„Roma milenară, o problem astăzi?“ – se deschide cu o prefață semnată de scriitorul Petru Cichirdan, editor și ctitor de reviste, în care ne lămurește, din primele rânduri, motivul pentru care a fost scrisă acest volum, având semnul întrebării încă din titlu. Subiectul dilemei era să nu ne mai considerăm latini? Idee ce a circulat în lumea intelectuală vâlceană și numai. Autorul face o retrospectivă, încă, din primul eseu, asupra situației culturii noastre, pe când Academia Română era subordonată politicului, iar unele adevăruri istorice le afla de la deținuții politici, amintind aici de istoricul preot Dumitru Bălașa, de alți deținuți politici care i-au vorbit de I.D. Sârbu, Radu Gyr, Nichifor Crainic, adevăruri pe care propaganda partidului comunist le ascundea cititorilor cu ajutorul ziarelor și revistelor la care lucrau cu sârg scriitorii incluși în Istoriile… lui Manolescu și Al. Ștefănescu. Textul care deschide cartea este o mărturisire sinceră a autorului cu scopul de a cunoaște cititorul poziția sa în contextual adevărului istoric.
Practic, în primul capitol, (având și un motto-u), ce se intitulează „Despre Rome, latinizare, romanizare- Troia-cetate a lumii vechi“, autorul intră direct în subiect, arătând că înaintea Romei, Troia era o cetate înfloritoare. Troia este unul dintre cele mai renumite orașe antice din lume… Asociat cu mai multe epopei și legende – orașul Troia a fost caracterizat de-a lungul istoriei ca fiind „un cuib al iubirii, eroismului și civilizației”. Situată la 4,5 kilometri de țărmul Strâmtorii Dardanele la poalele muntelui Kaz, această așezare străveche, datează din anul 3000 înaintea erei noastre. Războiul troian despre care relatează marele poet Homer în epopeea sa Iliada a avut loc în această regiune. Potrivit mitologiei la poalele muntelui Kaz unde se află Troia a fost găzduit și primul concurs de frumusețe din lume la care au participat zeițele Afrodita, Hera şi Atena. Paris, prințul Troiei, a fost ales de zeii să hotărască cui ii revine mărul de aur pe care erau scrise cuvintele „celei mai frumoase”. Prințul i-a oferit mărul Afroditei, care i-a promis că Elena, soția regelui Spartei, cea mai frumoasă femeie pământeană, îi va deveni soție. Paris a răpit-o pe Elena și cei doi îndrăgostiți s-au refugiat în Troia. Și astfel a început războiul dintre troieni și ahei ce a durat zece ani. În cele din urmă, aheii reușesc să pătrundă în Troia, prin vicleșugul calului troian – un cal imens din lemn – simbol al păcii. Aheii îi masacrează fără discriminare pe locuitorii Troiei obosiți de război în timp ce ei sărbătoreau pacea. Orașul a fost complet distrus după masacrul teribil. Troia a fost reconstruită de mai multe ori din cauza războaielor și dezastrelor naturale. Poziția geografică convenabilă pentru întemeierea așezărilor umane a transformat orașul într-un habitat urban popular. Spre sfârșitul secolului al XIV-lea însă, această regiune și-a pierdut importanța economică și culturală. Cea mai importantă caracteristică a orașului antic Troia este faptul că aici au fost descoperite 9 straturi arheologice diferite – nouă orașe diferite care reprezintă peste 3000 de ani de locuire și oferă informații despre civilizațiile care au trăit în regiune. Primele excavații în acest oraș arheologic magnific au avut loc în 1871. Săpăturile ce au urmat în continuare au scos la iveală teatre, băi, sisteme de canalizare și structuri avansate pentru acele timpuri. Lucrările de excavare desfășurate în scopul cercetării acestei structuri arheologice bogate și complexe continuă și astăzi. Această așezare – un centru important al istoriei omenirii – a fost inclusă pe Lista Patrimoniului Mondial UNESCO în anul 1998. Dacă mergeți la Canakkale să vizitați Troia vă recomandăm de asemenea să vizitați și monumentele dedicate eroilor unui dintre cele mai importante războaie istorice Războiul de la Canakkale, templul zeiței Atena din Assos, munții Kaz, dacă vă place natura. Printre celelalte locuri turistice care merită vizitate se află Gökçeada și Bozcaada.
