Nu este nevoie de o doză prea mare de realism pentru a înțelege însă că, dintre toate scenariile posibile, nebunia lui Putin este cel mai extravagant. Singurele avantaje ale acestui scenariu sunt simplitatea și completitudinea. Cu ajutorul sintagmei „nebunia lui Putin” se reduce efortul gândirii, se explică tot (inclusiv trecutul), iar vesticul este îndemnat să lase emoția să îi controleze gândirea și acțiunea. Poate că se și dorește acest lucru și suntem conduși prin manipulare în această direcție, însă în același timp și natura umană are înclinația de a cataloga necunoscutul drept haos și de al trata cu ostilitate.
Nu ne putem mulțumi doar cu atât. Nu ne putem repezi să acționăm fără a evalua rațional și alte explicații (care să excludă patologicul) și alte căi de rezolvare. Sunt șanse foarte mari ca Putin să fie un lider hotărât, cinic și calculat, cu note de psihopatie, ce disprețuiește profund valorile noi ale vestului și are ceva de aparat (fie și prin agresiune). Faptul că este Rău nu este o scuză pentru ca noi să fim inocenți, docili și orbi. Inocența este calea cea mai directă pentru a ajunge fie Rău (prin contaminare), fie Victimă. Și – este nevoie să o repetăm! – simpla etichetare a Răului nu te face mai bun (cum înclină să creadă acum o mare parte a vestului).
Când ești supus unei agresiuni directe, agresiunea însăși te absolvă de necesitatea de a asculta argumentele agresorului și îți oferă claritatea morală de a acționa fără preget, de a te apăra. Cel agresat trebuie să se apere. Dar dacă pentru cei din arenă rămâne doar fapta, pentru spectatori lucrurile sunt mult mai complicate. Dacă cel de pe margine decide să ia parte la lupta, actul său nu se mai numește apărare, ci intervenție. Iar pentru ca intervenția să fie morală, cel ce intervine trebuie: 1) să stabilească cine are dreptate, 2) să nu folosească o forță disproporționată, 3) să încerce să aplaneze conflictul, 4) să calculeze atât implicațiile intervenției, cât și ale neutralității (și pentru prezent, dar și pentru viitor), 5) să nu acționeze în direcția anihilării unei părți, chiar dacă cealaltă parte are dreptate, 6) să aibă grijă să nu învrăjbească și mai tare părțile și să elimine prin intervenția sa șansa armistițiului. Spre deosebire de atacator și de cel atacat, care au de dat răspunsuri doar la întrebarea „cum?”, cel ce intervine are de ales și trebuie să răspundă și la întrebarea „de ce?” și la întrebarea „când?”; el se va afla întotdeauna în zona „gri”, în zona celor ce plătesc oalele sparte…
Am răspuns deja în trecut la întrebarea dacă războaiele din jurul nostru ne interesează și mai ales dacă există explicații (și justificări) pentru declanșarea și purtarea unui război în afara granițelor. Noi – Vestul – avem conștiința încărcată și cu războiul din Kosovo și cu războiul din Irak și cu războiul din Afganistan și cu războiul din Libia, etc… și cu toate astea dormim liniștiți nopțile. Nu doar statutul nostru de spectatori, dar și faptul că în trecut am folosit explicații (pe care mai apoi le-am acceptat ca justificări) când am declanșat războaie (sau: operațiuni speciale de pacificare, eliberare, eliminare a armelor de distrugere în masă, etc…) ne obligă (pentru a nu fi ipocriți) să ascultăm explicațiile Rusiei, (după cum zilnic ascultam lamentațiile Ucrainei).
Nu încerc să fiu avocatul Rusiei, dar explicațiile Rusiei seamănă izbitor cu explicațiile pentru război ale vestului: eradicarea nazismului și a terorismului (vezi Kosovo și Afganistan), împiedicarea genocidului (vezi Kosovo), arme biologice (vezi Irak), răsturnarea unui regim corupt și criminal (vezi Libia). Poate că Krastev Ivan și Stephen Holmes aveau dreptate când afirmau (în volumul „The light that failed”) că Putin duce o politică de imitație a vestului tocmai pentru a-i arata acestuia eșecul și prăbușirea morală (în același mod în care îl face o oglindă sau un măscărici). Iar asta ne poate spune ceva despre noi înșine…
Iată încă un principiu de la care zilele acestea se abdică: greșeala celuilalt nu anulează propria greșeală. Am ajuns într-un punct oribil al istoriei. Dar dacă nu încercăm să înțelegem (inclusiv poziția noastră de spectatori) suntem definitiv condamnați. Dacă umanismul și sensibilitatea noastră de vestici au fost lezate și considerăm morală intervenția (fără să ne punem problema propriilor greșeli și a propriei imoralități) atunci încercarea de a opri războiul nu va însemna decât și mai mult război. Și acum și în viitor. Suntem oare atât de îndrăgostiți de imaginile de misionar al democrației și de cavaler pe cal alb ale Vestului încât să ni se pară absurde întrebările: Cum s-a ajuns aici? Cum am lăsat să se pornească un război în Europa de o așa magnitudine și violență? Eu personal nu cred în teza inocenței! Poate că vom ajunge să fim nevoiți să intrăm și noi în horă. Dar mai înainte ar trebui să ne evaluam faptele trecute, să ne stabilim nivelul de vinovăției (chiar dacă ar fi de 1%) și să ne asigurăm că nu vom mai repeta greșeala. Avem – da! – o datorie față de oamenii nevinovați care mor, dar nu ar trebui să uităm nici de cei ce au murit în trecut și nici de cei ce ar putea muri în viitor.
