„Roșu” subliniat subliminal al poetei Irina Lazăr este o manifestare reflexivă coloristică a propriei neliniști, care inundă preajma într-o reflecție despre mersul ideii de metaforă în lirica românească recentă. Poeta este ieșită din tranșeele străluminate ale Direcției 9, o brigadă lirică comandată ingenuu și cu măiestrie de poetul Adrian Suciu, un năsăudean studiat la Cluj și devenit maestru al emoției poetice de București, de ani buni de zile. Pe Irina Lazăr am cunoscut-o în acele desanturi lirice de la „Zilele Tribuna”, excelente incursiuni în universul poeziei autentice românești. După un „pahar de versuri” în comuniunea împărtășită a Direcției 9 de la Hotel Seven, care naște și inspiră muzele, Irina Lazăr mi-a dăruit un volum de versuri „Subliniază-mă cu roșu” (2019), care m-a cucerit imediat, prin interogațiile lirice de un inefabil modernism surprins ca indicibil, dar doar pentru profani. Poeta pendulează între suprarealismul și existențialismul cotidian, cu un curaj ce ține mai degrabă de o „masculinitate” lirică, decât de delicatețe feminină care cucerește. Poeziile Irinei Lazăr sunt inflexiuni dure și reflecții interiorizante, care te introduc în „subterana” unei conștiințe lirice a necunoscutului, din care strălucesc perlele poeziei adevărate. Autoarea caută cu febrilitate sensul neliniștii care înalță, oferiind consistență unei lumi fragile aflate în descompunere morală și materială. Neliniștea versurilor oferă autoarei o recuperare a sinelui care eliberează bucuria interiorizării, ca o promisiune a unei iubiri împlinite. Volumul de poezii este o aventură a cunoașterii unei expresii a noului, care irumpe din izvoare și rădăcinile liricului.
Irina Lazăr s-a afirmat, în ultimii ani, ca lidera liricii feminine de la Direcția 9. E o voce distinctă ce impune sensibilitate în lirica noastră, alături de Violeta Aciu, Nicoleta Crăete, Silvia Bitere sau Marie Vrânceanu. Talentată și înzestrată cu o imaginație fecundă, Irina Lazăr s-a impus prin originalitatea firească, nu impusă, în rândul noii generații. „Subliniază-mă cu roșu” se bucură de o postfață semnată de Ion Mureșan, care o radiografiază sintetic: „Irina Lazăr reușește în „Subliniază-mă cu roșu” să împace neliniștea cu limpezimea. Combinația asta funcționază ca un anestezic: la lectură ai senzația că poemele vorbesc despre „dureri străine”. Îndurerate și cristaline, poemele au linii esențializate, trasate parcă de un grafician, astfel că seamănă cu niște diapozitive alb-negru ce decupează stări existențiale.” Culoarea ca provocare din titlul volumului îmi amintește de romanul „Femeia în roșu” de Adriana Babeti, Mircea Mihăieș, Mircea Nedelciu. Pare o provocare post-modernă, deși Irina Lazăr este o „clasică a genului”, în sens de promotor al lirismului autentic. Pe Irina Lazăr o pasionează reîntoarcerea la izvoarele lirismului, nu este tentată de combinații ale acelui tupeu avangardist golit de conținut și sens. La Irina Lazăr rădăcinile și izvoarele metaforei sunt repere ale propriei neliniști, care se dăruiește cristalin fără mustrări de conștiință. Poezia este esența emoției pentru autoare, nu ca la neo-avangardiștii post-moderni o raționalizantă manieră de ipocrizie a formelor, prin mistificarea unui limbaj dezmembrat, care nu spune nimic.
Poeta pune preț pe mesajul liric, care este încărcat de forța emoției și notelor: „să scrii negru pe alb despre tine e cam greu/să scrii despre izolare, taină, dureri frici. toate/transformate online/la ora 11 jumate, când înnebunesc cu toții/măruntaiele tale ies la vedere, poate, obiceiurile/noaptea târziu, îngenuncheată în pat lângă o lumânare roșie/ți se pare că ai parte de o casă…” (Să scrii). Irina Lazăr nu se rușinează de simbolismul retoric, care este de fapt o recuperare a sensului emoției lirice: ”…frunze galbene/peste tot acest istov/peste plictisul care însoțește/soarele și somnul/peste toată delăsarea/peste acei bărbați/care vor veni și vor trece iar prin ele /vor încerca să le spună o poveste sau nu/vor flutura steaguri mov de durere/la încheieturile lor/și ce dacă, pentru fecioarele astea împietrite/ce zâmbesc atât de amorf, cu tocurile lor/ascuțite/în paturile largi din apartamentele de amor”. (Mov). Autoarea face un ”joc secund” de tip neo-simolist. Își caută cu virilitate propria cale originală, producând, astfel, o ruptură semantică față de poezia optzecistă înămolită în prozaic. La Irina Lazăr irizările lirice nostalgice recompun o lume melancolică, o reconstrucție a limbajului, înnoitoare și, totuși, legată de „dulcele stil clasic”, de perenitatea viziunii poetice. Reverberațiile neliniștite ale autoarei în real-subiectivul subcapitolelor lirice, intitulate „Masochisme…” evidențiază o reprimare a unei iubiri neîmplinite consumate într-o intelectualitate introvertită, ce manifestă o teamă creatoare de stări grațioase și fragile ce-mi amintesc de transfigurațiile candide ale Magdei Isanos. Poeta Irina Lazăr oferă o inedită definiție a spaimei, care este „o teribilă însămânțare a nervilor”.
Poeta propune o sublimare, „o apocaliptică răvășire a simțurilor” ce știe că a devenit în poezia contemporană românească „un glonț care ajunge înaintea împușcăturii”. Volumul de versuri „Subliniază-mă cu roșu” este un contra-manifest al liricului împotriva fățărniciei și poeziei ipocrite, un țipăt teandru împotriva alianței celor care au trădat poezia în anii `80 ai secolului trecut. Poeta nu se războiește cu nimeni, ci numai cu sinele propriu, un nadir dintr-o neliniște creatoare de lirică adevărată și frumoasă. Forma poemelor nu se rupe în frânturi de versuri, ci respire armonie și substanță psihedelică. Poezia Irinei Lazăr are mesaj și încântă, atât intelectul cât și inima, iar reverberațiile transmise de metafore vibrează viguros cuvintele. Poeta parcă ne spune cu „bărbăția” dragostei, parafrazându-l pe Beniuc: „băieți aceasta este arta”, adică poezia ca o bombă cu fragmentare, ce se descătușează de realismul plicticos al prozei definite, de către criticii castrați, cu nume de poezie. Poeta a ales „Solitudinea, ca o abatere pe o cărare prost luminată/aroma de scorţişoară a depărtărilor/sunete de comete şi de fluturi ce nu pot fi percepute/de urechea noastră/ci numai de acea ureche, pierdută în pădure”. (Negru). Autoarea compune serafic adevărate „scenete lirice”, singularități, ca o compensație pentru o lume, care va înțelege cu adevărat țelul unei trăiri poetice. Poeziile nu sunt încărcate de metafore, ci respiră atitudini lirice existențiale. Poeta este la maturitate fiind conștientă că poezia emoției se însemnează cu „roșu”, devenind o țintă sigură pentru prelucrările telurice ale imanentului, dar și ale frumosului serafic ce înalță sinele odată cu lumea. Recentul volum de versuri al Irinei Lazăr este un jurnal liric palpitant despre lumea de azi, care se înstrăinează și descompune și, desigur, doar poezia o transcende și o va putea astfel salva.
Lasă un răspuns