eroina preiau nu doar inadaptabilitatea pretimpurie a adolescentului Flaubert, ci şi o bună parte din dispreţul acestuia faţă de religie, politică şi afaceri băneşti. De altminteri, cele câteva pasaje neortodoxe vizavi de biserică şi credinţă, i-au adus lui Flaubert nu tu laude şi elogii pentru monumentul literar ridicat, ci un nedem proces după publicarea primelor fragmente din roman, el fiind trimis în judecată de către procurorul general imperial sub acuzaţia de „otrăvitor al moravurilor”. Din fericire a fost achitat, ceea ce – câteva luni mai târziu – nu se va repeta şi cu Baudelaire, acesta ajungând efectiv în faţa judecătorilor pentru volumul Florile răului… Chiar dacă visul Emmei cu cavaleri şi saloane fastuoase are toate conotaţiile unui romantism fad, totuşi el, la fel ca gestul fatal al sinuciderii, se constituie într-un act de protest împotriva meschinăriei burgheze din jur. Este, de altfel, singurul vis pe care şi-l permite acest formidabil părinte al realismului critic, însă un vis în egală măsură tragic şi plin de învăţăminte, mai exact un avertisment pentru cei care voluntar ori involuntar slăbesc legăturile cu realitatea. Şi cu toate astea, ca o dreaptă compensaţie în faţa agresiunii urâtului şi searbădului din lumea ce ne înconjură, nici cei mai realişti dintre semenii noştri nu se pot înfrâna să viseze cu ochii deschişi. Căci visarea nu înseamnă doar o componentă a vieţii aşa cum ne-o dorim cu toţii. Ea înseamnă drumul spre artă, iar prin artă spre Adevăr şi Frumuseţe!

Romanul Salammbô la rândul lui întruneşte toate însuşirile cerute de o capodoperă. Pasiunea lui Flaubert pentru istorie datează încă din copilărie, însă se ştie cu certitudine că, pentru elaborarea acestui tulburător roman, scriitorul s-a documentat temeinic mai ales în decursul celei de-a doua călătorii de aproximativ două luni, efectuată în nordul Africii. Acţiunea romanului este plasată între primele două războaie punice, şi ea se axează pe confruntarea dintre Cartagina şi mercenarii aflaţi în solda acestei cetăţi feniciene. După cum just afirmă Vera Călin, romanul se vădeşte a fi „un roman istoric cu trăsături epopeice, atitudini arheologice şi sugestii mitice”. De fapt ce este Salammbô: un roman arheologic, un roman parnasian sau mai degrabă o carte seducătoare, ce conţine surprinzătoare formule romaneşti moderne? Greu de dat un răspuns categoric. Cert este că romanul captivează nu doar prin descrierile vestimentare, de interioare, tradiţii şi credinţe păgâne, poate nu întotdeauna riguros ştiinţifice, însă mereu cuceritoare prin meşteşugul înfăţişării lor, cât mai ales prin măiestria concentrărilor temporale şi prin capacitatea autorului de a sintetiza în câteva fraze fapte şi stări desfăşurate pe lungi intervale de timp. Iată, bunăoară, cutremurătorul episod al mercenarilor prinşi de Hamilcar, tatăl lui Hannibal, în capcana numită Valea Securii, acesta fiind totodată titlul unuia dintre capitolele cărţii. Înnebuniţi de foame în acest „crescendo al ororii” (Vera Călin), mercenarii ajung să se dedea la înfiorătoare acte de canibalism. Salammbô este în acelaşi timp romanul dragostei aparte dintre cei doi protagonişti, învestiţi de autor cu sensuri simbolice: Salammbô, fiica lui Hamilcar, întruchipează un principiu sacru, pe când barbarul Mâtho este asociat cu cumplitul zeu Moloh. Cum, dar, să se împlinească dragostea dintre două principii antipodale? Şi astfel Flaubert ni-i prezintă pe Salammbô şi Mâtho, aidoma altor personaje ale sale, ca pe nişte înfrânţi…

Pentru că în studiul de faţă nu mi-am propus o cercetare amănunţită a operei lui Gustave Flaubert, ci doar trasarea principalelor repere de abordare şi asimilare, rămâne să spun câteva cuvinte despre celelalte cărţi ale sale. Ispitirea sfântului Anton (1849) reprezintă o înlănţuire de viziuni deopotrivă terifiante şi groteşti, care amintesc de halucinaţiile lui Bosch şi de Capriciile lui Goya. Cele trei povestiri apărute în 1877 constituie o sinteză a modalităţilor de exprimare flaubertiene. Astfel, Legenda sfântului Iulian reactualizează înclinaţia autorului spre halucinant, pe când Herodiada ne prezintă Iudeea aflată sub ocupaţie romană, cu frecventele sale puseuri de cruzime şi violenţă. Cât priveşte Bouvard şi Pécuchet, romanul neterminat din pricina trecerii lui Flaubert în eternitate, el ne prezintă – este de părere aceeaşi Vera Călin – obsesia prostiei obiectivată într-un şir de aventuri spirituale trăite de doi copişti.

Premiile pentru literatură, un fals amăgitor?

Data: 13 ianuarie 2026 by Alexandru Florin Țene

Tema premiilor literare acordate de Uniunea Scriitorilor din România, Liga Scriitorilor, precum și de alte organizații de profil este una delicată și, totodată, structural legată de mecanismele de putere simbolică din câmpul literar românesc. Analiza lor impune o distincție clară între valoarea estetică reală, verificabilă în timp, și recunoașterea instituțională, care este, inevitabil, conjuncturală și subiectivă. Premiile literare nu sunt – și nu au fost niciodată – certificate absolute ale valorii. Ele reprezintă, în esență, opinia oficializată a unui grup restrâns, investit temporar cu autoritate simbolică. Juriile sunt formate din oameni concreți, cu gusturi personale, simpatii, antipatii, interese de grup, afilieri ideologice sau generaționiste. În consecință, premiul nu consacră valoarea „literaturii române”, ci validează o opțiune estetică internă unei organizații. A spune că o carte premiată „reprezintă literatura română” este o eroare metodologică. Premiul spune doar: această carte a fost apreciată de acest juriu, în acest context, în acest moment. Nimic mai mult.

În practica românească postbelică și postdecembristă, premiile literare au funcționat adesea după o logică de cerc închis: se premiază membri ai organizației; se reciclează aceleași nume; se recompensează fidelitatea, nu riscul estetic; se evită vocile incomode, independente sau critice față de instituție.

Astfel, premiile devin instrumente de autolegitimare: organizația se premiază pe sine, prin intermediul unor membri „rotativi”, construind iluzia unui canon intern. Această practică produce un efect de sectarism cultural, în care criteriul valorii este substituit de criteriul apartenenței. Afirmația că aceste premii sunt expresia „sectanților” nu este o exagerare polemică, ci o constatare sociologică: orice grup închis tinde să-și absolutizeze propriile criterii și să le confunde cu adevărul estetic universal. Premiul literar are un caracter profund subiectiv, dar problema apare atunci când această subiectivitate este prezentată drept obiectivitate. Se creează astfel o mistificare: publicul este indus în eroare; istoria literară este contaminată cu ierarhii artificiale; mediocritatea premiată capătă o aură nemeritată; valoarea autentică, dar neprizată instituțional, este marginalizată.

