Dacă pașii vă conduc către Curtea de Argeș – nume cu rezonanțe „conducătoare” domnești, nu veți putea trece pe lângă turlele răsucite în mod misterios ale Mănăstirii Curtea de Argeș. Aceasta este o mănăstire ortodoxă din România, construită între anii 1514-1517 de Neagoe Basarab. Adică în secolul XVI, se putea acest lucru face în doar trei ani. Ansamblul cuprinde catedrala episcopală, unul dintre cele mai celebre monumente de arhitectură din Țara Românească. Catedrala este inclusă în Lista monumentelor istorice din România, având codul de clasificare AG-II-a-A-13628. În timpul lui Carol I, catedrala a fost transformată în necropolă pentru familia regală a României. În afară de mormintele regale, la Mănăstirea Curtea de Argeș se află și moaștele sfintei Filofteia. Dacă în 1857 complexul monastic era încă păstrat în întregime, au urmat două incendii, din anii 1866 și 1867, care au distrus clădirile seminarului, respectiv locuințele, paraclisul și turnul de intrare. La inițiativa lui Carol I, biserica a fost restaurată începând cu 1875 de către arhitectul francez Lecomte du Noüy, ceea ce a dus la înlocuirea frescei originale cu o pictură nouă și la alte modificări radicale ale structurii interioare. Dar unde sunt picturile originale? În anul 1886 s-a terminat restaurarea bisericii și a început construirea palatului regal din latura de est a complexului, care va fi mai târziu transformat în palat episcopal.
Din 2009 a început construcția unei noi catedrale destinată scaunului Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, precum și mormintelor membrilor Familiei Regale a României și moaștelor sfintei Filofteia. Viitoarea Catedrală Arhiepiscopală și Regală de la Curtea de Argeș a fost târnosită la 7 decembrie 2018, fiind așteptat ca odată cu sfințirea ei definitivă, să preia de la biserica Mănăstirii Argeșului și funcția de catedrală arhiepiscopală. Mănăstirea „cea veche” a fost construită de Neagoe Basarab (1512 – 1517) pe locul unei mai vechi mitropolii a Țării Românești (1359). Pictura interioară, realizată de zugravul Dobromir, a fost terminată în anul 1526, în timpul domniei lui Radu de la Afumați. Pentru cei ce vor să știe mai mult despre adevărata istorie a României, astăzi ea este păstrată fragmentar în tezaurul Muzeului Național de Artă din București. Reparată de câteva ori, biserica a fost restaurată (1875 – 1886) de arhitectul francez André Lecomte du Noüy, discipol al lui Eugène Viollet-le-Duc, care i-a adus și unele modificări care au diminuat – într-un fel – valoarea istorică a monumentului. Construită din piatră fățuită și profilată, biserica are un plan triconc, inspirat din planimetria bisericii Vodița II, reluat ulterior și în alte construcții (mitropolia din București, biserica fostei mănăstiri Cotroceni, mănăstirea Tismana etc.). Deși nu se cunoaște data precisă când au apărut aici primele așezări, se știe că la jumătatea veacului al XIV-lea era atestată deopotrivă existența unui scaun Domnesc și a unei însemnate organizări bisericești. Astfel asociate, puterea statală și cea religioasă împodobesc valea Argeșului cu fapte de arme și locașuri de închinare, care-i păstrează intactă funcția ei spirituală, chiar atunci când capitala se muta la Târgoviște.