Autorul în relatarea sa se axează și asupra legendelor, subliniind că Troia a trăit sub Saturn. Migrațiile italice, sunt analizate sub premisa viitoarei culturi romane, influențate fiind de către mișcările popoarelor dintr-un teritoriu în altul. În alt eseu, Mihai Sporiș abordează contextul scrierii Eneidei. Epopea latinității închinhată de Virgiliu poporului Roman cuprinde 12 carți și urmarește evoluția Romei într-o epocă legendară, de la plecarea lui Eneas din Troia până la așezarea lui pe pământul Latiumului. Acțiunea se desfasoară după cum urmează: Troia a căzut și doar puțini din fiii ei mai supraviețuiesc. Trei dintre aceștia – Eneas, eroul troian, Anchise si Iulus -au plecat pe mare pentru a întemeia pe alte meleaguri o cetate de însemnătatea celei nimicite. Eneas ajunge pe coastele Italiei. Aici primește sfaturile preotesei Sibi-la, care îi prezice viitorul și îl conduce în Infern, unde își va întâlni tatăl printre umbrele eroilor mort. Acesta din urmă îi dezvăluie o parte din evenimentele glorioase pe care avea să le cunoască Roma. Toate aceste amănunte, autorul le evidențiază cu acribia unui istoric, abordând tema descreșterii Romei, mai veche de cât antichitatea, arătând că Roma Nouă își încorporează oștenii „de prin catacombe pentru o nouă ordo mundi”. Interesant este capitolul despre apariția creștinismului care a ajuns o religie universală începută din anul 30 d.Cr. Treimea lui Dumnezeu este abordată în contextul imperiului Roman.
Ultimile eseuri ale cărți dezbat probleme ale contemporaneității. Evenimentele culturale, personalitățile, începând cu Badea Cârțan care au contribuit la răspândirea culturii române ce are la bază cultura romană, așa cum subliniază N. Iorga, fac ca Roma să rămână o „fascinație eternă“ pentru omenire, inclusiv pentru scriitorii români. Citind ultimile pagini despre evenimentele culturale desfășurate la Complexul Arhiepiscopiei din Rm.Vâlcea mi-am adus aminte de rolul Bisericii Ortodoxe Române în realizarea Marii Românii. Clerul Biserici ortodoxe a avut un rol important în istoria poporului român., păstrându-şi influenţa în mediul politic, inclusiv şi imensul capital social. Cu secole în urmă exista o organizare mitropolitană: mitropolia Moldovei cu episcopiile sufragane de la Huşi şi Roman şi mitropolia Ungrovlahiei cu episcopiile sufragane de la Argeş, Buzăuşi Râmnic. Pe lângă organizarea diecezană se adăuga o mare varietate de mănăstiri şi schituri, multe dintre ele închinate locurilor sfinte (Muntele Athos, Muntele Sinai) sau patriarhiilor orientale (Ierusalim,Alexandriaşi Antiohia). Mănăstirile închinate erau conduse în cele mai multe cazuri de egumeni greci, reminiscenţă a perioadei fanariote. Însă ezistau și clerici de origine română cu o bogată cultură.Mitropolia Ungrovlahiei a câştigat un mare prestigiu la nivelul lumii ortodoxe începând cu anul 1776, când prin decizia patriarhului ecumenic Sofronie al II-lea, titularul ei a primit titlul de locţiitor al tronului Caesareei Capadociei. Astfel că evoluţia bisericii din Moldova şi Ţara Românească a fost influenţată de factorul politic.Deoarece clerul răspundea la unele comandamente de interes politic.
Urmare înnăbuşii revoluţiei de la 1848-1849, reprezentanţii Rusiei şi ai Imperiului Otoman au semnat în 1849 Convenţia de la Balta Liman, prin care se reintroducea regimul regulamentar în cele două principate dunărene, acestea fiind Moldova şi Ţara Românească, cu unele modificări dintre care cea mai importantă era cea potrivit căreia mandatul domnilor de la Iaşi şi Bucureşti era limitat la șapte ani. În aceste condiții, răspunzând la cerințele Convenției au fost numiţi Barbu Ştirbei în Ţara Românească şi Grigore Alexandru Ghica în Moldova. În Ţara Românească, în prejma unirii în rândul clericilor ortodocși a existat o relative armonie s-a bucurat de o perioadă de relative armonie pe când în Moldova a existat o contradicție între mitropolia unionistă şi guvernul antiunionist.