Istoria literaturii române demonstrează, fără echivoc, că numeroși scriitori importanți au fost ignorați sau respinși de premiile oficiale, în timp ce autori astăzi minori au fost intens recompensați. Timpul, nu juriul, este adevăratul arbitru. În sens bourdieusian, premiile sunt forme de capital simbolic, distribuite strategic. Ele consolidează ierarhii, creează dependențe și produc conformism. Scriitorul premiat devine, adesea, un agent al sistemului, iar scriitorul nealiniat rămâne suspect, indiferent de valoare. Această dinamică explică de ce literatura vie, inovatoare, critică sau radicală este rareori premiată: ea amenință stabilitatea rețelelor instituționale. Valoarea reală nu se stabilește prin diplome, plachete sau sume simbolice, ci prin: rezistența operei în timp; receptarea critică diversă și contradictorie; capacitatea de a genera interpretări; influența asupra altor scriitori; integrarea organică în istoria literaturii. Premiile pot fi indici conjuncturali, dar nu criterii definitive. Literatura română adevărată nu se reduce la listele anuale ale niciunei organizații, fie ea Uniunea Scriitorilor, Liga Scriitorilor sau orice altă structură similară. Premiile literare sunt, în fond, opinii instituționalizate, nu sentințe estetice. Ele reflectă gustul, interesele și limitele unor grupuri organizate, nu valoarea integrală a literaturii române. A le absolutiza înseamnă a confunda istoria literară cu birocrația culturală. Literatura nu se scrie pentru premii, iar canonul nu se construiește în ședințe de juriu. El se construiește lent, prin lectură, dezbatere critică și judecata necruțătoare a timpului. Premiile primite de unii autori sunt o amăgire temporară atât pentru autori și mai ales pentru cititori…

Acordul Mercosur: UE, agent colonizator al propriilor state membre…

Data: 12 ianuarie 2026 by Cezar Adonis Mihalache

Acum, iată, și prin impunerea acordului dintre UE și blocul sud-american, un act de comerț și schimb evident inegal, net defavorabil membrelor Uniunii… Pentru că, principala problemă a „acordurilor” internaționale semnate de clica de la Bruxelles, în numele UE, o reprezintă faptul că ele devin memorandumuri de impunere pentru fiecare stat membru… Fără posibilitatea de a mai discuta, revizui și reevalua aceste mecanisme, fie și „din mers”, după necesitățile și, mai ales, posibilitățile statelor… A fost și cazul acordurilor vizând vaccinurile și migranții… În fapt, instrumente de impunere de care au scăpat doar statele de „pe exterior”, de pe mantinela țărilor paria care le-au refuzat din start… Pentru membrele UE semnatare, posibilitățile de ieșire au fost ulterior aproape inexistente… Sau la costuri uriașe… Și nu va fi nici o diferență „de execuție” nici în cazul acestui acord cu Argentina, Brazilia, Paraguay și Uruguay… Mecanismul pentru țările semnatare va fi același… Impunerea, obligarea lor de a respecta „cotele” asumate (impuse de Bruxelles) la semnare… Cu obligația absorbirii sorturilor de produse, chiar dacă acestea nu le vor mai fi necesare, inclusiv din cauza deteriorării situațiilor financiare, a balanțelor de plăți ori a posibilităților tot mai reduse de a le mai achita din bugetele naționale deja golite de alte impuneri (vaccinuri, cote proucrainiene, armament, migranți)…

Și poate că, în agitația „vremurilor”, am uitat mecanismul folosit în timpul pandemiei, care a impus acceptarea și asumarea de către statele UE a obligațiilor de a tot „achiziționa” seruri devenite inutile (dacă nu au fost chiar de la bun început!), de a plăti milioane de doze despre care, fizic, statele nici nu se mai întreabă unde sunt, gândind că, dacă au acceptat plata lor „în orb”, fără a le mai vedea fizic, măcar vor fi scăpat de costurile necesare distrugerii lor ulterioare (după ieșirea din termenul de utilizare, ca produse cu risc biologic)… Poate am uitat toate acele intervenții, presiuni, amenințări cu sancțiunile de „infringement”, de dări în judecată pentru orice crâcnire legată de necesitatea de a mai achiziționa vaccinurile, prin însăși depășirea condițiilor pandemice… Dar avem în memoria publică momentul imediat următor al impunerii unui alt astfel de acord, pactul vizând acceptarea de migranți, semnat, inițiat, pe principii etice, morale, de sprijin umanitar, benevol, apoi transformat în obligație prin minciuna preluării unor „loturi” mai mult simbolice, iar, ulterior, prin punerea pe masă a asumării unor dimensiuni tot mai mari, concomitent aplicării unor amenințări și presiuni punitive la nivel de legislativ european… În cazul nostru, al obligației de a accepta zeci de mii de migranți! Iar asta pentru că un președinte de țară, parazit, iresponsabil, vândut, trădător (ordinea nici nu mai contează) a semnat astfel de acorduri pentru beneficiile sale personale ulterioare, de gravare a numelui pe ușa unei (oricare!) instituții europene… Lucru care nici măcar nu s-a mai realizat… Iar astăzi ni se spune că, în numele politicilor de atunci, avem obligația de a primi zeci de mii de migranți… Altminteri, va trebui să plătim (poate chiar periodic) pentru fiecare cap de migrant refuzat câteva zeci de mii de euro (20 000, la „cota” de azi, dar cifrele se indexează după dorința clicii bruxeleze). Pentru că nu-i mai putem refuza căci nu am făcut-o de la început! Din cauza acelorași guvernanți și politicieni trădători, cărora li s-au adăugat alții și alții, că nu ducem lipsă de vipere de țară, iar singura posibilitate de a nu avea migranți colonizați în țară o reprezintă plata unor sume uriașe…

Așa a fost, așadar, și în cazul vaccinurilor, așa va fi și în cazul migranților, și identic vom fi tratați și în cadrul acestui nou acord (și toate cele următoare în numele sistemului punitiv în care s-a transformat UE), o înțelegere „de cabinet” (bruxelez) ce va duce la apariția celei mai mari zone de liber schimb din lume, acoperind o piață de peste 700 de milioane de consumatori. Iar de obligațiile acestui tratat vor scăpa doar statele care au refuzat semnarea lui… Și care au făcut-o asumându-și anumite riscuri, aparent de aducere a lor în fața instanțelor europene, fără însă un efect catastrofal, ba, la nivel de bani, căci, la asta se reduce totul, inclusiv ca sistem de penalități ale UE, la plata de bani având oricum valori insignifiante față de ceea vor achita, cu adevărat, statele semnatare. Inclusiv noi.

