Și totuși, care va fi limita deschiderii noastre? Vom ajunge a transforma cumsecădenia, bunăvoința și ospitalitatea noastră în vulnerabilități?… Până la ce nivel de „inserție” a refugiaților vom sta cu brațele deschise fără a pune, nu restricții, nici măcar minime condiții, ci întrebări? Trecem de un milion „și mai vedem” (vorba vine, că am trecut deja!), de două, de trei?… Or, poate îi primim pe toți, că e diktat de la Bruxelles, și apoi ne îngrijorăm și pentru noi? Pentru starea noastră de nevoință de acum ce s-ar putea transforma într-o automutilare… Și nu doar una la nivelul coșului zilnic al vieții, al putinței de subzistență, ci și la nivelul ființei naționale din perspectivă antropologică… Nu ar fi mai bine să ne oprim acum un pic și să judecăm „la rece”?…
Și nu, nu spune nimeni să le trântim refugiaților ucrainieni ușa în nas!… Mai ales că, în mod real, nici nu prea am putea, căci, și de am pune o limită maximă de „inserție”, oricum nu am știi cu exactitate câți sunt în țară… Noi nu am știi… Pentru că guvernanții au datele precise…
De fapt, aici ar fi trebuit să regăsim una dintre primele măsuri de protejare a unei culturi de o viitoare posibilă ciocnire cu vuietul celor alungați de la ei de acasă și adăpostiți în ceva mai mult decât o casă vremelnică aproape un „acasă”, de care mii de români nu au parte…
Nimeni nu s-a grăbit să structureze un comitet oficial, chiar și pe modelul de răboj al defunctului (și gata de reînviere covid în coadă de maimuță), de la care românii să primească date despre cei ce le-au intrat în casă. Pe cine au omenit din sărăcia lor, pentru cine s-au lăsat înghesuiți cu noi și noi taxe și impozite împovărătoare… Nu, omul de rând nu pare a mai avea acest drept în propria lui țară!… El poate doar estima și, dacă are nerv să adune, și pasiune de statistician, să-și facă poate o părere. Care oricum nu i-ar folosi. Pentru că nu ar avea unde să se ducă să pună întrebări… Ar fi poate ONG-urile, dar și acolo e liniște pe suma celor intrați și rămași în țară, preocuparea fiind strict legată de „binele refugiaților”, de adusul și cazarea lor, hrănirea și asigurarea unor venituri de sprijin. Pentru că din asta se fac bani. Din apărarea fruntariilor și a consistenței țării atât de dodoloață altădată, nu… Ar mai fi serviciile secrete, dacă nu din simț al datoriei, măcar cu litera legii în mână… Dar și la ei s-a adunat doar praful pe birouri, pe tastaturi și imprimante… Și nu se mai agită să facă rapoarte și previziuni pentru că, și poate au partea lor de dreptate, oricum nu fac decât să-și facă sânge rău. Căci nici un decident nu-i bagă în seamă…
Din păcate, e tot mai cert… Nu, nu ne va fi bine deloc în această evoluție a altora întru’ involuția noastră!… Și poate că ne vom mai agita un pic când vom fi aflat că numărul celor intrați în țară a trecut de următorul milion… Și apoi, tot așa, din multiplu în multiplu… Până vom fi ajuns noi un submultiplu (și nici măcar unul în raport cu trecutul istoric, ci poate chiar cu cel al zilei de ieri). Or, dacă nu pentru noi, măcar pentru generația de mâine să facem ceva… Să cerem niște limite… Definiri și chiar cuantificări… Fără a fi indiferenți față de necazul altora, trebuie să ne gândim și la „cămașa” noastră… Aia pe care ne-au tot smuls-o unii de-a lungul vremurilor, din păcate mulți chiar dintre aceia pe care i-am pus la masă și i-am ospătat….
Nu trebuie să permitem transformarea unor uși prea larg deschise refugiaților în viitoare „portițe” pentru o nouă minoritate, iar cei ce au intrat în țara noastră să fie asociați numai mâine-poimâine unei minorității… Fie celei istorice, deja existente la noi, fie uneia noi, de sine… Refugiații trebuie să rămână strict „populații” (vremelnice). Pentru că așa ne vom putea proteja de posibila așezăre definitivă a acestora, aici… Doar așa ne vom putea cere drepturile în viitor, punând limite prin faptul că strămutarea de populații este interzisă prin Constituție. Evitând astfel (auto)definirea lor ca minoritate. (Caz în care am intra într-un cerc vicios, statutul de minoritate asigurând dimensiunea transformării populației lor în etnie de sine). Și trebuie să vorbim și despre dimensiunile acestora. Acel număr de la care ne-am putea trezi că refugiații nevoiași de astăzi, deși în raport cu noi nu prea e cazul, pot fi asimilați unei minorități.
Și să nu ajungem să nici nu mai consemnăm vreo barieră de protejare a majorității noastre, cu tot ceea ce reprezintă, istoric, cultural, economic, Națiunea Română, de o altă inserție ce va urma apoi drumul expansiunii prin vinovății ilare și învinovățiri reproșate acelora ce i-au ajutat la nevoie… Să nu ajungem atât de disipați încât nici nu ne mai pese dacă vom ajunge poate a vorbi despre o nouă minoritate ucrainiană în România ori despre una atașată celei deja existente istoric… Căci, și într-un caz și în altul, ar fi vorba despre același lucru: evoluția altora versus involuția noastră… Dezvoltarea unor noi seminții străine de neamul nostru aidoma unui spor de mucegai pe cărămizile trecerii noastre prin timp…
Lasă un răspuns