În perioada marelui eveniment din 1859 păstorea la Bucureşti în anii 1849-1875 mitropolitul Nifon Rusăilă iar la Iaşi mitropolitul Sofronie Miclescu în perioada 1851-1861. Dacă domnul Ţării Româneşti a impus o politică mai conservatoare, domnul Moldovei s-a pliat unei orientări mai liberale, fapt ce a catalizat formarea unui puternic curent de opinie prounionist. În 1856 Grigore Alexandru Ghica a elaborat o lege presei ce a permis apariţia unor publicaţii precum Steaua Dunării, condusă de Mihail Kogălniceanu. Mai târziu Kogălniceanu va spune: „Unirea naţiunea a făcut-o” avea să declare Mihail Kogălniceanu în anul 1862. Ziua de 24 ianuarie se înscria pentru totdeauna în istoria patriei ca „Ziua renaşterii naţionale”, iar Kogălniceanu avea să afirme peste 18 ani, odată cu proclamarea independentei statale la 9 mai 1877: „Suntem independenţi, suntem o naţiune de sine stătătoare”. „Un puternic focar prounionist în Moldova l-a constituit larva mănăstirii Socola din Iaşi, unde exista şi un seminar, unde a luat naştere un comitet al unirii, un rol capital avându-l fraţii Scriban: arhimandritul Neofit Scriban, profesor la seminarul de la Socola şi Filaret Scriban, egumenul mănăstirii omonime şi directorul seminarului. Mişcarea unionistă din Moldova era încurajată şi sprijinită de autorităţi. Neofit Scriban publică o serie de articole consacrate problematicii unirii: Unirea şi neunirea principatelor; Foloasele unirii; Unirea românilor. Fraţii Scriban au organizat la Socola o serie de adunări unioniste la care au participat printre alţii Costache Negri, Mihail Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri. Alecsandri este autorul vestitei „Hore a Unirii”, ale cărei versuri sunt un îndemn, dar și o profeție, având în vedere că au fost scrise cu ani de zile înainte de dubla alegere a lui Cuza, în Moldova și Țara Românească. În 1858, Vasile Alecsandri a fost propus, drept candidat, pentru ocuparea tronului principatului Moldovei. Totuși, a renunțat la candidatură în toamna lui 1858, în ciuda faptului că era unul dintre candidații care ar fi putut câștiga cu lejeritate, dat fiind prestigiul său. Dacă ar fi continuat să candideze și ar fi fost ales, Alexandri s-ar fi plasat, inclusiv în istorie, pe locul ocupat de către Alexandru Ioan Cuza. Marele poet, patriot și om politic l-a propus, însă, pe Costache Negri. După îndelungi dezbateri, cel ales ca domn al Moldovei, în adunarea electivă, a fost Alexandru Ioan Cuza. O alegere în unanimitate! Se poate afirma că programul luptei pentru unire din Moldova s-a conturat la Socola.
Atitudinea mitropolitului Sofronie faţă de unire a fost la început una şovăielnică. Acest fapt s-a datorat credinţei că în cazul unei virtuale uniri cu Ţara Romnânească, mitropolia Moldovei va fi retrogradată la rangul unei simple episcopii. După o discuţie cu Victor Place, consulul Franţei la Iaşi, care l-a asigurat pe Sofronie că acest lucru nu se va întâmpla, mitropolitul Moldovei a devenit unul dintre cei mai fermi şi decişi susţinători ai unirii. Acesta avea o îndelungată experienţă pastorală, între 1826-1851 fiind episcop de Huşi. În anul 1856, când a avut loc şi sfârşitul războiului Crimeii, mandatul domnilor instalaţi în urma Convenţia de la Balta Liman a expirat, astfel că în cele două principate au fost puşi caimacami (locţiitori de domni): Alexandru Ghica în Ţara Românească şi Teodor Balş în Moldova. Ambii s-au dovedit a fi potrivnici unirii, instaurând regimuri conservatoare, dar mişcarea unionistă a fost persecutată într-un grad mai mare în Modova. Cel mai mare duşman al caimacamului Teodor Balş a fost mitropolitul Sofronie. Clerul din Moldova a fost supus imixtiunii guvernului spre a fi folosit contra unirii. Mitropolitul Sofronie a fost invitat de autorităţi şi de episcopul de Huşi, Meletie, antiunionist fervent, să semneze un act de mulţumire adresat Porţii pentru desemnarea lui Balş. În schimbul acestui gest nepotul mitropolitului Sofronie, Calinic Miclescu, egumenul mănăstirii Slatina, urma să fie numit episcop de Roman. Ambii ierarhi au refuzat cu demnitate oferta autorităţilor. Teodor Balş nu a iertat gestul celor doi şi a trecut la represalii, trimitând în mănăstiri şi biserici oameni ai guvernului pentru a pregăti o revoltă împotriva mitropolitului, iar egumenul Slatinei a fost scos afară din mănăstire din ordinul prefectului de Fălticeni pe motiv că a încercat să tulbure liniştea norodului, prin atitudinea sa unionistă.