Desigur, alte vipere, otrepe și jivine ne strigă, de la nivelul parlamentului european, că îngrijorările noastre (ale fermierilor, ca producători – reacții oricum anemice față de cele ale confraților din Europa, ale cetățenilor români, în calitate de consumatori – mai grav, total inexistente) ar fi cu totul nejustificate. Pentru că, din acest acord nouă, ne va reveni doar o „bucată” de absorbție din totalul exporturilor ce vor invada Europa dinspre Argentina, Brazilia, Paraguay și Uruguay… Fără a ne spune că nu avem nici un mecanism real de blocare a intrării pe piața noastră, strict de consumatori, a produselor Acordului Mercosur inclusiv dinspre statele membre UE… Ca piață, tomberon european, a neconformităților de care statele UE vor încerca să scape fără a consemna pierderi financiare… Pentru că, nu întâmplător, agricultura ne este distrusă, nu întâmplator ni se impun fel și fel de politici „verzi” prin care trebuie să reducem ponderea terenurilor agricole, prin lăsarea lor ca pârloage de „reechilibrare ecologică”, prin blocarea altora pământuri fertile pentru proiecte eoliene… Toate acestea pentru ca statele UE să aibă unde să-și expedieze inclusiv dejecțiile din importurile obligatorii din Acordul Mercosur, acele produse neconforme pe care nu vor a le băga în stomacul cetățenilor, în sănătatea fizică și mentală a populațiilor statelor lor…

Beneficiile acestui acord pentru noi? Chiar dacă viperele, otrepele și leprele politice ne flutură posibilitatea intrării României pe „noi piețe de desfacere”, în realitate noi nu avem ce exporta acolo… Nu ca produse autohtone… Pentru că lait-motivul „dezvoltării” post-decembriste a fost distrugerea și involuția țări… Iar dacă vom exporta ceva pe felia ce ne va fi atribuită, nu va fi vorba despre produse pur românești, ci despre loturi ambalate, etichetate în depozitele altora de la noi… Inclusiv a mărfurilor ce ne invadează, fără nici o reacție din partea autorităților, din Ucraina, dar și ale produselor ce se vor fabrica aici în unitățile preluate de ucrainieni… Pentru că nu pentru noi a fost pus pe masă acest acord al clicii de la Bruxelles… Nu pentru noi (la fel de bine am putea spune: „nu pentru oi”) și nici pentru întreaga UE, ca beneficii „de export” pe o nouă piață… Ci , tot mai evident, pentru binele Ucrainei, care va putea exporta orice, prin noi, dar și prin celelalte țări servile doctrinei de colonizator al propriilor state membre a UE…

Primitivismul omului modern…

Data: 12 ianuarie 2026 by George Petrovai

Cu siguranţă că cei mai mulţi dintre potenţialii cititori ai acestui articol, trăitori în ultramaşinistul secol 21 şi foarte mândri de civilizaţia lor eminamente materială (câţi dintre aceştia se sinchisesc de neîncetatul regres moral-spiritual al grosului pământenilor, proces ridicat de omul modern la rangul de axiomă istorică?), cei mai mulți dintre potențialii cititori, deci, fie se vor simți deranjați de un atare titlu cu ifose paradoxale, fie vor ridica disprețuitor din umeri, decretând că aiurelile de acest gen atât de mult s-au înmulțit, încât nu mai e chip de trăit după desfătătoarele principii (nedemne) ale omului descurcăreț. Prin urmare, nici unii și nici ceilalți  nu-l vor citi, măcar dintr-o elementară curiozitate… De altminteri, de ce și-ar irosi timpul cu ceva obositor și neaducător de profit material (bani oricât de murdari, case fățoase, mașini bengoase, gusturi păcătoase ș.a.m.d.), când – în urmă cu ceva timp – Institutul Național de Statistică (INS) ne înștiința că, peste două treimi dintre români, în ultimii 10 ani n-au citit nicio carte (lesne de dedus că nici pe alte meleaguri, îndeosebi în hipercivilizatele țări apusene, lucrurile de acest fel nu sunt mai cu moț ca la noi), chit că, acu două milenii și jumătate, înțeleptul Confucius susținea că „Înlăuntrul nostru suntem toți la fel, cultura e singura care face diferența”?!

Iată de ce, zic eu, după această introducere cu rol de avertisment la anapoda și mult primejdioasa stare de lucruri din vremea noastră (doar interesul material imediat, căci ce-i în mână nu-i minciună, nicidecum binele moral-spiritual general și de perspectivă), se impun următoarele trei precizări:

1) Dicționarul de neologisme al lui Florin Marcu și Constant Maneca (Ediția a III-a, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1978) ne face cunoscut că termenul primitivism (stare de înapoiere), reflectă caracterul a ceea ce este primitiv (străvechi, de la începutul omenirii, lipsit de civilizație);

2) În Istoria românilor (Editura Didactică și Pedagogică, București, 1990), Petre P. Panaitescu ne prezintă cele patru perioade din istoria universală (antică, Evul Mediu, modernă, contemporană) și micile abateri ale istoriei noastre, parte din cea universală, de la această periodizare admisă ca referențială (de pildă, antichitatea la noi se termină în anul 271, deci durează „200 de ani mai puțin ca în Apus și Evul Mediu începe tot cu atâția ani mai devreme”, el ținând până în anul 1600 pe aceste meleaguri), neuitând să menționeze preistoria la sfârșitul acestui subcapitol, adică epoca de dinaintea celor patru („epocă din care nu avem urme scrise, ci numai dovezi de cultură materială”) și care, fără alte comentarii ale reputatului istoric, de regulă este numită perioada comunei primitive;

3) În ceea ce privește paradoxul, eu încep articolul Belșugul ciocoiesc provine dintr-o preastrâmbă-ndreptăciune (24 sept. 2015) cu înfățișarea poziției conceptuale a lui Miguel de Unamuno, faimosul gânditor spaniol antiacademic: „Titlul pare o contradicţie, dar să ne amintim că Miguel de Unamuno, acest filosof antiacademic şi antiraţional (nu lipsit de raţiune, ci luptând împotriva excesului de raţionalizare), adică total antifilosofic din punct de vedere clasic-tradiţional şi logic-sistemic, cultivă contradicţia cu metodă, căci – şocaţi de caracterul contradicţional al operei sale – mulţi exegeţi n-au văzut în ea decât, ne înştiinţează Andrei Ionescu în Don Quijote – ideal, voinţă, creaţie (prefaţa la vastul eseu Viaţa lui Don Quijote şi Sancho, Editura Univers, Bucureşti, 1973), «o aglomerare de contradicţii, rodul unei înclinaţii patologice spre paradox»”.

