Maica Elena trecuse demult de optzeci de ani. Era slabă și uscată ca o stafie. Mergea greu, târându-și un picior înțepenit de reumatism, sprijinindu-se în boată. Vederea îi slăbise îngrijorător demult, mâinile îi tremurau, vorba îi era șoptită. Parcă și sufletul îi pâlpâia pe buze, gata în orice moment să fugă din trupul acela atât de uzat și de vlăguit. Discutam adesea cu dânsa. De fiecare dată revenea în discuție durerea mare ce-i marcase anii bătrâneții. Când începea să povestească, parcă uita de mine. Vorbea cu sine, croindu-și drum printre amintiri, vorbea cu viii, adesea și cu morții, jelindu-și nefericirea. Nu găseam niciodată cuvinte potrivite și suficiente s-o mângâi, căci sufletul îi era prea rănit, poate cangrenat de suferință și medicamentele obișnuite nu mai aveau efect. Câteva secvențe din relatările ei ar fi suficiente să-l facă pe oricine să înțeleagă adevărul.
„- L-am crescut, părinte, ca pe-o floare! L-am ferit să nu-l mănânce porcii și câinii, să nu-l împungă vacile, să nu-l ardă focul! Am alergat cu cobelca-n spinare, cu sapa, cu coasa, cu acul, cu ce-a dat Dumnezeu și l-am crescut. Mi-a fost greu, căci eram văduvă de război cu șase copii, dar nu m-am plâns și mi-am dus crucea cum am putut. Erau cinci fete și numai el fecior. Credeam că el îmi va fi toiagul bătrâneților, stâlpul casei, bucuria mea. Mă uitam la el în fiecare zi ca la soare și-l așteptam să crească. A trecut vremea și el a crescut, dar viața și nenorocul mi l-au luat și l-au dus departe. A rămas în armată. A urmat școli înalte și a ajuns colonel. Avea răspunderi mari acolo, la București. Era copil deștept, harnic și ascultător. Respecta pe fiecare, așa cum îl învățasem.
S-a căsătorit, nu s-ar mai fi însurat! A făcut nuntă pe acolo, cu rude de-ale ei și cu ofițeri de-ai mari. Pe mine nu m-a chemat, că, de, eram de la țară și puțeam! Muierea și neamurile ei aveau nasuri subțiri. Mi-a povestit fiu-meu și mie mai târziu. El venea în fiecare vară pe la mine câte două-trei zile, dar noru-mea n-a venit niciodată. M-a luat și pe mine odată la spital, la București, și atunci m-a dus să văd unde șade. Își făcuse casă. Un adevărat palat. Am plecat repede, fiindcă noru-mea se uita la mine ca la muma-pădurii. Mă împăcam cu gândul că el e bine, sănătos, că trăiește bine. Îmi mai trimitea și mie câte ceva din când în când, câteodată pachet, câteodată bani.
Acum zece ani a murit. Nu m-a înștiințat nenorocita. L-a luat și l-a dus de l-a ars, l-a făcut cenușă pe copilașul meu. N-ar mai răbda-o pământul! A aflat un ginere al meu de la un ofițer, cu care a mers în tren. Ăla îi era prieten copilului meu. De zece ani plâng pe toate drumurile și-l caut, și-l strig, dar nu-l mai găsesc. N-o fi avut și el un locșor în pământul acesta?! I-am făcut toate pomenile și toate parastasele, că nenorocita aia nu știa de așa ceva. Abia a așteptat să-l facă scrum, ca să rămână ea stăpână pe avere. Of, of, of, vai de sufletul meu! Nu s-a pomenit, neam de neamul meu, ca cineva să ardă morții. Doar copilașul meu n-a mai avut noroc, nici viu, nici mort!
Și bătrâna rămânea de fiecare dată cu inima sfâșiată, jeluindu-și durerea. S-a stins și ea într-o zi și s-a dus la copilul ei să-l scalde în lacrimi și să-i oblojească arsurile.…
Bătrâna îmi părea de fiecare dată că se identifică pe ea însăși cu tradiția multimilenară a neamului românesc, cu tradiția aceasta, care n-a acceptat cu ușurință modelele și apucăturile venite din cele patru vânturi. Neamul românesc și-a păstrat datinile și obiceiurile, credința, limba și portul cu sfințenie. Fiecare abatere de la „legile” nescrise a fost o mare nenorocire. Numai așa am putut și noi, ca popor, să străbatem prin veacuri, rămânând noi înșine, în mijlocul popoarelor și al furtunilor.
Lasă un răspuns