În Ţara Românească regimul lui Alexandru Ghica a fost ceva mai permisiv, toţi marii ierarhi, mitropolitul Nifon şi episcopii Clement de Argeş, Filotei de Buzău şi Calinic de Râmnic s-au pronunţat pentru unire. Conform stipulaţiilor prevăzute de Tratatul de pace de la Paris (1856) în Ţara Românească şi Moldova urmau să fie convocate adunări ad-hoc prin care românii să fie întrebaţi în legătură cu viitorul lor. Acestea urmau să fie conduse de cei doi mitropoliţi. Din ele urmau să facă parte şi reprezentanţi ai clerului, episcopii, iar egumenii mănăstirilor neînchinate şi închinate urmau să aleagă doi deputaţi clerici şi doi laici, în timp ce preoţii din fiecare eparhie trebuiau să aleagă un deputat. În ianuarie 1857, a fost emis firmanul sultanal de convocare a adunărilor ad-hoc. În acest moment a izbucnit un nou conflict între caimacamul Balş şi mitropolitul Sofronie, în legătură cu situaţia bisericii din cele trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail şi Bolgrad) retrocedate Moldovei, în baza tratatului de pace de la Paris din 1856. La 10 februarie 1857 Sofronie decide alcătuirea unui Consistoriu separat pentru cele 3 judeţe conduse de Filaret Scriban. Caimacamul dorea să pună biserica din sudul Basarabiei sub oblăduirea episcopului Meletie de Huşi, care era antiunionist, pe care Balş îl dorea mitropolit al Moldovei în locul lui Sofronie. În acest scop caimacamul l-a numit în guvern pe fratele episcopului de Huşi, Nicolae Istrati. Fin observator al vieţii politice din Iaşi, consului Franţei, Victor Place îi scria la 12 februarie 1857 ministrului de externe contele Walewski despre ingerinţele lui Balş în viaţa bisericii, despre campania acestuia contra mitropolitului şi chestiunea bisericii din sudul Basarabiei. Conflictul caimacam/mitropolit a fost oprit brusc la 17 februarie 1857 prin decesul lui Teodor Balş. Noul caimacam Nicolae Vogoride a fost un continuator zelos al politicii antiunioniste a predecesorului său, una dintre ţintele sale fiind mitropolitul Sofronie. La 20 martie 1857 Vogoride a ordonat ca sudul Basarabiei să fie alipit episcopiei de Huşi. Mitropolitul Sofronie a protestat vehement contra acestei decizii, printr-o scrisoare din de 22 martie, unde afirmă că această chestiune este de competenţa exclusivă a bisericii. La 26 martie 1857 Sofronie a emis actul de organizare al Consistoriului pentru biserica din sudul Basarabiei, condus de arhimandritul Filaret Scriban, care a rămas în această funcţie până în mai 1857.
La 31 iulie 1857 moare un partizan fervent al partidei antiunioniste, episcopul Meletie de Huşi. Sofronie a câştigat o primă bătălie cu Vogoride, care nu a renunţat pornind o campanie de defăimare a bătrânului mitropolit. Astfel, caimacamul a cerut destituirea lui Sofronie la Constantinopol, iar pe plan intern şi-a folosit toată influenţa pentru a-l îndepărta pe el şi pe clericii unionişti din Adunarea ad-hoc a Moldovei. În acest sens, cu prilejul alcătuirii listelor electorale Vogoride i-a cerut imperativ mitropolitului să-i excludă pe fraţii Scriban, să-i convingă pe preoţi să adopte o atitudine antiunionistă, în caz contrar nepotul să, Calinic Miclescu îşi va pierde postul de egumen al Slatinei. Campania lui Vogoride contra mitroplitului avea girul reprezentanţilor Angliei, Imperiului Habsburgic şi Imperiului Otoman. Caimacamul a elaborat un plan prin care şi-a propus să grăbească desfăşurarea alegerilor din Moldova cu scopul obţinerii unui rezultat antiunionist. Sofronie a alcătuit corect listele clerului, dar i-au fost retrimise de către guvern cu recomandarea de a-i elimina pe călugări, măsură îndreptată în mod făţiş contra fraţilor Scriban. Mitropolitul a refuzat categoric. Tot în legătură cu alcătuirea listelor electorale s-a iscat o nouă dispută între guvern şi mitropolie. De data aceasta era vorba despre mănăstirile închinate. Guvernul dorea excluderea din listă a egumenilor acestora, în timp ce mitropolitul Sofronie dorea păstarea lor deoarece, potrivit stipulaţiilor firmaului sultanal, aceştia urmau să aleagă doi deputaţi pământeni în Adunarea ad-hoc, având acelaşi statut cu cel al mănăstirilor neînchinate. La 24 martie 1857 Sofronie a emis o circulară către toate mănăstirile potrivit căreia în termen de 20 de zile, fiecare egumen trebuia să se prezinte la mitropolie pentru a se înscrie pe lista electorală. La acel moment erau în Moldova 38 de mănăstiri închinate şi 12 mănăstiri neînchinate. Egumenii greci au trimis la 28 martie 1857 o scrisoare mitropolitului Sofronie, scuzându-se că nu pot veni la Iaşi pentru că nu au aprobarea ierarhilor de care aparţin. Interesant este faptul că poziţia lor pare de dinainte stabilită dacă ne uităm la datele celor două acte: scrisoare mitropolitului din 24 martie şi actul egumenilor şin 28 martie. În această problemă Sofronie a fost de neclintit dispunând ca şi egumenii greci să fie pe lista electorală.