Vasăzică, ultramodernii istorici ai zilelor noastre (și nu numai) numesc perioada comunei primitive întinsa epocă despre care au vagi și îndoielnice „dovezi de cultură materială”, deși lucrarea The World of the Old Testament (Lumea Vechiului Testament) ne spune cât se poate de răspicat că arheologia este o știință limitată: „Arheologii sunt mai obiectivi atunci când scot la suprafață anumite obiecte decât atunci când le interpretează, dar chiar și la alegerea metodelor de «săpare» a solului, factorul uman își spune cuvântul. Ei nu pot să nu-și distrugă dovezile pe măsură ce înaintează cu săpăturile în straturile solului, astfel încât ei nu pot să-și verifice niciodată «experimentul» prin repetarea lui. Lucrul acesta face ca arheologia să fie unică printre științe, iar comunicările datelor arheologice să fie o sarcină dintre cele mai pretențiose și pline de capcane”. Cu toate astea, doar extrem de puțini dintre semenii noștri cu discernământ sunt dispuși să discute și pe urmă să recunoască primitivismul tot mai evident și mai agresiv al omului modern, în primul rând al nedemnilor cârmuitori cu pretenții, deși gânditorul Petre P. Negulescu scrie negru pe alb în volumul II al tratatului Destinul omenirii (Fundația Pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, București, 1939) că toate puterile totalitare voiesc „să se îmbogățească fără muncă”, că pentru A. Hitler, B. Mussolini și I.V.Stalin „Forța creează dreptul”, ea fiind singura care „trebuie să hotărască în politica internațională” și că „nivelul general al moralității a scăzut, în mod constant, în tot cursul veacului al XIX-lea, la toate popoarele europene”, pentru ca tot el, în Prefața la Ediția a II-a a tratatului Geneza formelor culturii (BPT, Editura Minerva, București, 1993), să abordeze cu responsabilitate și curaj civic atât problema germanismului (care „dinaintea războiului mondial susținea în adevăr că poporul german, fiind un popor «ales», a primit de la natură, odată cu «excelența» sa intelectuală și morală, o înaltă «misiune civilizatoare» și că, spre a o îndeplini, trebuie să poată «dispune» de celelalte popoare”), cât și problema acelui naționalism, care – proclamând „superioritatea indiscutabilă a unor anumite națiuni și inferioritatea celorlalte – „luptă ca să asigure celor dintâi putința de a dispune, după bunul lor plac, de cele din urmă”, situație în care „naționalismul încetează de a mai fi un sentiment respectabil”, asta deoarece „nesocotește justiția și amenință pacea”…

După toate cele înfățișate, mai poate cineva să creadă că politica în general, cea planetară în special (în prezent la cheremul unor hahalere ca Donald Trump, Xi Jinping, Vladimir Putin și…Kim Jong Un) are ceva în comun cu înțelepciunea și omenia, respectiv că mult (ne)civilizatul om modern (ieri adeptul pangermanismului cu ifose ariano-teutonice, azi al panslavismului cu nostalgii bolșevico-sovietice și pernicioase instabilități trumpiste, dar mereu lacom, mincinos, ipocrit, crud, mojic și arogant) este mai puțin primitiv decât străbunul lui din noaptea istoriei, străbun despre care tocmai de aceea știm așa de puține lucruri certe, însă suntem îndreptățiți să credem că era mult mai natural, iar prin aceasta mult mai puțin pervertit de actualele legi dezumanizante ale interesului și competiției materiale?!

Uitându-mă cu atenție în jur și citind cu o firească îngrijorare despre netrebniciile semenilor de pretutindeni (jafuri mai ceva ca-n codru, violuri, sodomii, acte teroriste etc.), dar mai ales luând aminte la criminala aroganță și/sau impostură a idioților (cică utili) care trag sforile planetare (ăia amintiți mai sus, plus ciracii lor „suveraniști” din uriașul complex ecnomico-bancaro-militar), care fatalmente amenință întregul viu, dimpreună cu multimilenara cultură umană, eu susțin că – prin dementa goană individuală și națională doar după profit și influență, chiar cu riscul declanșării unui catastrofal război nuclear între blocurile politico-militare și ideologice ale prezentului (Vest contra Est, democrație de fațadă, precum cea trumpistă, versus dictatura asiatică) – susțin, deci, că primitivismul atât de mult s-a dezvoltat și „rafinat” în timp și spațiu, printr-o necontenită modernizare (vezi „revoluțiile” sau tehnicile loviturilor de stat, războaiele civile și fratricide, cele două conflagrații mondiale, lungul război rece, actualele conflicte prelungite din Ucraina și Orientul Mijlociu, reizbucnirea războiului dintre Thailanda și Cambodgea, după șubreda pace încheiată prin intermediul marelui arghirofil de la Casa Albă), încât acesta a devenit concomitent inevitabil și atotputernic.

Să ne hotărîm cu toţii că sîntem români, pînă nu e prea tîrziu!

Data: 12 ianuarie 2026 by Maria Diana Popescu

Bravo, pro-europeni ai lui Nicuşor! N-am mai văzut atîta falsitate, pe „onoarea mea, domn judecător”! Toate televiziunile au chefuit, au ridicat capacul de pe cazane, pe toate ecranele au sfîrîit purcei, cîrnaţi, sarmale, s-a dansat nebuneşte, sus paharul!, de parcă lumea o luase la vale odată cu apa din baraje, iar în locul apei era lapte şi miere! Asta ca să uite oamenii de taxele lui Bolojan, unele triplate, altele mărite cu 140 şi 170% faţă de anul trecut. Cheful a inoculat ideea că românii o duc bine! O paradă ieftină la început de an, pentru că în România profundă, în miezul şi periferia societăţii, oamenii sărmani au înghiţit în sec şi au mîncat porţii mici ca să aibă şi a doua zi. De neconceput, că, în acest mileniu al dronei şi Inteligenţei Artificiale tot mai mulţi copii adorm flămînzi, scriu la lampa cu gaz, cu mîinile îngheţate, fără să cunoască bucuriile normale ale copilăriei. Iar, „unde nu-i făină”, vorba cărturarului, „va veni gîlceavă” în curînd! Românii nu mai speră să primească nimic de la guvern, nici măcar reparaţiile morale şi indexările confiscate, ei se tem ca guvernul să nu le ia şi mai mult din puţinul lor pentru un război străin. Va fi un 2026 cu reducerea termenilor asemenea pentru popor, dar în favoarea specialilor, un an socotit la milimetru de către matematicianul Nicu, care şi-a echivalat diploma de absolvire a unei filiale de facultate cu „Atestate” – fantomă. Atestate de olimpic, nici măcar atestat de şofer, precum şoferul de tir Bolojaf, consiliat de mari somităţi caricaturale de la SIE: Cioloş, Stolojan, Cîţu, şi de un întreg pomelnic de soroşişti expiraţi. Politicienii din bătătură, care şi-au făcut datoria doar faţă de clan şi de stăpînii externi, o vor duce bine indiferent de schimbări. Au sacul cu galbeni la păstrare peste hotare, restul?, sînt cetăţeni neperformanţi, precum creditele cu dobînzi uriaşe, adică pierderi colaterale ale capitalismului. În România „bolojaful” este fără perdea: 80% din veniturile românului le ia statul, cu concursul unui guvern de sorginte bruxelleză. Cumplit este că toate preţurile, impozitele şi taxele cresc constant, iar calitatea vieţii scade constant. Românii o duc tot mai prost, cu un picior pe mal şi unul în groapă, extrem de departe de nivelul de trai din Europa. Bolojan a aplicat toate impozitele dictate din afară, şi le-a mărit ca să crape românul de sărăcie, pentru a da cît mai mulţi bani specialilor şi piraților ucraineni conduşi de un escroc contrabandist.

