Sculptorul modern ca să ajungă la „Renaștere” a închis găina în oul Faberger…

Motto:
Charles de Gaulle premierul din exil întreba: „Ce face Parisul, catedrala a rezistat…?”
Merg cu gândul la acel moment și spun: Doar cel ce apără frumosul este un om bun!

La 24 noiembrie 1843 Kogălniceanu rostește „Cuvânt de deschidere al celui dintâi curs de istorie națională” la Academia Mihăileană din Iași: „Ce interes mare trebuie să aibă istoria naţională pentru noi, îmi place a crede că şi d-voastră o înţelegeţi ca şi mine. Ea ne arată întâmplările, faptele strămoşilor noştri, care prin moştenire sunt şi ale noastre, inima mi se bate când aud rostind numele lui Alexandru cel Bun, lui Ştefan cel Mare, lui Mihai Viteazul; dar, domnilor mei, şi nu mă ruşinez a vă zice că aceşti bărbaţi, pentru mine, sunt mai mult decât Alexandru cel Mare, decât Anibal, decât Cesar; aceştia sunt eroii lumii, în loc că cei dintâi sunt eroii patriei mele. Pentru mine bătălia de la Războieni are mai mare interes decât lupta de la Termopile, şi izbânzile de la Racova şi de la Călugăreni îmi par mai strălucite decât acelea de la Maraton şi Salamina, pentru că sunt câştigate de către români! Chiar locurile patriei mele îmi par mai plăcute, mai frumoase decât locurile cele mai clasice. Suceava şi Târgoviştea sunt pentru mine mai mult decât Sparta şi Atena; Baia, un sat ca toate satele pentru străin, pentru român are mai mult preţ decât Corintul, pentru că în Baia avanul rigă a Ungariei, Matei Corvinul, viteazul vitejilor, craiul crailor, cum îi zicea Sixt al lV-lea, rănit de sabia moldovană, fu pus în fugă şi uită drumul patriei noastre”.

Suntem amenințați din toate părțile, pandemia și-a făcut treaba, iar frica de orice a devenit stare de spirit. Aceiași actori au apărut pe prima pagină a ziarelor și rostesc același mesaj: Al treilea război mondial. După al doilea război mondial, ucrainienii cu anexarea teritoriilor: Transcarpatia-sudul Moldovei de est (Basarabia), Galiția poloneză și cu o parte din Bucovina românească în1945. După care, în 1954 Uniunea Sovietică a primit și Crimeea. După destrămarea Uniunii Sovietice Ucraina a păstrat în componența ei toate aceste teritorii. Că a fost bine, că a fost rău, eu nu știu. Tot ce știu este că acolo se moare și se distrug orașe istorice. Dar ce mai contează, vorba marelui nostru Nicolae Iorga: „Scopul scuză mijloacele”.

Citeam o poveste scrisă de criticul și scriitorul Dan Grădinaru care m-a pus pe gânduri. Povestea trebuie citită cu atenție:

„Aseară, ce mi-a povestit un bun prieten autor de succes, invitat de un alt bun prieten (scriitorii mai au și din aceștia)?, a mers la inaugurarea restaurantului bunului prieten din copilărie într-o superbă și nouă locație bucureșteană pe malul unui lac executat pe timpul lui Carol II – „cum o fi primit aprobările, îmi imaginez că greu, cu eforturi, multe drumuri”. A fost o inagurare, îmi zicea prietenul cu entuziasm, ca-n Marele Gatsby, altfel plină de învățăminte. Șampania franțuzească – cel mai mic detaliu. Domnișoarele și doamnele: mătase, latex, blănuri, parada poșetelor (Louis Vuitton, Yves Saint Laurent, Prada), tocuri de 15 cm., păr lung și buclat și la doamnele de peste 40 (s-a și cântat de orchestra hiperdecibelică: For ever young și I wanna be a billionaire)), pielea strălucind de la treceri pe la cabinete de esteticieni. Nicio mască. Pupături, ba și pupături în stil rusesc, trei. În stil național, nu s-a prea cântat ro., saxofonistul, ca sufletul petrecerii, a ridicat lumea în picioare de zeci de ori cu binecunoscutul Toată lumea (în picioare/ mâinile sus), solourile lui au smuls, în limbaj de lemn, ropote de aplauze la O, sole mio, mai toți au zbierat veseli, încercând să-l acopere pe unul dintre cei vreo zece soliști, nume renumite, care s-au perindat la microfon. Chelnerii au alergat ca niciodată, după mai multe ore arătau ca scoși de la saună, roșii la față și cu ochi umezi ca după plâns. Mai bine de jumătate din consumație a fost „din partea casei”. Baloane. Tombolă etc. Un singur lucru i-a stricat un pic voia bună, mi-a mai spus la telefon bunul prieten. La intrarea în restaurant era o treaptă pe care n-a remarcat-o și la plecare datorită șampaniei și vinului italian a căzut și s-a lovit rău la un cot, prilej cu ghinion care i-a amintit brusc de cartea lui Stahl despre începerea primului război mondial la noi, în 1916. „Îți dai seama? Prin ce asociație de idei?! Toată lumea petrecea și brusc s-a anunțat că, după doi ani de la Sarajevo, începe și la noi”.

Dar noi, oameni de bine, avem dreptul să sperăm că istoria nu se repetă. Avem dreptul să spunem pentru prima dată că Nicolae Iorga nu avea dreptate: „Istoria își bate joc de cei care nu o cunosc, repetându-se”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*