Să ne privim în oglindă (și nu pentru că Putin ne obligă). Nu suntem nici curați și nici neutrii. Ileana Cosânzeana nu era neutră când îi „furniza” lui Făt-Frumos apa (în timp ce acesta era angajat într-o „luptă dreaptă” cu zmeul). Să nu ne mințim noi înșine. Și să nu ne lăsăm mințiți de propagandă. Pentru neo-liberalism orice zonă geo-politică care nu îi împărtășește valorile (și nu își racordează sistemul economic la sistemul economic capitalist global) este o amenințare. Și o oportunitate. Nu este un lucru rău neapărat, dar să nu ne mire dacă și ceilalți (iliberalii răi) se simt amenințați cel puțin în aceeași măsură de noi-vesticii. Să ne asumăm că brațele deschise ale vestului au putut fi interpretate ca o gardă ridicată. Iar când cineva se aproprie de tine cu garda ridicată, îți ridici și tu brațele la rândul tău, ba chiar uneori, fie din spaimă fie dintr-un calcul rece, ataci primul. Nu știu care ar fi fost alternativa, dar expansiunea NATO cu siguranță a permis ca narațiunea despre „dușmanul imoral și hrăpăreț de la apus” să prindă în Rusia. Este de ajuns să facem un exercițiu de imaginație și să ne închipuim suferința, umilința și frustrarea rușilor de după prăbușirea URSS. (Poate că în aceeași situație s-au aflat și nemții după primul război mondial: sărăciți și înfometați, trași la răspundere pentru tragedia războiului, pedepsiți prin demilitarizare, smulgerea unor teritorii și datorii enorme. Pe un altfel de teritoriu sufletesc deșertificat a prins narațiunea nazistă). Mai mult, de cealaltă parte a cortinei, Putin a devenit și un element foarte convenabil punct de vedere politic. De fiecare dată când era nevoie de un Diavol de serviciu numele de Putin era pomenit, fără ca cineva să își închipuie cu adevărat că Putin poate face „rău”, nu doar gândește „rău”. „Neo-liberalii și conservatorii (dar și neo-marxiștii) împrăștie suspiciunea că tabăra adversă este o fabrică de comuniști alimentată de Rusia, naționaliștii (dar și globaliștii) se agață de mitologia granițelor amenințate, serviciile secrete își justifică existența și prezența „acoperită” peste tot prin diversiunea pericolului rusesc”, scriam în altă parte. Putin este – într-o măsură mai mică sau mai mare – un produs al vestului. Nu putem scăpa de această concluzie logică și crudă în același timp. Acum acest produs a ajuns să cunoască și să urască vestul, să fie înarmat cu retorica vestului și să îi caute pricină.
Sper că războiul total poate fi evitat, deși pare că unii și-l doresc cu ardoare și sunt pregătiți să plătească pentru el prețul greu al minciunii și crimei josnice. Sunt totuși teribil de pesimist. Natura umană are un apetit infinit pentru autodistrugere. Pe cei care vor să privească și dincolo de emoția de azi și muntele de cadavre de mâine îi invit să se gândească la poimâine:
1) Dacă Rusia nu este nici singură, nici atât de slabă pe cât crede NATO, Europa va fi prima care va suporta reacțiunea, iar România – să nu uităm! – se află în primul rând.
2) Dacă – dimpotrivă – Rusia va fi învinsă pentru Europa această victorie va fi o victorie a la Pirus, ce o va face extrem de vulnerabilă economic – și nu numai – în fața „amicului” de peste ocean. Cred cu tărie că „atunci când Iadul va fi învins, Raiul se va umple de șerpi”.
Va veni și vremea acțiunii. Și cred că atunci vom constata că ne-am dorit ca Putin să fie nebun, nu numai pentru a avea justificări morale (pentru ce urmează să facem, dar și pentru ce am făcut sau nu am făcut noi înșine în trecut), dar mai ales pentru că altfel nu există nicio șansă ca lucrurile să se termine cu bine pentru noi…
.
Lasă un răspuns