Dintre monumentele care au fost făurite de-a lungul veacurilor, din câte au împodobit Argeșul voievodal, de bună seamă că biserica înălțată de Neagoe Basarab (1512-1521) este cea mai valoroasă construcție de artă și arhitectură bisericească. Începută în 1514, din dorința lui Neagoe Basarab de a crea un monument fără seamăn de frumos, lucrările s-au încheiat trei ani mai târziu, așa încât la 7 ianuarie 1517, ctitorul putea chiar să vorbească de „mănăstirea domniei mele de la Argeș”, și să-i hărăzească „vama ce este la Ocna Mică de la Târgoviște…”. âAscultând nu numai legenda, ci și unele știri istorice, se pare că din lipsă de bani, cu toată jertfirea podoabelor Doamnei sale, dar mai ales din lipsă de zile, zugrăvirea bisericii n-a putut fi isprăvită înainte de trecerea întru cele veșnice a lui Neagoe Basarab. Așadar, ginerele voievodului, Radu de la Afumați (1522-1529), odată urcat pe scaun, a consfințit continuarea decorării așezământului, prin pisania din 10 septembrie 1526, care menționează și numele lui Dobromir zugravul. După toate izvoadele, Neagoe Basarab a clădit biserica sa pe fundațiile unui locaș mai vechi, care nu fusese altul decât sediul primei Mitropolii a Țării Românești. Pe aceasta, Neagoe găsind-o „dărâmată și neîntărită… a zidit-o și înălțat-o din temelii”, fapt pe care un cronicar al înfăptuirilor marelui voievod, Gavriil Preotul, îl întărește. În această formă, biserica Mănăstirii Curtea de Argeș cunoscută din 1793 sub denumirea de „Biserica Episcopală”, când a devenit reședința Episcopiei Argeșului, rămâne, pentru arhitectura veacului al XVI-lea, dacă nu monumentul cel mai de seamă, una dintre cele mai reprezentative construcții al sale. Ca atare o pomenesc documentele și o amintesc toți călătorii străini, care și-au aflat adăpost în chiliile ei. Unii dintre ei, ca Paul de Alep, în 1654, considerau vechea așezare a lui Neagoe drept „una din minunile lumii”. Aceleași cuvinte de înaltă prețuire le notează, în 1794, și englezul Robert Ainslie și – mai târziu – pictorii Bouquet și Lancelot, ale căror însemnări de călătorii și stampe au făcut să circule și în afara granițelor țării faima mănăstirii lui Neagoe Basarab.
În forma ei actuală, biserica este alcătuită dintr-un pronaos supralărgit, contopit organic cu construcția propriu-zisă, ai cărui 12 stâlpi interiori susțin o turlă pe mijloc și două turnulețe laterale care încununează colțurile vestice ale pronaosului. Pronaosul este evidențiat în acest fel deoarece îndeplinea și funcția de necropolă. Aceste turle mici dau impresia prin podoaba lor exterioară, caracterizată de răsucirea porțiunilor de zidărie, că stau să cadă unul asupra celuilalt și că se înșurubează în tăriile cerului. Restul bisericii și altarul – cu abside care îi împlinesc forma de cruce – susțin de asemenea o turlă înaltă, a cărei îmbinare cu restul ansamblului se face prin bolți, rezultând un tot arhitectonic de o zveltețe inegalabilă. În fața intrării se află un agheasmatar deschis, a cărui cupolă cu arcuri dantelate se sprijină de patru coloane, lucrate în marmură de felurite tonuri și împodobite cu desene (1516-1517). Precum întreaga biserică, și acesta reprezintă o admirabilă operă de artă. Văzut dinspre apus, agheasmatarul cu învelitoarea de plumb și crucea aurită se proiectează pe cele 12 trepte care urcă spre intrarea în sfântul locaș și pe rama care o îmbracă, asemeni unui portal aplicat. La restaurare, motivele utilizate și modul de cizelare au urmărit să redea, cât mai apropiat de original, vechea decorație a construcției lui Neagoe Basarab, decorație în care elementele din afară fuseseră armonizate de arta meșterilor locali, într-un stil propriu. Iar cât privește acestă artă, chiar dacă au lucrat alături de meșteri străini, privitorului de azi îi apare clar faptul că localnicii au izbutit nu numai să egaleze, ci adesea să-și impună propria lor personalitate, realizând armonii decorative dintre cele mai originale. În ansamblu, biserica este așezată pe o puternică temelie: un vast pavaj orizontal din blocuri de piatră, mai larg decât suprafața de bază a bisericii, marginile lui terminându-se cu un fel de împrejmuire din floroni (în acest caz crini getici împărătești) sculptați din piatră. Pereții exteriori sunt împărțiți în două zone suprapuse demarcate printr-un brâu, împletit în suvițe. Fațadele sunt decorate în relief plat cu motive caucaziene și islamice. În partea de jos se află o suită de panouri dreptunghiulare, în care sunt fixate ferestrele. Acestea sunt înrămate în chenare cu ornamentații dintre cele mai felurite care, ca și cele ale portalului de la intrare, amintesc întretăierea geometrică de la Mănăstirea Dealu.