A pus biruri mari pe firme de s-au închis cu miile, a scumpit producţia, a falimentat fermierii români care nu-şi mai pot vinde produsele. A triplat impozitele pe locuinţe, astfel ca cei vulnerabili să renunţe la apartamente. Birul, de la zbirul Bolojan a mărit din nou accizele, a mărit preturile la carburanţi, ţigări, apă, dulciuri. La toate alimentele! O ciocolată la noi e mai scumpă decît la francezi. A mărit TVA-ul, impozitele indirecte, tot ce cumperi azi, e lux şi costă triplu faţă de Occident. Deşi dezastruoase, serviciile s-au scumpit şi ele din nou. Energia, gazele, apa, chiar şi canalul a devenit mai scump decît apa potabilă. Bolojan a pus biciul pe români, dar dă cu două mîini Ucrainei pentru a-şi mulţumi stăpînii de la Paris şi Bruxelles. Mafia, Jaful, debandada şi sărăcia! Astea sînt cuvintele de ordine în 2026! Pentru că tot mai mulţi români trăiesc o acută criză de identitate. Nu mai ştiu dacă sînt români sau europeni. Nu mai ştiu să construiască un obiectiv naţional. Trebuie să ne hotărîm cu toţii că sîntem români, pînă nu e prea tîrziu. Mafia, jaful, debandada şi sărăcia sînt rezultatul politicii de spoliere, dezbinare şi stăpînire abuzivă, aplicată cu ură şi desconsiderare României, cetăţenilor români, de către partidele politice, prin instituţiile statului pe care le-au subordonat clubului infracţional organizat împotriva poporului român şi altor „structuri” antiromânești. Mafia, jaful, debandada şi sărăcia sînt considerate ca fiind normalitate, inclusiv în cadrul CCR, de către nişte judecători politizaţi care, crezîndu-se dumnezei, au condamnat instituţia la neconstituţionalitate. Ierarhia clanurilor din spatele tuturor nenorocirilor prin care trec românii e foarte greu de destructurat, cum grea este învierea unui reper de acţiune prin care în România să domnească forţa legii, moralitatea şi normalitatea. Peste tot se vorbeşte despre mafia din politică, mafia din Guvern, din Parlament, de la Cotroceni, mafia din justiţie, mafia energiei, mafia hipermarketurilor şi farmaciilor, mafia financiar-bancară, mafia ucraineană „refugiată” în România, mafia Covid, mafia specialilor, mafia clanurilor de putere. Între toate fiind o strînsă interdependenţă care dă formula jafului perfect, acoperit de legi şi ordonanţe, cu consecinţe nefaste asupra poporului. E prea tîrziu să mai sperăm la independenţă economică şi de stat, atîrnarea a venit odată cu integrarea în fantomele internaţionale. Într-o economie globalizată nicio naţiune nu mai este suverană.

Luaţi tot timpul cu „cut & paste” şi aruncaţi de colo-colo, trataţi ca nişte deşeuri toxice, sătui de sărăcie, de umilinţă şi de hărţuiala constantă, românii stau în acest moment la cozile sărăciei să-şi radieze maşinile din parcare de frica taxelor dublate de către premierul-dictator. Un premier nedorit de popor, pentru că şi-a ignorat misia patriotică şi a batjocorit neamul, un ministru care întregeşte şirul celor care au jefuit România pentru interese străine. Corupţia şi slugărnicia autorităţilor de la Bucureşti faţă de stăpînii din afară sînt părţile lor cele mai murdare, pe care n-avem cum să le curăţam. E ca şi cum m-aş strădui să acopăr cu metafore goliciunea personajelor lui Michelangelo din „Judecata de apoi”.

Natura umană este conflictuală…

Data: 12 ianuarie 2026 by Petru Jipa

Natura umană conflictuală nu este o fatalitate, ci o intersecție complexă de factori psihologici, istorici și evolutivi. Din punct de vedere psihologic, conflictul izvorăște adesea din nevoia de siguranță, control și recunoaștere. Mecanismele de apărare, cum ar fi proiecția, negarea sau agresivitatea, apar atunci când percepem amenințări la integritatea ego-ului sau la valorile fundamentale. Teoria atașamentului arată că modelele relaționale formate în copilărie (securizate, anxioase) influențează modul în care abordăm diferențele și gestionăm tensiunile. Umbrele trecutului, individuale sau colective, joacă un rol decisiv. Traume nerezolvate, memorii emoționale intense sau narative istorice de victimizare sau dominare se transmit, uneori în mod subconștient, prin familie, educație sau cultură. Aceste „umbre” nu dispar, ci se activează în contexte de incertitudine sau schimbare, transformând divergențe normale în confruntări polarizate. Jung le numea „arhetipuri ale întunericului”: părți neasimilate ale psihicului, care, dacă nu sunt recunoscute și integrate, se exteriorizează ca agresivitate, intoleranță sau proiecție asupra „celuilalt”. În plus, evoluția a favorizat o sensibilitate crescută la amenințări sociale, un „radar al pericolului” care, într-o lume tribală, asigura supraviețuirea, dar în societățile moderne, amplifică suspiciunea față de cel diferit. Conflictul nu este însă întotdeauna distructiv: el poate fi motorul schimbării, al învățării și al creșterii personale, dar numai atunci când este abordat cu conștientizare, empatie și dorința de integrare, nu de anihilare. A recunoaște natura conflictuală nu înseamnă a o accepta pasiv, ci a o înțelege profund, ca pe o chemare la maturitate psihică și responsabilitate etică.

Vă întrebați, probabil, de ce vorbesc despre toate acestea? Într-o dimineață am deschis telefonul și citesc: „Liderii lumii vor război, populația lumii vrea pace”. Un titlu care a reieșit dintr-un discurs al premierului maghiar Victor Orban. Mi-am spus că are dreptate. Văd că lumea nu mai este condusă de marea majoritate, este condusă de câțiva „utili”. Imaginați-vă un ocean vast și neliniștit: suprafața sa se agită cu valuri de protest, adâncurile sale zumzăie de o dorință liniștită, aceasta este vocea colectivă a umanității, șoptind, apoi ridicându-se, apoi urlând: „Vrem pace”. Totuși, deasupra tuturor, o mână de nave robuste, blindate, conduse de puțini își trasează cursurile către fronturi de furtună pe care nimeni nu le-a cerut. „Populația lumii vrea pace, liderii lumii vor război”. Acest contrast puternic nu este doar ironie, este o rană în corpul politic, o disonanță care răsună peste secole. În esență, această diviziune reflectă o asimetrie fundamentală a puterii și perspectivei. Oamenii obișnuiți poartă greutatea războiului, nu ca strategie abstractă, ci ca geamuri sparte, săli de clasă reduse la tăcere, morminte săpate prea devreme. O mamă în Kiev, un fermier în Sudan, un student în Gaza: pacea lor nu este o clauză diplomatică, este pâinea pe masă, somnul neîntrerupt al unui copil, dreptul de a merge acasă fără a număra gloanțele. Dorința lor de pace este viscerală, întrupată, urgentă.

