Peste viețile și destinul nostru, călcând…

V-am sunat să vă rugăm să închideți ferestrele… Nu de alta, dar trebuie să facem un pic de praf, să nu zică ai noștri că nu suntem doar niște cozi de mătură… Să pară că ne scuturăm și noi de nepăsare, dar numai ca impresie pentru țară, să mimăm preocuparea față de tropăitul vostru de venetici prin curțile noastre… Și o să mânjim de formă și tocurile porților cu niște mâzgă de nemulțumire față de cele spuse de tanti din maghernița mare… Și cum trebuie să ne desprindem pentru o clipă limbile din crupa lingușelii, v-am sunat să nu credeți cumva că am plecat să ne facem demni și glorioși… Că tot noi o să curățăm apoi deranjul făcut cu „reproșurile” și „atenționările” noastre…

Cam așa trebuie să fi sunat dialogul cu replicile mimate de oficialii noștri pe post de nemulțumiri la urechea ambasadorului Ungariei… Ba, pentru a nu lăsa nici o umbră de îndoială asupra disponibilității de a rămâne pe mai departe umili, supuși și grețoși de lași, telefonul a fost dat, nu de șeful centralistelor de la Externe, ci de un amărât secretar de stat… Ăla de a căzut de fraier la macazul acarilor… Și care, dacă se supără grofii, poate fi sacrificat la o adică… Pentru ca tabla de șah imperial pe care și-au pus veneticii piesele să nu fie umbrită de ieșirea din scenariul trasat al vreunui pion trezindu-se că pune bastonul de mareșal pe crupa iepelor târzii…

De o gravitate extremă în tot tabloul de asalt unguresc nu au fost însă doar vorbele revizioniste ale duduii lor pe post de gospodină în terasa mare a grofilor rătăciți în timp… Impardonabil a fost și este comportamentul alor noștri… Care nu au îndrăznit să-l convoace la minister pe ambasadorul Ungariei pentru a-i prezenta o notă de protest față de tot mai desele provocări ale oficialilor Budapestei la adresa noastră, ci l-au pus pe un rătăcit de scrin departamental să sune formal la ambasadă… Pentru că aici a decăzut diplomația noastră… La abordarea problemelor ce privesc demnitatea, integritatea și suveranitatea unei țări la nivel de intervenții (și scuze, pesemne) de centralistă… Și nu oricând, ci în momentul în care șefa revizioniștilor făcea jogging în colanții de țață secuiască prin Ardeal, chiar la prima ei ieșire „externă” ca președinte a Ungariei (!)… Pentru a ne arăta că descălecarea nu a fost făcută în cadrul unei vizite externe ca președinte, ci în tur de tur de gospodină, ieșită după program la o alergare liberă prin propria-i bătătură… Ogradă ce doar acum mai are câteva alei de delimitare de conturul lor cu „focuri de veghe secuiască”…

Și poate că dacă am fi avut și noi parte de un președinte care să aibă, nu doar colanți de biciclist, ci și ceva pe sub șaua de ignorant trecând peste viețile și destinul nostru, am fi putut spera la întoarcerea vizitei neoficiale, dar oficial de obraznică a tănticii-președinte, cu o escapadă de ciclist de sfârșit de săptămână într-un tur al proprietăților lui Emanoil Gojdu de la Budapesta… Dar nu o să avem nicicând parte de asemenea rafinamente diplomatice… Și nici șeful Externelor noastre nu o să adopte altă poziție decât cea de struțo-capră… Cu urechile îngropate în nisipul nepăsării față de grijile noastre, dar cu poziția de umil vasal față de Budapesta… Și nu numai… Că are rând mare la pupat dosuri de străini și venetici veniți, ajunși, impuși, așezați pe aici (și nu la picnic, ci în așteptarea transformării și „împuierii” semințelor ungurești de brazdă în rădăcini peste casele noastre de gazde)…

Nesimțirile, mojiciile, provocările se adună… În cadrul unei competiții sportive, maghiari pe care i-a vizitat tanti de la Budapesta ne-au cântat maneau lor de bocet de ținut de covrigari… În alta, s-au întors cu dosurile la intonarea imnului nostru național… Și nici unii, nici alții, nu au fost sancționați în vreun fel… Nici sportivii nu au fost delegitimați pe viață din statutul de reprezentați ai statului pe care l-au hulit, mârâindu-și versurile, nici suporterii nu au fost identificați de vigilenta, în alte cazuri, Jandarmerie, pentru a fi amendați pentru defăimarea simbolurilor naționale (și excluderea pe viață de pe stadioanele noastre)…

Iar noi ne-am mai ales cu încă o statuie zidind din fantoșe mofturile și pretențiile acestor cocalari cu impresia de urmași ai unui imperiu… Și peste toate acestea, acum vin și țațele lor de Buda să ne rescrie istoria și viitorul?!… Ajunge! Dacă vrem să nu ne sfârșim singuri istoria de neam și țară între focurile lor de veghe, drept o colonie de la marginea unui lac cu pretenții de țară, trebuie să punem piciorul în prag! Și ar trebui să începem prin o declara „persona non grata” chiar pe duduia lor președinte… Măcar în vizitele ei private în România… Să vadă ca aici nu este acel „elderly” – provincie ungurească, nici a lor, ca prezent, nici pe scorneli istorice revizioniste, iar regulile diplomatice trebuie respectate…

Provocare?… Katalin Novak, președintele Ungariei, la Piatra Secuiului (borna vopsită în culorile Ungariei!), în județul Alba…

.

One Response to Peste viețile și destinul nostru, călcând…

    Lasă un răspuns

    Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

    *