În registrul de sus, de asemenea, se află o suită de panouri semicirculare în partea superioară, în centrul cărora sunt fixate plăci decorative și discuri în rozetă, iar ca niște paftale domnești, la întretăierea arcurilor, se află alte discuri mai mici, deopotrivă de fin realizate. Pe ele sunt așezați porumbei (simbol al păcii, al Duhului Sfânt), care parcă stau gata de zbor. Fiecare poartă în cioc un clopoțel. La adierea vântului, acești clopoței sunau lin, asemenea unor suave glasuri tainice (voci prevestitoare, voci îngerești). Deasupra, depășind bordurile scurte ale acoperișului așezate pe mai multe rânduri paralele de cizeluri, construcția bisericii crește într-o suită de volume și suprafețe, pe care se înalță cele patru turle; de o rară bogăție ornamentală, ele adună în jurul ferestrelor, asemenea unor dantele în relief, aceleași modele prin care (ca, de altfel și în restul decorației acestui monument) se văd armonizate specific de meșterii băștinași, o seamă de elemente de artă arabă și georgiană (cu care mai găsim asemănări și la alte construcții bisericești din România). Acoperișul turlelor, bogat împodobit, pare ieșit din mâna unor aurari, iar lanțurile care susțin crucile sunt aidoma unor mari bijuterii lucind în soare. În interior, pe lângă zugrăveală executată în ulei de pictorii francezi F. Nicolle, Ch. Renouard și de românul N. Constantinescu din Curtea de Argeș, pe lângă panourile votive, mormintele ctitorilor și tâmplă făcută din marmură, bronz aurit și onix, pe lângă icoanele ei lucrate în mozaic, atrage atenția, ca o excepțională realizare sculpturală, grupul celor 12 coloane, original ornamentate floral, reprezentând pe cei 12 Sfinți Apostoli; aceste coloane dau cu adevărat o impresie de viu și mers aievea. Din ancadramentul lor central – ținând loc de despărțire între partea de la intrare și sanctuarul bisericii -, interiorul acesteia, discret înveșmântat în zugrăveala pictorilor aici amintiți, apără într-o calmă maiestate, ca un adânc îndemn la reculegere. În pronaos se află mai multe morminte acoperite cu lespezi de piatră, cea mai valoroasă din punct de vedere artistic fiind cea a lui Radu de la Afumați (1529), care îl înfățișează pe viteazul domnitor călare și cu sceptrul în mână. Vechea tâmplă din sec. al XVII-lea, de o reală originalitate ornamentală și iconografică – adăpostită temporar în biserica de sat din Valea Danului – se află acum în Colecția de obiecte de artă bisericească din Mănăstirea Curtea de Argeș. Această catapeteasmă a fost, împreună cu câteva icoane, datată stilistic în timpul domnului Șerban Cantacuzino (1678-1688), care în 1682, precum spune una din pisaniile de pe peretele vestic al bisericii, a reparat sfântul locaș. De asemenea, în imediata vecinătate a mănăstirii, se află un izvor, pe care localnicii îl numesc „Fântâna lui Manole”. Această denumire poartă peste timpuri povestea meșterului legendar, care, neputând coborî de pe biserică după terminarea ei — luându-i-se scările — și-ar fi făcut aripi din șindrilă și, similar mitului lui Icar, a sărit de pe acoperișul sfântului locaș, la temelia căruia se spune că-și zidise propria soție. În locul în care s-ar fi prăbușit, sufletul său s-ar fi preschimbat într-un izvor cu apă lină. De la „Fântâna lui Manole” se vede, spre apus, fosta bolniță a mănăstirii, monument istoric, despre care un document existent scrie că „se găsea alături de biserica lui Neagoe Basarab încă din 1524”.
Mănăstirea Curtea de Argeș este și necropolă regală, începând cu anul 1914, aici fiind înmormântați regii și reginele României: Carol I și Elisabeta, Ferdinand și Maria, Carol al II-lea și Regina Elena, precum și Mihai I și Ana. Totodată este, din anul 1793, și scaunul vlădicesc al Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului. În apropierea mănăstirii Curtea de Argeș se află fântâna meșterului Manole, constructorul legendar al ctitoriei lui Neagoe Basarab, eroul mai multor balade populare. Balada „Monastirea Argeșului” spune că meșterul Manole și-a zidit în zidurile acestei magnifice mănăstiri soția (Ana), deoarece în mod inexplicabil tot ceea ce era construit în timpul zilei se dărâma noaptea. Tot legenda dă o explicație și pentru fântâna meșterului Manole: când domnitorul a văzut această măreață construcție i-a întrebat pe cei zece meșteri dacă pot construi o mănăstire și mai frumoasă decât aceasta. Aceștia răspunzând afirmativ, domnitorul, pentru a împiedica posibila construcție a unei mânăstiri mai frumoase, a poruncit ca schelele pe care erau urcați meșterii să fie dărâmate și astfel cei „zece meșteri mari, calfe și zidari” au rămas blocați pe acoperiș. Ei și-au făcut aripi din șindrile și s-au aruncat de pe acoperișul mănăstirii sperând să ajungă jos nevătămați, dar toți au murit. În locul unde s-a prăbușit meșterul Manole a apărut un izvor – fântâna meșterului Manole. Legenda sacrificiului suprem, în care Manole pune suflet iubit în ceea ce face, spre a asigura „nemurirea” realizării sale arhitecturale și spirituale, este unică în folclorul românesc, mai ales că zborul său spre Soare aduce un plus de valorizare, chiar dacă este urmat de un aparent eșec.
