Sărăcia, starea de fapt a românilor…

Practic, astăzi, cele două linii „de forță” ale guvernanților români sunt incompetența și corupția, pe care sărăcia triumfătoare rulează nestânjenită înspre ruina totală a țării. Într-adevăr, și în regimul bolșevic erau, har Domnului, destui incompetenți, căci Universitatea „Ștefan Gheorghiu” chiar pentru așa ceva a fost înființată: Să dea cât de cât un lustru intelectual acelor activiști, care, pentru zelul demonstrat, erau recrutați și trimiși pe cheltuiala statului-partid la această fabrică privilegiată de clănțăi, din rândul cărora se asigura necesarul de cadre de conducere la toate nivelurile și în toate compartimentele sociale. Evident, întrucât scopul declarat al acestei instituții de tristă amintire era acela de-a crea cadre de nădejde pentru politica agresivă a partidului bolșevic, trierea aspiranților se făcea pe bază de dosar, conform „înțeleptului” principiu „Câte locuri, atâția candidați”…

Dar ce să ne mirăm de ce-a fost la acea vreme, când în zilele noastre noțiunea de examen este pe cale de dispariție, ba mai mult, unele dintre universitățile apărute după Decembrie ʼ89 ca ciupercile după ploaie, își asigură necesarul de cursanți doar cu ajutorul generos al absolvenților… fără bacalaureat.

La urma urmei o admirabilă continuitate a românilor la acest capitol, dacă avem în vedere faptul că unii dintre activiștii de frunte ai partidului comunist se trezeau „studenți” mai înainte ca ei să-și terminat liceul. Și atunci, pentru ca voia partidului să fie deplină, așa ca în zicala cu nutrețul întreg și rumegătoarele sătule, pentru cei în cauză s-au înființat cursurile fără frecvență, adevărată mană cerească și pentru alții.

Ar mai fi de adăugat că printr-o corectă comparație, incompetența antedecembristă ni se prezintă azi ca fiind mai lesne suportabilă ca cea postdecembristă. Din următoarele două motive:

1) Este adevărat că politica promovată de partidul bolșevic țintea nelibertatea și sterilizarea intelectuală, dar tot așa de adevărat este că țara nu era înglodată în datorii externe, că șomajul era cunoscut pe aceste meleaguri doar din citite și auzite și că tot românul putea sta liniștit în ceea ce privește locul de muncă, respectiv pensia de boală sau de bătrânețe. Prin urmare, cu toate erorile de fond ale industrializării haotice și ale urbanizării turbate, se poate afirma că pe ansamblu politica economică antedecembristă a fost mai aproape de nevoile vitale ale omului de rând. A, că apăruse în acele timpuri pătura subțire a privilegiaților nomenklaturiști și cea a învârtiților cu izul specific lichelelor, că alimentele, medicamentele, curentul electric și presa erau pe sponci, iar contactele cu străinătatea practic reduse la zero! Dar, mă rog, în zilele de-acum nu s-a constituit oribila pătură a ciocoilor, mână în mână cu ticăloșii care trag sforile politice? Care-i avantajul politic și material pentru România cu niște oficiali aproape nebăgați în seamă de străini și cu hoardele sale de traseiști, situați în vecinătatea delictului? Chiar dacă milioane de români onești trudesc din greu pe toate meridianele lumii pentru a contribui cu economiile lor la mult jinduita prosperitate generală, țara sărăcește de la un an la altul, numărul șomerilor și al dezrădăcinaților crește într-un ritm mai mult decât îngrijorător, iar avalanșa datoriei externe stă gata-gata să o pornească la vale peste disperarea celor mulți și peste îngâmfarea celor puțini. Ce folos că galantarele supermagazinelor sunt doldora de produse străine, atrăgător ambalate, dacă buzunarele grosului clienților sunt de la o zi la alta mai goale? Care postură este mai umilitoare și mai descurajantă pentru bietul român, cea de ieri când el avea niscaiva bani și vitrinele erau mai goale ca după un război, ori cea de azi când vitrinele sunt pline ochi, dar el este mai sărac ca năpăstuitul Iov?!…

2) Cel de-al doilea motiv îi vizează pe conducătorii românilor din cele două perioade – ante și postdecembristă, cu diplomele care le atestă școlile isprăvite. Ei bine, dacă Nicolae Ceaușescu a fost necontenit luat în tărbacă pentru studiile sale de cizmar neîmplinit, dacă soția sa a fost pe îndelete forfecată pentru pasiunea achiziționării diplomelor fără acoperire valorică în studii sau cercetare științifică și dacă unii dintre miniștrii de-atunci erau croiți după calapodul intelectual al șefului lor, conducătorii postdecembriști ai românilor fac mare tam-tam de școlile absolvite, ba unii dintre se fudulesc cu diplomele dobândite în străinătate. Carevasăzică, nu numai că moda inaugurată de sărmana Elena Ceaușescu, cu diplome achiziționate în condiții suspecte, a ajuns în perioada postdecembristă un fapt atât de curent încât s-a banalizat de-a binelea, dar ni se demonstrează negru pe alb de către aleși că, în cei 32 de ani scurși de la Decembriadă, am avut parte de cele mai nedemne exemplare, extrase de vrerea neinspirată a boborului din străfundurile ființei sale, nu doar la capitolul bune intenții (înzestrare morală), ci și la cel al studiilor (înzestrare intelectuală).

