Peștera Epuran – cea care „își dă mâna” în subteran cu Peștera Topolnița (jud. Mehedinți)

Peștera Epuran este o arie protejată de interes național ce corespunde categoriei a IV-a IUCN (rezervație naturală de tip speologic) situată în județul Mehedinți, pe teritoriul administrativ al comunei Cireșu. Aria naturală se află în partea nord-vestică a județului Mehedinți și cea sud-estică a satului Jupânești (în Podișul Mehedinți), în apropierea drumului județean (DJ607B) care leagă localitatea Marga de satul Bunoaica. Peștera Epuran a fost declarată arie protejată prin Legea Nr.5 din 6 martie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Nr. 152 din 12 aprilie 2000 (privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului național – Secțiunea a III-a – zone protejate) și se întinde pe o suprafață de un hectar. Aria naturală reprezintă o cavernă (peșteră alcătuită dintr-o rețea de galerii și săli) aflată în versantul pârâului Ponorăț, dispusă pe două nivele, astfel: primul nivel (activ) constituit din galerii drepte și descendente, puțuri, un lac (cu diametru sifonului de cca. zece metri) și un nivel superior cu mai multe săli (Sala Nordică, Sala Urșilor, Sala Prăbușirilor) și galerii (Strâmtoarea Speranței, Marele Ramonaj, Galeria Plăcilor de Nămol sau Galeria Comorilor). Peștera reprezintă un deosebit interes speologic atât datorită multiplelor formațiuni concreționare (stalactite, stalagmite, stilolite, baldachine, pânze, draperii, coloane de calcit) parietale, cât și datorită resturilor de faună fosilă (schelete de Ursus spelaeus) semnalată aici. Peștera Epuran se află în imediata apropiere a rezervației naturale Cheile Topolniței și Peștera Topolniței și este inclusă în Geoparcul Platoul Mehedinți.

Peștera Epuran se află situată pe Valea Ponorat, lângâ localitatea Jupânești din Podișul Mehedinți, la aproximativ 40 km nord de Drobeta Turnu Severin. În apropierea sa se află o altă peșteră celebră, Topolnița, peștera Epuran fiind de fapt ramura nordică a Topolniței. Legătura dintre aceste peșteri a fost întreruptă de prăbușiri și aluviuni, de-a lungul timpului. Este o peșteră mare (3.604 metri lungime, cartografiați), cu galerii dispuse pe două etaje, unul superior fosil și altul inferior activ. După parcurgerea galeriei joase de la intrare ajungem sub bolta puternic descendentă a unei săli, din care coborâm spre nord circa 30 metri pe blocuri prăbușite din tavan și pătrundem într-o sală cu dimensiuni medii. Escaladând o imensă îngrămădire de blocuri, ajungem în Sala Nordică, situată la aceeași altitudine cu intrarea (425 m). Din partea de est a acestei săli, o galerie-tunel lungă de 100 m, având numeroase ramificații care se înfundă, ne conduce la o săliță aparent închisă în toate direcțiile. Un spațiu redus, în care se simte un curent puternic de aer, permite înaintarea până la Strâmtoarea Speranței.