Dacă sunteți încă în București, dar dorința vă cheamă spre a afla mai multe despre această mănăstire unică, Muzeul Naţional de Artă al României (MNAR) îi aşteaptă pe iubitorii de artă românească veche spre a vedea „Frescele Mănăstirii Argeşului”, în original. Aici, în cadrul Departamentului de Artă Veche Românească, sunt prezente 31 dintre cele 35 de fragmente de frescă care datează din anul 1526 şi care fac parte din ansamblul decoraţiei murale a bisericii Mănăstirii Argeşului, ctitoria voievodului Neagoe Basarab. Frescele sunt atribuite zugravului Dobromir din Târgovişte şi echipei sale, care au finalizat pictura în 1526, lucrările fiind extrase în 1882, în contextul restaurării bisericii. Fragmentele de pictură murală au fost salvate după Revoluţia din 1989 şi supuse unui laborios proces de restaurare efectuat pe parcursul ultimelor două decenii de numeroşi specialişti. Printre cele mai spectaculoase piese expuse se numără portretul votiv al lui Neagoe Basarab şi al familiei sale, portretul lui Mircea cel Bătrân, portretul domniţei Roxanda, Arhanghelul Mihail, precum şi impresionanta galerie de sfinţi militari. Alături de fresce sunt expuse şi alte piese de patrimoniu precum caftanul lui Neagoe Basarab, din catifea brodată cu fir din argint aurit, chivotul din argint care reproduce arhitectura bisericii, lucrări de grafică din secolul al XIX-lea sau fotografii din albumul „Episcopia Curtea de Argeş”, realizat de Carol Popp de Szathmari în 1866 – documente preţioase care redau aspectul mănăstirii înaintea restaurării. Exponatele sunt însoţite şi de produse multimedia care îşi propun să faciliteze comunicarea şi receptarea de către public a concluziilor cercetării fragmentelor de frescă de la Mănăstirea Argeşului. Astfel, în expoziţie poate rula un film de prezentare a intervenţiilor de restaurare şi reconstituirea virtuală 3D a poziţiilor ocupate de fragmentele de frescă în cadrul ansamblului monumental înainte de extragerea lor. Totodată, vizitatorii expoziţiei de la MNAR vor avea la dispoziţie un touchscreen cu o aplicaţie interactivă care permite accesul la desenele şi schiţele realizate de pictorul Gheorghe Tattarescu la Curtea de Argeş în 1860, reunite în „Albumul naţional”, care copiază tablourile votive din interiorul bisericii şi imaginea exterioară a monumentului înainte de restaurare. Cele 31 de fragmente de frescă sunt expuse într-un cadru special, inspirat de imaginea legendarei Mănăstiri a Argeşului ca şantier fără sfârşit, într-o continuă prefacere. Descrierea bisericii îmbrăcată în schele, consemnată de Alexandru Odobescu în 1879, este emblematică pentru destinul monumentului.
Trecute printre nestematele istoriei noastre din așa zisul ev mediu întunecat, elementele ce compun ansamblul Mănăstirii Curtea de Argeș aduc astăzi lumină și speranță. Cu o arhitectură specială, cu o pictură deosebită, mănăstirea a putut aduce din trecut și modelul de coroană de aur pentru Regina Maria a României, declarată ca cea mai frumoasă bijuterie a secolului XX. Nu pare întâmplător că alegerea s-a îndreptat către domnița Despina Milița, soția lui Neagoe Basarab, urmașul lui Basarab I Întemeietorul Țării Românești, identificat cu Radu Negru Vodă din baladele populare. Se sugerează astfel o nouă întemeiere, o reîntemeiere a țării, și chiar o Mare Unire ce va urma. Vivat România dodoloață!
Lasă un răspuns