Presiunile guvernului asupra clerului mirean şi mănăstiresc şi atitudinea egumenilor greci l-au determinat pe Sofronie să-l trimită pe arhimandritul Neofit Scriban la Bucureşti pentru a prezenta în faţa Comisiei Europene situaţia din Moldova. Ca urmare a plângerii clerului moldav, în aprilie 1857 reprezentantul Franţei, Talleyrand, reprezentantul Sardieniei, Benzi şi reprezentantul Angliei, Henry Bulwer fac o vizită la Iaşi, unde constată ample mişcări unioniste şi merg la mănăstirea Socola, unde au loc convorbiri cu arhimandritul Filaret Scriban, directorul seminarului. La 10 aprilie 1857 mitropolitul a primit o amplă scrisoare de felicitare din partea partidei unioniste din Moldova, care l-a încurajat să persiste în atitudinea unionistă şi să reziste presiunilor guvernului. Urmarea vizitei reprezentanţilor marilor puteri la Iaşi a fost schimbarea ministrului de interne din guvern, Costin Catargiu, omul lui Vogoride cu Vasile Ghica. Paralel cu acţiunile pe plan intern contra mitropolitului, caimacamul decide să acţineze şi în exterior, făcând demersuri la Constantinopol pentru acuzarea, defăimarea şi chiar demitarea sa. Vogoride era susţinut de reprezentantul Austriei la Iaşi, Gödel-Lannoy care în aprilie 1857 într-o scrisoare adresată ministrului de externe de la Viena opina că este foarte important ca mitropolitul să nu mai fie de partea unioniştilor şi propunea represalii morale contra lui Sofronie. Ca urmare a demersurilor lui Vogoride la Constantinopol, la 19 aprilie 1857 patriarhul ecumenic, Chiril al VII-lea îi trimite o epistolă mitropolitului Sofronie în care vorbeşte de o conduită nedemnă şi incompatibilă cu înalta funcţie bisericească pe care o deţine, îi recomandă ca biserica din Moldova să sprijine guvernul local, îl sfătuieşte să renunţe la atitudinea de până atunci, în caz contrar se vor lua măsuri mult mai energice. Sofronie a răspuns la sfârşitul lunii aprilie tot printr-o scrisoare în care respinge acuzaţiile formulate la adesa sa, afirmând că dacă a greşit cu ceva el trebuie să fie judecat la Iaşi şi nicidecum la Constantinopol. La insistenţele lui Vogoride se cunoşte faptul că patriarhul ecumernic a dorit să-l schimbe pe mitropolitul Moldovei, dar acest fapt nu s-a mai produs datorită intervenţiei reprezentantului Franţei la Constantinopol, care s-a opus. Disputa în jurul schimbării mitropolitului a afectat şi tabăra antiunionistă, hatmanul Alexandru Mavrocordat, deşi antiunionist convins s-a declarat contra destituirii lui Sofronie, afirmând că s-a mers prea departe. Eşecul demersului la Constantinopol l-a determinat pe Vogoride să se concentreze pe plan intern atacând din nou biserica, ţinta fiind acum fraţii Scriban. Pe arhimandritul Filaret Scriban, director al seminarului de la Socola şi egumenul mănăstirii omonime l-a destituit din aceste posturi, iar pe arhimandritul Neofit l-a eliminat de pe lista clericilor din Iaşi. Pentru ca această măsură să aibă valoare era necesar acordul mitropolitului Sofronie, astfel că la curtea sa din Iaşi au venit pe rând, ministrul cultelor, Alexandru Sturdza Bârlădeanu, ministrul de interne, Vasile Ghica şi chiar Vogoride în persoană, cerând înlăturarea lui Filaret Scriban. Sofronie a refuzat categoric, susţinând că nu sunt motive. La 19 mai 1857 mitropolitul Sofronie a scris o scrisoare Comisiei Europene de la Bucureşti în care îl acuza pe Vogoride că a răstălmăcit firmanul de convocare a alegerilor, interzicându-le călugărilor să particpe, măsură îndreptată contra fraţilor Scriban. Mitropolitul făcea cunoscută acţiunea guvernului moldav contra sa de la Constantinopol, persecuţia nepotului său Calinic Miclescu şi destituirea nelegală a lui Filaret Scriban de la mănăstirea Socola.