Liderii, prin contrast, vorbesc adesea despre pace în discursuri, dar se înarmează în tăcere, semnând contracte în timp ce adună recruții, invocând suveranitatea în timp ce erodează solidaritatea. Puterea, atunci când este desprinsă de responsabilitate, începe să confunde controlul cu înțelepciunea și escaladarea cu puterea. Această prăpastie este lărgită de sistemele care profită de pe urma conflictelor: industriile de armament înflorind ca vița spinoasă, ecosistemele media care ne hrănesc cu frică, narațiunile politice care încadrează compromisul ca slăbiciune. Războiul nu este inevitabil, este „proiectat”: prin dezinformare care dezumanizează, prin inegalitate care generează resentimente, prin educație care glorifică cucerirea în detrimentul coexistenței. Între timp, consolidarea păcii, predarea empatiei, finanțarea dialogului, investițiile în apă în loc de arme, rămâne subfinanțată, subraportată și subevaluată. Îi celebrăm pe generali mai ușor decât pe mediatori; comemorăm bătăliile, nu actele tăcute și curajoase de reconciliere care refac societățile. Așadar, ce facem când bătăile inimii oamenilor spun „calm”, iar bătăile de tobă ale liderilor spun „atac”? Trebuie să ne amintim: pacea nu este pasivă. Este fermierul care replantează câmpurile după bombardamente. Este profesorul care scrie lecții într-un subsol. Este adolescentul care traduce poezie peste liniile inamice.

Pacea nu este absența zgomotului, este prezența dreptății, a demnității, a respirației comune. Oceanul nu cerșește calm, este creat moleculă cu moleculă, maree cu maree. La fel trebuie să facem și noi. Nu așteptând permisiunea de pe punțile de deasupra, ci devenind curentul care ridică fiecare barcă spre țărm, spre rațiune, unul spre celălalt. Pentru că istoria nu-și amintește cine a ținut sabia mai mult timp. Își amintește cine a îndrăznit să o lase jos și a îndrăznit, împreună, să construiască ceva nou. Ce-ar fi dacă pacea nu ar fi absența războiului, ci rebeliunea sa tăcută, neclintită? Imaginați-vă: un singur porumbel alb aterizând pe țeava unei puști, nu în semn de predare, ci cu o grație încăpățânată; mâna unui copil apăsând o păpădie în pământul crăpat pe unde odinioară se rostogoleau tancurile; tăcerea nu ca gol, ci ca respirația ținută în speranța colectivă. „Să fie pace chiar dacă nebunii lumii vor război”. Aceasta nu este naivitate. Este sfidare îmbrăcată în liniște.

Sincronizare… în limite culturale!

Data: 12 ianuarie 2026 by Cristi Pantelimon

„Toboșarii vremurilor noi” de astăzi se legitimează prin ideea sincronismului lovinescian, apărută la jumătatea anilor 20, adică într-o Românie interbelică ce trăia încă euforia Marii Uniri și, probabil, indirect, se simțea datoare acelui Occident care ne ajutase atunci, în principal Franței. E frumos să-ți plătești datoriile reale – și România era datoare spiritual Franței. Generația pașoptistă se formase și ea la Paris și luptase, în felul ei, cu instrumentele puse la dispoziție de revoluționarismul umanitarist al Parisului pentru progresul țării. Era în „spiritul veacului” atunci să fii naționalist și cosmopolit, să crezi în dreptatea popoarelor dar și în frăția lor, adică în înfrățirea lor universală. Deja cu generația eminesciană, acest umanitarism universalist se frânge și, în locul iluziei cosmopolite se instalează un scepticism legat de relația dintre Occident și Orient. Xenopol se simțea deja sufocat de faptul că tot ce se găsea în România era străin, de la produsele de zi cu zi la ideile ce circulau. Era o reacție la „forma fără fond”, nu degeaba intuită exact în aceeași perioadă. Naționalismul era norma, pe urmele naționalismului economic al lui Fr. List (care încă mai păstra urme de cosmopolitism). Economiștii români ai epocii duc mai departe proiectul naționalismului economic (protecționist) al lui List și resping ideea unei lumi cosmopolite la capătul dezvoltării comerțului liber, neîngrădit. Pentru statele mici ale Orientului, periferice, conștiința unei situări subalterne față de Occident devine un motiv de mobilizare și de rezistență față de Centru. Liberalii cosmopoliți ai pașoptului (Brătianu tatăl) devin, peste numai o generație, adepții formulei „prin noi înșine”, care a clădit România modernă. Era formula suveranistă a acelui timp, de la care a trecut un secol. Și ea se manifesta fix atunci când Lovinescu scria, parcă, în sens contrar…

Numai că Lovinescu nu era ceea ce fac azi din el sincronizații de stil nou. Când Benjamin Fundoianu va scrie că literatura română modernă este o anexă a literaturii franceze, Lovinescu răspunde cu patos autohtonist că afirmația este complet greșită. Sincronismul nu bate, așadar, fondul cultural. Oricât de atrăgătoare ar fi forma, prin ea se va exprima mereu fondul propriu!

După tragedia războiului, un alt suveranism se va mobiliza, pe formula „prin noi înșine”, dar, deloc surprinzător, apelând la sincronizarea cu Occidentul. Nicolae Ceaușescu a fost un suveranist sincronist, fiindcă toată industria națională a fost făcută cu ajutor occidental – pentru ridicarea unei țări care era evident nemodernă, cu toate reușitele interbelicului. Și abia la adăpostul liniștii războiului rece, profitând de nevoia Imperiului Sovietic de a dezvolta periferia ce-i fusese atribuită după război de același Occident (în „Memoriile” lui Hrușciov România era dată de bun exemplu pentru că reușea să aducă dolari în lagărul socialist, mișcare pe care sovieticii o încurajau, conștienți, probabil, că nu există altă cale de a reuși să-și mențină o alianță cu statele Estului european în afara unei minime reușite economice), România a putut să se industrializeze cu adevărat, poate într-o proporție chiar mai mare decât ar fi cerut-o echilibrul economic general al țării…

Așadar, mișcarea de sincronizare e reală și merge întotdeauna în direcția care se cere din punct de vedere civilizațional. Din punct de vedere cultural, lucrurile sunt, însă, mai nuanțate. Sincronizarea aici e… aparentă, cei care nu pot distinge forma de fond e bine să-și tempereze elanul. Nu există, așa cum greșit credea Lovinescu, o formă culturală care să poată naște fondul. Dimpotrivă, fondul se ivește de dincolo de orice formă, de oriunde ar veni. Mai mult, rostul omului de cultură este să vadă, să cultive, să păstreze și să dezvolte acel fond, oricare ar fi forma de actualitate care se poartă. Fuga după formă nu trebuie să dezangajeze cultivarea fondului. Cultivarea fondului este rostul unei Academii, aceasta este viața unei culturi. Când fondul dispare sau este atacat mortal, se cere public, în instituții, „anularea culturii”. Apar sau sunt inventați „treziții”. Uneori, lipsa de asumare a trecutului face ca aceste răbufniri nihiliste să fie de neoprit și să aibă consecințe fatale pentru identitatea etnică a celor care le admit. Chiar și civilizația poate aluneca după punctele cardinale. Vestul Europei a avut în Imperiul constantinopolitan un model sute de ani. Să credem azi că Vestul este și va rămâne veșnic viu și puternic, cultural și civilizațional, e straniu. Noi știm de la Spengler că vitalitatea unei Civilizații e direct proporțională cu înălțimea Culturii ei. Cu cât cultura e mai înaltă, cu atât șansele ca civilizația să apună mai greu sunt mai mari. Așadar, a cultiva trecutul cultural înseamnă a alimenta prezentul unei civilizații. Invers, a bloca acel trecut înseamnă a evada din prezentul civilizat și a intra în agonia anarhiei. În această agonie, orice „trezie” (woke) este somnambulism colectiv!