Urmează un traseu de 150 m lungime extrem de dificil. Exploratorul este nevoit să meargă târâș pe sub blocuri de calcar, căutând în permanență continuarea galeriei. Păstrând direcția generală spre sud depășim Sala dintre Strâmtori, apoi înaintăm din nou printre blocuri de calcar până în Sala Prăbușirilor. Efortul exploratorului este răsplătit din plin de bogăția și varietatea concrețiunilor care împodobesc pereții și tavanul sălii. Spre SE, un mic urcuș conduce în Sala Urșilor, parcă mai frumos concreționată decât cea pe care abia am părăsit-o. Numeroasele schelete de Ursus spelaeus împrăștiate pe planșeu au fost fixate în decursul timpului prin concreționare cu cristale albe de calcit. Închisă în toate direcțiile, Sala Urșilor nu oferă nici o posibilitate de continuare a explorării. Trebuie să revenim deci în Sala Prăbușirilor și de aici, mergând spre SV, pătrundem într-un mic tunel, care se termină într-o diaclază înaltă de 15-20 metri. Partea inferioara a acestei diaclaze este prea îngustă pentru a putea fi parcursă; înaintarea se poate face numai în ramonaj, cu asigurare în coardă, la șase-șapte metri față de baza diaclazei. Este, fără îndoială, sectorul cel mai dificil al peșterii, numit Marele Ramonaj. După numai 30 metri, diaclaza se lărgește, dar înaintarea este tot dificilă din cauza prăbușirilor și a unor puțuri care se deschid în planșeu. Unul dintre aceste puțuri, adânc de 55 metri, permite coborarea în etajul inferior recent descoperit. După parcurgerea acestor pasaje dificile ajungem în Galeria Plăcilor de Nămol, înaltă și largă, în care înaintarea este mult mai ușoară. Planșeul galeriei este acoperit cu depozite de argilă care se desprind la partea lor superioară în plăci de formă geometrică. După circa 200 m, o ultimă strâmtoare, Portița Comorilor, permite accesul în Galeria Comorilor. Bogăția și varietatea concrețiunilor justifică din plin denumirea galeriei.

Această galerie se termină într-o sală descendentă, de unde urcăm spre sud un prag (în parte concreționat) și pătrundem în Galeria cu Bazine, zona cea mai frumoasă din întreaga peșteră. Apele de percolație se acumulează în gururi de dimensiuni mari, din care se înalță spre tavan albul imaculat al stalagmitelor; un brâu de cristale de calcit îmbracă partea inferioară a pereților galeriei și stalagmitele, marcând nivelul maxim de acumulare al apelor. Etajul superior se termină aici prin concreționarea excesivă a capătului Galeriei cu Bazine în punctul numit Bazinele Cadânelor. Etajul inferior, descoperit în vara anului 1973, însumează circa 1300 metri de galerii. Morfologia acestui etaj este identică cu morfologia etajului inferior din Peștera Topolnița, cu care, desigur, are legătură. Spre sud înaintarea este oprită de un lac de sifon cu diametrul de zece metri, iar spre nord, de prăbușirea galeriei. Jonctiunea cu Peștera Topolnița se va putea realiza după depășirea sifonului menționat. Datorită dificultăților foarte mari pe care le pune coborârea celor 55 metri ai puțului, a echipamentului de explorare necesar, vizitarea acestui etaj este extrem de grea.

Peștera lui Epuran are în prezent o lungime de 3,6 km și reprezintă de fapt partea cea mai nordică a Peșterii Topolnița. Ea a fost creată prin acțiunea combinată a apelor pâraielor Ponorat și (probabil) Topolnița, care se unesc în subteran și curg prin Galeria Neagră spre Gaura lui Ciocârdie. Prăbușirea galeriilor și umplerea prin aluvionare și concreționare au întrerupt legătura dintre cele două peșteri la nivelul etajului superior; comunicarea dintre ele există în prezent la nivelul etajului activ. Deși are o singură deschidere, Peștera lui Epuran este străbătută în permanență de un curent de aer, mai puternic în zonele strâmte ale galeriilor. Temperatura aerului este cuprinsă între 7-9,5°C.