Cu toate acestea la 20 mai 1857 Sofronie primeşte o scrisoare oficială din partea guvernului prin care era înştiinţat că Filaret Scriban a fost demis şi înlocuit cu Vladimir Suhopan. Peste două zile mitropolitul răpunde şi condamnă amestecul statului în treburile interne ale bisericii şi îi porunceşte clericului Vladimir Suhopan să rămână în mănăstirea sa, la Doljeşti. Acesta a ascultat porunca mitropolitană, iar Filaret Scriban a rămas în continuare la Socola. Fiind învins de fiecare dată pe toate fronturile, lui Nicolae Vogoride nu i-a mai rămas altceva să facă decât să falsifice alegerile, pe care le-a stabilit pentru luna iulie. Într-o nouă epistolă adresată Comisiei Europene de la Bucureşti la 18 iunie 1857 mitropolitul Sofronie informa diplomaţii străini despre prigoana la care e supus de guvern, despre modalitatea oneroasă de alcătuire a listelor electorale, prin eliminarea călugărilor şi a egumenilor mănăstirilor închinate. Ierarhul prezintă în detaliu cazurile Filaret şi Neofit Scriban şi afirmă că de pe listele electorale publicate de guvern au fost eliminaţi foarte mulţi partizani ai unirii.
Partida naţională din Moldova, în frunte cu mitropolitul Sofronie a decis boicotarea alegerilor din iulie 1857. Clerul a subscris la decizia luată de mitropolit: la Iaşi din 142 de preoţi înscrişi pe liste au votat 3, la Roman din 25 au votat 4, iar la Huşi din 28 au votat 9. În semn de protest faţă de organizarea şi falsificarea alegerilor pârcălabul (prefectul judeţului Covurlui, colonelul Alexandru Ioan Cuza demisionează (iulie 1857).
Situaţia din Moldova a avut reverberaţii la nivel european, la 23 iulie 1857 Franţa, Prusia, Rusia şi Regatul Piemont Sardinia rup relaţiile cu Imperiul otoman. La 9 august 1857 are loc întâlnirea de la Osborne dintre împăratul francez, Napoleon al III-lea şi regina Victoria a Marii Britanii, în urma căreia alegerile falsificate din Moldova au fost anulate. În ziua următoare (10 august 1857) sub presiunea Europei, Poarta decide anularea alegerilor din Moldova. Noua zi a alegerilor pentru cler a fost fixată la 29 august, fiind aleşi fraţii Scriban şi egumenul Slatinei, Calinic Miclescu, arhimandritul Melchisedec, reprezentantul preoţilor din eparhia de Huşi şi Dimitrie Matcaş, reprezentantul clerului din eparhia de Roman. Membrii de drept au fost mitropolitul Sofronie, episcopii Nectarie de Roman şi Ghenadie de Huşi. În Ţara Românească reprezentanţii clerului din Adunarea ad-hoc de la Bucureşti au fost: membrii aleşi (arhimandritul Atanasie de Sadova, arhimandritul Hieronim de Bistriţa olteană, protopopii Iancu de Bucureşti, Vasile de Buzău, Constantin de Argeş şi Constantin de Râmnic)-membrii de drept mitropolitul Nifon şi episcopii Filotei de Buzău, Clement de Argeş şi Calinic de Râmnic. La 22 septembrie a avut loc deschiderea oficială a Adunării Ad-Hoc a Moldovei prezidată de mitropolitul Sofronie. În discursul inaugural înaltul ierarh spunea: moldo-românii de astăzi sunt toţi totuna, ei au o origine, un sânge, o patrie, o istorie, o credinţă, un Dumnezeu. Să ne silim dară ca totdeauna să fim aşa ca să fim vii şi ca să învieze întru noi iubita noastră patrie. Să ne întrecem numai prin lucrarea virtuţilor. Mitropolitului din Ungrovlahiei, Nifon Rusăilă a deschis Adunarea ad-hoc a Ţării Româneşti cu următoarele cuvinte: Priviţi-vă, domnilor, şi veţi vedea că toţi sunteţi români: aceleaşi simţăminte ne leagă, acleaşi sânge ne uneşte. Toţi avem o patrie înainte. Lăsaţi, domnilor, să citească viitorimea, cu mândrie şi fericire, numele dumneavoastră în istoria neamului.