Cetatea Zaldapa (sec. VI) – cea mai mare fortificație a zonei dobrogene este promovată printr- un proiect european

Data: 11 ianuarie 2026 by Redacția

Zaldapa (Zeldepa) a fost un mare oraș fortificat din epoca romană târzie din Sciția Minor/Moesia, situat în apropierea orașului Abrit (Aptaat) de astăzi, din Bulgaria. Zaldapa este și cel mai mare centru vechi fortificat din ținuturile Dobrogei de azi, situat în zona Kale, de fapt între satele Abrit și Dobrin, regiunea Dobrici. În publicații, precum și în rândul populației locale cetatea este cunoscută cu nume diferite – Abtaatsko kale, Dobrin kale si Hisar kale, iar numele ei înseamnă în traducere „apa rece” sau „apa galbenă”. Pentru o lungă perioadă de timp așezarea de lângă satul Abrit a fost sinonim cu orașul antic Abritus. Ulterior, după ce a fost localizat cu exactitate în apropierea Razgradului, arheologii au legat așezarea de orașul enigmatic Zaldapa, oraș căutat mult timp atunci în întreaga Bulgarie de nord-est și Dobrogea. Această locație, făcută abia acum aproximativ 7 decenii, s-a impus deja în literatura istorică modernă, cu toate că încă nu avem confirmarea epigrafică a acestei locații. Zaldapa ocupă o peninsulă vasta, cu o lungime de 1200 de m și o lățime de 500 de m, înconjurată la est, nord și nord-vest de o vale adâncă, iar dinspre vest și sud-vest – de un făgaș lateral scurt. Partea de nord a peninsulei este o terasă de platou relativ plat, iar cea de sud este semnificativ mai largă și în formă de deal. Aceasta este întărită de un zid și pe ea se află orașul antic. Observațiile de teren sugerează că el a fost dens construit și locuit. În partea de nord a peninsulei, precum și în vale, aproape de estul și de vestul zonei, probabil, s-au aflat cartierele sale. Întrucât sistemul de fortificare a Zaldapei a avut un aspect foarte omogen, ar trebui să se presupună că și constructia sa a fost efectuată într-o singură campanie de construcții, probabil relativ scurtă. Zidul cetății este format din mai multe secțiuni strict rectilinii. Ea are un total de 32 de turnuri de cetate cu forme și dimensiuni diferite, 3 porți principale și 2 porți mai mici. Aspectul acestui system complex de fortificație categoric stă mărturie pentru originea sa romană târzie. Dimensiunile impresionante ale Zaldapei (peste 35 ha) și natura monumentală a construcțiilor găsite aici nu lasă nici o îndoială că acesta trebuie să fie clasat printre cele mai mari și importante centre orășenești din antichitatea târzie, în această parte a Peninsulei Balcanice. În sursele scrise, Zaldapa este asociată cu evenimentele organizate în sec. VI. Ioan al Antiohiei spune că acesta este locul de naștere al Vitalian – conducătorul faimoasei rebeliuni împotriva împăratului bizantin Anastasius, care s-a trasformat într-un război civil de cinci ani. Numele orașului figurează și în lista total confuză cu fortificațiile renovate în timpul domniei împăratului Iustinian I. Mai mult decât atât, atunci Zaldapa a fost menționată și ca un centru al eparhiei al cărui episcop era supus episcopului din Tomis (Constanța de astăzi). Mai târziu, ea a avut un rol important în conducerea ostilităților dintre Bizanț și avari. Ridicată în a doua jumătate a sec. IV, cetatea funcționează aproximativ 250 de ani – până la „moartea” orașului la sfârșitul sec. VI, timp în care a suferit mai multe reparații și renovări necesare. Marea invazie de avari din anul 585 a însemnat începutul sfârșitului Zaldapei. Viața de aici continuă pentru încă un deceniu, dar în ultimii ani ai sec. VI. orașul se depopulează definitiv.

Ca istorie și arheologie, situl a fost inițial o așezare tracă antică din jurul secolului al VIII-lea î.Hr. Situl de peste 35 de hectare (86 de acri) era protejat dinspre est, nord și nord-vest de o vale adâncă. Săpăturile au scos la iveală zidurile defensive, o bazilică civică romană, o bazilică creștină timpurie cu două cripte și un imens rezervor de apă. Zidurile aveau 32 de bastioane de diferite forme și trei porți principale și două porți secundare. Poarta dublă de nord a fost concepută inițial ca o capcană, pentru a închide și prinde posibilii atacatori. În anul 2015, o inscripție greacă pe piatră a fost descoperită de arheologii care excavau ruinele bazilicii unui episcop creștin din Zaldapa.

Noul traseu turistic promovat de proiectul European „O uniune transfrontalieră în umbra istoriei”, cuprinde obiective importante din zona Dobrogei istorice, din România și Bulgaria. Traseul turistic este cunoscut precum „Carsium – Valea uscată – Zaldapa și are ca puncta de atracție monumentul triumfal “Tropaeum Traiani”, mănăstirea „Sfinții Epictet și Astion”, cetatea Capidava, canionul Râului Uscat, mănăstirea „Sfântul Filip”, muzeul de artă „Dinu și Sevasta Vintilă”, canaralele Hârșovei, geamia „Mahmud”, biserica „Sf. Constantin și E lena”, muzeul „Carsium”-Hârșova, muzeul istoric regional din orașul Dobrici și cetatea Zaldapa. Proiectul „O uniune transfrontalieră în umbra istoriei”, are cod 15.2.1.123, e-ms robg 134 și este cofinanțat de uniunea europeană prin fondul european pentru dezvoltare regională în cadrul programului intereg. românia – bulgaria valoare contribuție u.e. – 2.722.353,22 euro. Astfel putem scoate de sub colbul istoriei noi și necunoscute obiective ce pot deveni obiective turistice și puncte de cercetare importante pentru istorici și documentariști, printer care și marea fortificația acetății Zaldapa din Bulgaria. (G.V.G.)

Brâncuși într-adevăr a sculptat cu lumina…

Data: 11 ianuarie 2026 by Redacția

Anul 2026 a fost instituit prin lege ca „Anul Constantin Brâncuşi”, pentru aniversarea a 150 de ani de la naşterea artistului Constantin Brâncuşi. Conform legii, pe tot parcursul anului 2026 Parlamentul, Administraţia Prezidenţială, Guvernul, autorităţile administraţiei publice locale, precum şi instituţiile publice aflate în subordinea sau coordonarea acestora pot organiza sau sprijini logistic/ material manifestări culturale, artistice sau educaţionale dedicate celebrării vieţii şi operei lui Constantin Brâncuşi.