Asta fiind starea de lucruri reală cu aleșii postdecenbriști, este firesc să te întrebi și apoi să întrebi: Cum naiba se explică faptul că țara a fost preluată fără datorii în Decembrie 1989, ba chiar cu însemnate creanțe, iar după 32 de ani de guvernări profund (ne)democratice a ajuns la coada țărilor din Uniunea Europeană și cu o datorie de peste 120 de miliarde euro?…

Dacă nu cedăm binecunoscutei ispite de-a pune starea dezastruoasă a României de azi pe seama fatalității, atunci putem spune că acesta-i unul din paradoxurile care i-au dus faima scurtei sale istorii postdecembriste peste mări și țări.

Și când te gândești că Germania și Japonia n-au avut nevoie de atâția ani ca să se smulgă din molozul celei de-a doua conflagrații mondiale pentru a intra în grupul de elită al celor mai industrializate state din lume!

Dar iată alte două paradoxuri moșite de perioada postdecembristă, la care, după cum se vede, România n-are de gând să renunțe cu una cu două: a) Paradoxul dintre uriașele resurse agricole ale țării (pământ bun de uns pe pâine) și penibila sa postură  de importatoare a circa 80 la sută din necesarul de alimente. Unde sunt numeroșii noștri specialiști și cum de nu văd că acesta-i drumul sigur pe care trebuia de ani buni să ne angajăm pentru a ne impune ca țară producătoare, nu doar consumatoare, între partenerii din Uniunea Europeană? Da, căci numai în acest chip am fi putut să susținem că suntem ce-am fost, ba chiar mai mult b) Paradoxul dintre eforturile depuse pentru obținerea specialiștilor și condamnabila ușurință cu care ei sunt lăsați de autorități să plece în străinătate, astfel ca țările bogate (vestice) să devină și mai bogate, iar românii tot mai săraci.

Deși se știe prea bine că pământul și materia cenușie reprezintă cele două locomotive de mare forță care trag națiunile moderne înspre reala prosperitate, iată că România își permite să le folosească doar în parte (deja cam jumătate din pământul ei este înstrăinat) și numai la standardele prevăzute de oficialii/răufăcătorii europeni pentru colonii, ceea ce înseamnă întreaga economie pusă pe butuci, educația așijderea și un gol populațional de peste cinci milioane suflete.

De unde se vede limpede că lucrurile pe aceste meleaguri nu vor intra degrabă pe un făgaș normal, adică al muncii productive și corect plătită, atâta timp cât agricultura va rămâne  cenușăreasa economiei noastre muribunde și atâta timp cât conducătorii conjuncturali vor continua să spună public că Nemulțumiții n-au decât să plece din țară.

Păi chiar asta fac oamenii de valoare ai acestui pământ batjocorit de ticăloși – pleacă din România, nemulțumiți până la ofensă de modul cum sunt tratați și retribuiți!

Cât privește corupția, apoi ea este o plagă atât de înrădăcinată în structura mental-spirituală a românilor ciocoiți și în sistemul lor instituțional, încât înclin să cred că va începe să dea îndărăt de-abia după eliminarea focarului de infecție de pe Dâmbovița (și nu numai).  Ceea ce, desigur, se poate realiza fie printr-o reîmpărțire administrativ-teritorială a acelor părți din Europa neunită care produc și exportă doar probleme, fie prin  preluarea unor atribuții ale statelor membre de către instituțiile centrale din Bruxelles: Parlamentul european, Ministerul unic de Externe, respectiv cel al Apărării etc. La drept vorbind, idiotul ăsta de paralelism instituțional (aceleași instituții la nivel supranațional/european și în fiecare stat membru) este deodată caraghios, ineficient și bugetivor. De pildă, Comisia Europeană are vreo 50.000 de aflători în treabă (pe ăștia cine dracu-i alege?!), toți plătiți și tratați regește, dar fiecare stat membru al Uniunii cheltuie în continuare o mulțime de bani cu așa zișii diplomați ai ambasadelor și consulatelor (inclusiv pe teritoriul acestui conglomerat politico-economic), care cu toții trebuie să facă… politica bruxelleză. Păi n-ar fi mult mai simplu și mai eficient ca Uniunea să-și trimită mâncătorii de rahat în celelalte țări ale lumii și pe banii ei?…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*