Dumitru Pădeanu (Corneliu Florea – pseudonimul literar) nu a avut o adresă precisă în Bistrița-Năsăud, unde s-a retras după patru decenii petrecute în Canada, țara de adopție. unde se strămutase în timpul dictaturii comuniste. La Bistrița a locuit la „Casa cu flori”, cum și-a botezat cu simț poetic locul lui românesc sub stele. După ce a practicat ani buni o transhumanță originală, îngropându-se iarna în zăpezile preeriei canadiene, iar primăvara luând dumul țării, de un timp s-a retras la draga lui Casă cu flori să scrie, să observe lumea românească, să-și revadă prieteni buni și să colinde prin locuri minunate, dar vitregite sub ”dictatura originală” a politicienilor postdecembriști.
La Casa cu flori s-a stins la 2 aprilie a. c. Corneliu Florea, care a lăsat o impresie neștearsă în inimile celor ce au avut fericirea să-l cunoască nu doar din scris, dar și personal. Ne-am întâlnit în jurul revistei Curentul internațional, editată cu sacrificii de Ștefan Străjeri în Sterling Heights/Detroit, Michigan. Dumitru Pădeanu a fost unul dintre cei mai entuziaști colaboratori și sprijinitori ai publicației. Acum însă m-a copleșit o adâncă durere, înțelegând că domnul Pădeanu nu mai este de găsit nici la Winnipeg în preeria canadiană, nici la Bistrița. Când un om este atât de viu, atât de lipit de sufletul țării sale, atât de necruțător cu cei care au rănit-o de moarte după 1989 cu greu te poți împăca cu gândul trecerii lui în lumea umbrelor.
Dumitru Pădeanu a absolvit medicina la Cluj-Napoca, a practicat-o în Țara Maramureșului, la Bistrița și în Canada. Ar fi putut să se rezume la profesia lui plină de răspundere, dar energia lui debordantă a depășit fruntariile profesiei sale, dublând-o cu o serioasă activitate literară, asemenea altor medici familiari cu muzele ca Victor Papilian sau Vasile Voiculescu. Scrisul va fi fost pentru Corneliu Florea un mod de a da glas dorului de țară, va fi avut o funcție compensatoare, dar, fără îndoială că s-a nascut din civismul său ardent, din sentimentul de datorie față de realitățile românești, pe care le-a urmărit de la distanță sau de aproape cu acea implicare specifică scriitorilor transilvăneni, care de la Octavian Goga încoace se consideră „o trâmbiță de alarmă” a suferinței populare.
Bănățean prin mamă și oltean prin tată, scriitorul Corneliu Florea s-a impus prin robustul său spirit polemic care vizează falsificarea istoriei după 1990, prostituarea intelectuală a scribilor care compun „după urechea grefată la Bruxelles”, atenți la corectitudinea politică și nu la autenticele valori naționale. Un pușcaș numit Breban și Alexopatul rătăcitor din volumul „Vara pisicilor negre” (ed. Aletheia, 2015) sunt modele ale genului. Patosul său acuzator lovește în punctele nevralgice ale democrației „de salvare națională”, aluzie la FSN-ul scornit de Ion Iliescu spre folosul eșalonului doi, nu al întregii națiuni. Spiritul mordant al scriitorului de sorgine oltenească găsește tonul șfichiuitor pentru a circumscrie neregula. Deplânge, de pildă, decimarea zestrei forestiere sub privirea placidă a președintelui țării, admonestându-ne că am desconsiderat relația ancestrală a „codrului, frate cu românul”, dar nu-i nimic, observă autorul sarcastic că „Avem scut antirachetă, stăm la umbra lui”. („Vara pisicilor negre”, p. 12).
Corneliu Florea a prețuit timpul, l-a folosit cu o mare dăruire pentru semenii săi, lăsând în urma lui mai mult de cincisprezece cărți de memorialistică, pamflete, reflecții. comentarii la problemele arzătoare ale României. Cărțile lui sunt strigăte de durere ale unui intelectual lucid, ale unui patriot nedezmințit, ale unei conștiințe oneste și neînfricate, oripilate de dezmățul elitelor politice antrenate într-un proces de trădare a interesului național în toate domeniile societății românești.
De o curiozitate neostoită, scriitorul a întreprins numeroase călătorii pe meridianele globului, în America de Nord și Europa îndeosebi, admirând cu un ochi format la lectura clasicilor frumusețea și ingeniozitatea altor popoare. Se întorcea mereu cu bucurie la vatra românească. Cartea „Fierăria lui Staricu” (ed. Aletheia, 2018) cu caracter autobiografic stă mărturie de credință în valorile familiei, ale istoriei și ale neamului. Neamul Pădenilor originar din Padea, strămutat în Bârza este evocat într-o cronică de familie scrisă cu duioșie, umor și multă iubire, cu insistență pe trăirile morale date ca exemplu în lumea noastră decadentă și confuză. Deși trecuseră atâtea dureri peste ei, era după Primul Război Mondial, țăranii din Bârza nu-și pierd nădejdea de mai bine și continuă perseverent să meșterească la treburile zilnice și să dezbată evenimentele politice după mintea lor „simplă, dar cinstită și de nenumărate ori erau mai corecți și drepți decât cei mari, puternici și avuți”. (p. 134). Dragostea lor de viață și optimismul nu pot fi înfrânte de nici o opreliște. Plăcerea taifasului pe prispă, care la Bârza se cheamă a avea o taină, cu conversația care se-ncheagă din nimic, dar înflorește cu panseuri istețe și spirit zeflemitor de cea mai veritabilă marcă este o trăsătură dominantă a vieții lor. Din această plăcere se încheagă filosofia lor existențială înfiptă în practica zilnică, în acea anteică legătură cu pământul. Călător împătimat, cunoscător și al altor civilizații, Corneliu Florea îi contemplează pe oltenii săi dintr-o perspectivă amplă, care conferă temei judecăților sale de valoare, justificând solidaritatea sa cu acel spiritus locci, cu un mod de viață bogat prin căldura inimii și sinceritatea gândului, într-un cuvânt prin omenie: „Omenia, mi-am adus aminte de omenia țărănească, cel mai mare dar dumnezeiesc al lor”.
Și acum Dumitru Pădeanu, alias Corneliu Florea s-a întors la străbunii săi pe care i-a înveșnicit în rânduri memorabile. Țărâna s-a întors în țărână, dar spiritul celui pe care îl jelim a biruit prin scris.
Lasă un răspuns