Din punct de vedere biospeologic se constată existența unei faune asemănătoare cu cea din Peștera Topolnița. De remarcat numărul mare de indivizi de Closania orghidani. Explorarea peșterii presupune echipament special: salopetă, cizme de cauciuc, cască de protecție, 80 metri coardă, 50 metri scară speologică, pitoane, carabiniere, mijloace de iluminare. Timp de parcurgere a etajului superior patru-cinci ore, iar a etajului inferior, opt-zece ore. Descoperirea acestei peșteri se înscrie printre cele mai interesante realizări speologice din ultimul deceniu. Existența ei a fost presupusă de către exploratorii Peșterii Topolnita (V. Decu, M. Bleahu) ca reprezentând o posibilă cale de pătrundere a apelor Ponoratului dinspre satul Jupânești spre Galeria Racoviță din complexul Topolniței. În 1962, C.Nicolăescu-Plopșor execută săpături arheologice la baza unui perete de calcar din apropierea satului Jupânești. Deplasarea unui bloc de calcar din peretele săpăturii după aproape doi ani produce degajarea unei guri de peșteră de mici dimensiuni. Pe aici pătrunde la puțin timp după aceasta D. Staicu din Jupânești, care explorează circa 200 m de galerii. În anul 1964, o echipă a speologilor amatori din Brașov, formată din Fr. Thomas, W. Gutt, L. Munthiu și alții pătrunde în sistemul principal al galeriilor peșterii printr-un punct extrem de dificil (Strâmtoarea Speranței). În 1966, Fr. Thomas, L. Munthiu și C. Ghim-basan publică prima hartă a peșterii însoțită de o descriere amănunțită a ei.

În anul 1973 o echipă a Institutului de Speologie din București (I. Povară, G. Diaconu și C. Goran) împreună cu D. Staicu descoperă posibilitatea de intrare în etajul inferior activ prin coborârea unui puț de 55 metri și explorează peste 1300 m de galerii necunoscute. Peștera Topolnița, cea cu care „își dă mâna” cu Peștera Epuran, măsoară aproximativ 11.000 metri. Este situată în apropierea schitului cu același nume și se află în partea centrală a podișului Mehedinți, între localitățile Marga și Cireșu, la 30 km distanță de Drobeta Turnu-Severin. Apele râului Topolnița care ajung în subteran au reușit să formeze galerii gigantice și extrem de spectaculoase. Galeriile peșterii sunt împărțite pe cinci etaje, însă dintre toate cea mai impresionantă din punct de vedere speologic este Galeria Racoviță. Conform speologilor după ce se traversează portalul de 67 metri înălțime și se ocolesc mai multe obstacole se pot descoperi așa zise „păduri” de stalagmite și o deltă minerală urmată de o prăpastie. Râul Topolnița ajunge în subteran prin intrarea Prosacului și iese prin orificiul lui Ciocârdie. Galeria Emil Racoviță este considerată cea mai deosebită din munții Carpați având o înălțime de 1.570 metri. Tot în subteranul acestei peșteri au fost descoperite urme din perioada neolitică. Peștera este una caldă cu temperaturi cuprinse între 8,2 și 10,8 grade Celsius. Valoarea nemărginită este datorată și speleotemelor imense, cavernamentului gigantic, faunei subterane, coloniilor de lilieci și cursului subteran de apă. În acest loc au fost descoperite numeroase lacuri, formațiuni inedite de stalagmite și stalactite, acompaniate de o diversitate de culori și forme din calcit, labirinturi, torenți, abisuri ieșite din comun, cascade și sectoare subacvatice.

Din păcate peștera este deschisă pentru o singură zi pe an, mai exact în timpul sărbătorii care îi poartă numele. În restul anului poate fi vizitată doar cu permisiunea Academiei Române, chiar dacă lucrările pentru facilitarea accesibilității turiștilor au fost finalizate prin crearea de piste betonate, electricitate, balustrade și scări. Acestea sunt necesare pentru zonele denivelate care duc la punctele de atracție principale. Din păcate promovarea peșterii este aproape inexistentă. Avem cartea – album „Peștera Epuran” – de Ioan Povară, Walter Gutt, Antal Zakarias, apărută la Editura Sport-Turism în 1981. Peștera este menționată și în alte publicații, dar mai vechi. Sperăm ca explorările viitoare să unească acest sistem carstic, sau să ducă la descoperirea altor minuni ale zonelor subterane din această parte a țării, pe lângă dezvoltarea turistică pe care o merită.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*