În şedinţa din 7 octombrie Adunarea ad-hoc a Moldovei a votat unirea cu Ţara Românească, episcopul Nectarie de Roman, fiind împotrivă. În şedinţa adunării din 4 noiembrie s-a exprimat dorinţa ca biserica ortodoxă să fie recunoscută ca neatârnată şi să creeze o autoritate sinodală centrală. Pe baza celor decise în Adunările ad-hoc din Moldova şi Ţara Românească şi conform înţelegerii anglo-franceze de la Osborne, în 1858 marile puteri au adoptat Convenţia de Paris, care a propus o unire formală a principatelor dunărene. În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) a existat o preocupare pentru scoaterea bisericii din România de sub autoritatea patriarhiei ecumenice. Principalele demersuri ale acestui deziderat au fost: 3 decembrie1864 a fost dat un decret organic pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale-scopul acestei legi a fost unificarea celor două mitropolii (prima legiferare oficială a autocefaliei); 11 ianuarie 1865 mitropolitul Ungrovlahiei primeşte titlul de mitropolit primat. În 1864 prin decret domnesc a fost creată episcopia Dunării de Jos cu sediul la Ismail, unde Cuza l-a numit pe arhimandritul Melchisedec Ştefănescu.
Cu toate aceste gesturi de frondă la adresa patriarhiei ecumenice Cuza a fost uns de patriarhul ecumenic Sofronie al III-lea la 12 iunie 1864 în catedrala patriarhală din Constantinopol. Despre acest moment aflăm informaţii dintr-o relatare a ambasadorului Imperiului Habsburgic la Constantinopol, Anton von Prokesch-Osten, care la 13 iunie 1864 relata: Prinţul s-a transportat apoi la biserica patriarhală, unde patriarhul, cu mare cermonie, l-a uns, după vechiul obicei îndătinat pentru principii Moldovei şi ai Ţării Româneşti. După înlăturarea lui Cuza în Moldova a avut loc la 3 aprilie 1866 aşa numita mişcare separatistă de la Iaşi, în care un rol important l-a jucat mitropolitul Calinic Miclescu, prinţul Constantin Moruzzi, Nunuţă Rossetti-Roznoveanu, Teodor Boldur-Lăţescu. În dimineața zilei de 3 aprilie 1866, în curtea Mitropoliei și a Palatului Roznovanu, aflat peste drum, se adunase o mulțime de ieșeni, înarmați cu ciomege și arme, ridicați din mahalale de Teodor Boldur-Lăţescu. La Palatul Roznovanu, Mitropolitul Calinic a binecuvântat mulțimea și a semnat declarația separatistă. Apoi, Calinic, cu crucea în mână, s-a pus în fruntea răsculaților, îndemnându-i spre Palat, unde se afla locotenentul domnesc, Lascăr Catargiu venit cu o zi înainte în capitala moldavă pentru a zădărnici complotul separatist.
Armata a fost chemată să intervină, mulțimea antiunioniștilor fiind respinsă pe Ulița Mare, spre Mitropolie și Palatul Roznoveanu. Din Palat s-au tras câteva focuri de armă, iar trupa care venise sa restabilească ordinea a fost atacată cu pietre și crengi rupte de prin copacii de pe străzi. După ce s-au tras câteva focuri de avertisment și generalul Davilla a încercat să pacifice mulțimea care l-a întâmpinat cu pietre și gloanțe, trupa a tras în plin pentru a împrăștia răzvrătiții, înregistrându-se 16 morți și peste 30 de răniți în rândul soldaților și peste 100 de morți și răniți dintre răzvrătiți. Baricada din fața reședinței Roznovanu a fost dărâmată, soldații l-au arestat pe Nunuță Roznovanu.
Calinic Miclescu se alege cu o rană, fiind ajutat de diaconul Ioan Creangă (viitorul mare scriitor şi clasic al literaturii române) care, împreună cu colegul său, Ienăchescu, îl ascund în pivnița unei case din apropiere, salvându-i astfel viața. Pe 3 aprilie 1866, la șapte ani de la Mica Unire de la 1859, o armată muntenească ataca o mulțime ieșeană, ce milita pentru desprinderea de Muntenia și numirea lui Nicoale Rosetti-Roznovanu ca domn. Răzmerița era condusă de Calinic Miclescu, viitor Mitropolit. Acesta era împușcat și, mai mult mor decât viu, era găsit de Ion Creangă, cel care-l culegea de pe stradă și îl asundea în pivniță, într-o cârciumă, la „La Anghel” Printre cei care au participat la revolta de la Iaşi s-a numărat şi cunoscutul scriitor Ion Creangă. De altfel, acesta era un separaţionist convins. Îi ura pe munteni şi visa la o Moldovă independentă. „O proastă opinie despre munteni este vădită în corespondenţa lui Creangă. Diaconul, ca om de la munte, are silă de tot ce nu e moldovenesc şi iubire de regiune”, scria George Călinescu în „Viaţa lui Ion Creangă”. De altfel diaconul Creangă era un cunoscut anti-semit. Îi ura pe străini. „Toată viaţa lui i-a urât pe jidani, greci, pe nemţi… era împotriva tuturor străinilor”, scria Grigore Ion Alexandrescu, primul său biograf. Participarea la mişcare separaţionistă l-a costat pe Creangă. A fost ostracizat şi a ajuns să fie dat şi afară din învăţământ.