În pragul anului decretat „Anul Brâncuși”, ultima expoziție dedicată multiplului artist de la Hobița s-a bucurat de succes la Cracovia. Intitulată „Brâncuși. Sculptând cu lumina”, Expoziția a făcut parte din Sezonul Cultural România-Polonia 2024-2025, cel mai amplu program de diplomație culturală derulat de statul român în Polonia, în perioada iunie 2024 – decembrie 2025, care a inclus peste 300 de evenimente derulate în 13 orașe poloneze, la care au participat direct peste 150.000 de persoane. Expoziția „Brâncuși. Sculptând cu lumina” a fost însoțită de un catalog în care Doina Lemny explică evoluția artei fotografice în contextul întregii creații brâncușiene și în care sunt reproduse fotografiile originale expuse, precum și imagini semnate de fotograful Ion Miclea cu ansamblul monumental de la Târgu-Jiu. Scopul acestui eseu e să reliefăm indicii că Brâncuși a sculptat în mod științific cu lumina, pitind ecuații optice și luminice în opera sa de căpătâi, cea de la Târgu-Jiu. Încă din 2017, Ion Popescu Bradiceni scria despre Brâncuși, în Gorjeanul: „Având şi darul naraţiunii, marele sculptor a intuit cu jumătate de secol mai devreme fizica cuantică” . Mă alătur, fără rezerve, acestei ipoteze. Potrivit mai multor surse exclusiv românești, sculptura europeană a fost marcată de trei mari figuri: Phidias în antichitate, Michelangelo în perioada Renașterii și Brâncuși în secolul XX. Litera greacă Phi (φ) a fost introdusă ca simbol pentru raportul de aur, 1,618:1, cu referire la Phidias. Se spunea despre Fidias: „Când a sculptat zei, a integrat raportul de aur; când a sculptat muritori, nu a făcut-o”.

Mai multe studii sugerează că Michelangelo a ascuns cunoștințe științifice în Capela Sixtină. Dar Brâncuși? Aceeași întrebare o pune și Doru Strîmbulescu: „Marele sculptor a îngropat în piatra Mesei Tăcerii și a Porții Sărutului, sau în formele romboidale ale Coloanei fără sfârșit, un sens, un adevăr, o semnificație, un cod pe care nu îl putem descifra?”… Răspunsul lui Constantin Noica la întrebarea dacă Brâncuși a avut astfel de intenții este afirmativ. Ideea că ansamblul a fost „proiectat ca o devenire” ar putea fi dovedită printr-o simplă măsurare. Cu toate acestea, Noica s-a abținut să facă acea măsurătoare, declarând: „Ne-am temut că realitatea s-ar putea să nu se potrivească cu legenda, făcând-o să se prăbușească. Sau, dimpotrivă, că s-ar putea să se potrivească exact, iar legenda și-ar pierde din exactitate”. Capela Sixtină a pierdut ceva pentru că Michelangelo a adăugat o dimensiune științifică, sau zeii sculptați de Fidias cu raportul de aur? Cu siguranță nu. În mod similar, dacă Brâncuși a integrat fizica cuantică în Ansamblul său, el nu a pierdut precizia, căci fizica cuantică deschide ușa magiei pure. Nimic exact nu o poate înțelege pe deplin. O îmblânzim doar statistic, sub imperiul probabilităților.

„Voi nu știți ce vă las eu aici”… Acestea sunt enigmaticele cuvinte ale creatorului trilogiei din Târgu Jiu. Calcule pitite însă de Brâncuși sub zecimale meșteșugite pot pune ansamblul într-o nouă lumină. Concret, „Masa Tăcerii e înaltă de 0,45 + 0,45 metri, Poarta Sărutului de 5,13 metri și Coloana Infinitului, de 29,35 metri.” Am observat că pătratul lui 5,13 este același cu produsul dintre 0,9 și 29,35. Adică avem egalitate, vorbind de înălțimi, între rapoartele Masa Tăcerii / Poarta Sărutului și Poarta Sărutului / Coloana Infinitului. Acest raport geometrico-focal oglindește o lege de căpătâi a opticii. Iar faptul că Brâncuși a fost un creator luminos e relevat de mai multe dintre creațiile lui brancusi.

În plus, în cartea „Brâncuși sau cum a învățat țestoasa să zboare”, Moni Stănilă îl surprinde pe maestrul de la Hobița ca pe un om hâtru, căruia îi plăcea să joace renghiuri. „Brâncuși își face de pe acum o filosofie de viață din derutarea oamenilor, pentru a înțelege el din ce material sunt făcuți”, atenționează Moni Stănilă.

Deci care ar fi tâlcul cimiliturii de la Târgu Jiu? „Coloana Infinitului. Acesta este mesajul Stâlpului meu, străjuit de Masă şi de Poartă… Să arzi ca o flacără… Să te prefaci în fulger legând cerul cu pământul” (Brâncuși). Iată indicii: strămutat la Paris, Brâncuși a fost aproape de izvoarele și creuzetul mecanicii cuantice. Așa încât nu-i surprinzător că monumentala sa tripletă poate fi privită ca o uriașă machetă a legendarului micro-experiment lansat de Thomas Young, dar fundamentat de ducele francez Louise de Broglie, contemporan cu Brâncuși. Coloana Infinitului reprezintă fotonul, electronul sau altă particulă elementară de materie. Pe lângă sugestia de traiectorie, forma Coloanei formată din „mărgelele” dragi lui Brâncuși, cuprinde și aspectul unduitor, adică tocmai ceea ce Louise de Broglie postula la baza fizicii cuantice. Poarta Sărutului e dubla fantă din experiment, adică cele două portițe prin care fărâma de materie sau fotonul trebuie să treacă pentru a i se evidenția caracterul ondulatoriu. Încă o dată Brâncuși pare că a fost pezevenghi, fiindcă, zicându-i și dându-i înfățișarea de Poartă cu o singură deschidere amplă, disimulează perechea de fante care sunt, de fapt, săruturile sculptate. Iar faptul că fantele duble sunt și înguste e taman ideea experimentului cuantic. În fine, Masa Tăcerii e imaginea descompunerii, a „franjării” micro-particulei la misterioasa trecere prin fanta dublă. Aceasta în condițiile în care e notoriu în mecanica cuantică faptul că micro-particula trecută prin două fante se va „îmbucătăți”, foarte straniu, dar obligatoriu. Oricum, Masa Tăcerii pare că sugerează o viziune, la scară uriașă, a structurii atomului. Aleea scaunelor doar subliniază și mai bine această metaforă cuantică a lui Brâncuși. Aplecarea lui Brâncuși față de profunzimile materiei, luminii și de esențe în general făcea parte din structura lăuntrică a artistului…

„Sunt imbecili cei care spun despre lucrările mele că ar fi abstracte; ceea ce ei numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esența lucrurilor. Am șlefuit materia pentru a afla linia continuă. Și când am constatat că n-o pot afla, m-am oprit; parcă cineva nevăzut mi-a dat peste mâini”, explica Brâncuși efortul său de a atinge granițele micro-materiei. Contemporan cu „Dumnezeu nu joacă zaruri”, celebrul citat anti-cuantic al lui Einstein, Brâncuși avea propria viziune despre divinitate și mărul cunoașterii. Adică Brâncuși interfera între propriile sale crezuri: „Să creezi ca un Zeu” și „Nu putem să-L ajungem niciodată pe Dumnezeu, însă curajul de a călători spre El rămâne important”.
Deci v-aș propune să privim ca testament cultural „Sfânta Treime” a lui Brâncuși.

O documentare de Cristian Horgoș