Mitropolitul, travestit cu caftan evreiesc, s-a întâlnit în taină cu Titu Maiorescu, care l-a convins să se predea. A fost dus la Mănăstirea Sf. Spiridon, iar apartamentul de la Mitropolie i-a fost sigilat. Ulterior Calinic a fost iertat de Carol I, şi devine mitropolit primat (1875-1886). Probabil Unirea nici nu ar fi avut loc, dacă nu ar fi existat un concurs de împrejurări prin care eforturile separaţionioştilor moldoveni nu ar fi fost zădărnicite. De exemplu Nicolae Vogoride, un separaţionist de marcă s-a pretat până la falsificare alegerilor. Conform rezultatelor falsificate ale alegerilor, situaţia era clară în Moldova: locuitorii Principatului nu doreau unirea cu Muntenia. A intervenit însă, culmea, soţia lui Nicolae Vogoride. Se numea Cocuţa şi era o unionistă ferventă,ameninţându-şi soţul chiar cu separarea dacă acesta nu susţinea cauza Unirii Principatelor. Aceeaşi Cocuţa a reuşit să pună mână pe corespondenţa pe care o purta Vogoride cu Austria şi Imperiul Otoman, predând-o în secret Franţei. Această corespondenţă a fost publicată la Paris, iar falsificare alegerilor dată în vileag. A fost cea mai grea lovitură dată separatiştilor, iar prin relansarea partidului unionist şi înlocuirea unor funcţionari la presiunea Marilor Puteri, Alexandru Ioan Cuza a fost ales domn în ambele principate.
„În mss. 2263, f. 44r, Eminescu vorbeşte de două societăţi „a tuturor românilor, veniţi în ţarã”: Carpaţii şi Balcanii. Prima, ştim că s-a înfiinţat la 24 ianuarie, zi nu întâmplător aleasă, 1882. Dar Eminescu voia una şi mai cuprinzătoare, de tip francmasonic, cu numele lui Matei Basarab, ultimul nume de domnitor pronunţat de el înainte de moarte, cu care s-a şi identificat:„O organizare între Români asemenea societăţii francmasonilor şi Iezuiţilor – ca a bisericii catolice. Pretutindenea oameni omenoşi, care să ţie registru de tot sufletul românesc. Cel slab trebuie încurajat şi lăudat pentru ca să devie bun; trebuie trezită deşteptăciunea lui, decorat la nevoie; trezite mii de speranţe în el, în caz de enormă nevoie ajutat chiar. Să se simtă că Soc. Matei Basarab reprezintă o putere enormă”. „inta, explică profesorul Theodor Codreanu în lucrarea „Eminescu – drama sacrificarii”: unirea tuturor românilor în hotarele „Daciei Mari” şi „Emanciparea economică şi intelectuală a întregului popor românesc”.
În concluzie se poate afirma că biserica ortodoxă ca instituție și clerul a contribuit decisiv la realizarea micii uniri de la 1859, chiar dacă au existat şi anumite voci clericale, minore, care s-au opus acesteia. Pamfletul referitor la sovietizarea țării noastre exprima, cu un an în urmă, ceea ce se întâmplă azi în Ucraina.Caracterizarea Rusiei ca un o țară imperialistă și criminală.
Schimbarea de sens din capitolul VI și „Întemeierile diversității: din ultimul capitol sunt pagini de autentice metafore cu aluzii: din ghindă crește stejarul românesc, și mai departe „Din stejar, stejar răsare“, iar lungul drum al veacurilor prin care a trecut neamul nostru cu rădăcini în Dacia romanizată a dus la modernizarea țării de astăzi prin diversificare. Însă, deasupra noastră străjuiește o veșnică amenințare… fenomenul globalizării. Prezentul volum, încărcat cu date autentice, al intelectualului Mihai Sporiș, este un puzzle de eseuri ce ne dezvăluie un harnic cercetător interesat de istoria Europei și a neamului nostru.Autorul fiind un luptător vâlcean pentru dreptului orașului Rm.Vâlcea la recuperarea propiei istorii.
Lasă un răspuns