Arhiva zilnică: 6 decembrie 2021

Toată lumea se teme de „marele urs”… De cândva… Căci, acum, este mai mult o fantoșă a pielii de urs de pe țărușii de granițe ai URSS-ului… Și acela, tot de cândva… Dar a fost de ajuns să se isterizeze câțiva… La comanda unchiului Sam, poate și a Chinei și, tot mai probabil, și a unei părți din zona arabă, cu toții dorind, nu atât moartea Europei, ci înlăturarea ei din ecuația celor ce contează în noua ordine a lumii… Și de-ndată corul bocitoarelor s-a și pornit… De la riscul Moldovei de a ajunge sub cizma rusă, dacă Ucraina va cădea, până la viziunea conservei de la Élysée vizând moartea în sine a întregii Europe… O „moarte inevitabilă” (și parcă deja o simțim în fiecare os de națiune, de suveranitate și demnitate, și nu doar cultural și economic, ci de-a dreptul arhetipal), și care s-ar consemna tot în clipa în care Kievul ar pica… De parcă ar mai conta, căci, dacă nu murim deja de vii (de un prea lung timp parcă ne tot zvârcolim, nu?!), Europa va fi oricum, în scurtă vreme chiar, „pe ducă”, din cauza bolilor ei necurate, de sistem, de gen, economice, de false drepturi și politici ale corectitudinii… Ori din spurcarea propriilor istorii naționale, unele stindard, altele afeturi ale naționalismului și demnității de neam de cândva, care au făcut dimpreună Europa mare în istoria lumii prin propriile sacrificii de neam, prin propriile mișcări de deșteptare, de neatârnare, de națiuni în afirmarea clipelor astrale, ale căror secundare par a fi tăcut astăzi… Mai ales că Europa nu a ajuns cea de până mai ieri prin alții, nici prin ancorarea slugarnică în pseudosiajul unui „Make Europe Great Again”, un slogan golit tocmai de secundarele măreției, și nici măcar tradus, ca model de urmat, într-o limbă europeană, ci preluat, aproape „ad-literam”, din rostirea bătrânului bunic, al și mai bătrânului „unchi Sam”, de către aparenții suveraniști și naționaliști ai națiunilor europene globalizate.

Moldova fraților și surorilor noștri se teme dară că, dacă Ucraina va cădea, ea va ajunge pe de-a întregul sub copita de „desferestroikizare” a Rusiei… Dar soluția a fost de peste trei decenii la îndemâna ei… Și este, încă… Și nu era nevoie să ajungă până în acest punct terifiant… Căci, unirea cu țara-mamă ar fi pus-o la adăpost… Ar fi intrat sub „umbrelele” pe care România se mândrește că le are larg desfăcute… Deși nici măcar asta nu ar fi contat, nu acele „umbrele” de siguranță, ci faptul că ar fi fost reîntregită cu ființa născătoare a ei… Patria-mamă… Or, unde este mai bine apărat pruncul dacă nu în îmbrățișarea mamei?!… Iar dacă oamenii ar fi contat în lume, dacă despre ei ar fi fost vorba cu adevărat, și Kievul ar fi putut face asta… Pentru a-și salva cetățenii, eliberând parte din țarinele sale către patria ale cărei fiice au fost…

Dar dacă Europa moare azi, grav îmbolnăvită de botulismul mental, aproape dement, al liderilor ei, este și pentru că uitat, a vrut să uite, că, dacă un lucru contează cu adevărat, aceia sunt oamenii… Războaiele nu sunt făcute însă pentru binele celor mulți… Ci împotriva lor, prin ei… Or, dacă tot acest megasistem militar și economico-militar creat pentru Ucraina, având nu mai puțin de opt felurite alianțe militare, de capacități și economii „de război”, dar nici una de protejare a rostului suprem, omul, atunci oare cum să nu fim, de vii chiar, parte a unei morți de care suntem făcuți datori înainte de vreme și, mai ales, fără un sens istoric?!… Pentru că, nu atât cu o moarte suntem cu toții datori (mai ales când este fără rost), ci de o viață neirosită…

Trag nădejde că Podurile de flori de peste Prut, din 6 mai 1990, au rămas încă vii, într-un fel sau altul. Cu toate că un cântec moldovenesc glăsuiește că „ce-a fost verde s-a uscat…” Nu pot să cred însă că totdeauna este așa și că, între timp, țara s-a scuturat de tot. Și nici că Prutul a… secat. Nu-i vorbă, sunt destui care tot încearcă să ne împuțineze și credința în noi înșine, și identitatea, și sufletul, și pământul. Fără să fie uitate Podurile de flori – chiar ar fi mare păcat -, românii adevărați rostuiesc în fel și chip alte și alte poduri, greu de imaginat, în primul rând, de instituțiile statului dâmbovițean, ca și cele ale „statului” de pe malurile Bâc-Bâzdâcului. Cârmacii din dreapta și din stânga Prutului nu doar eludează procesul reîntregirii, reunirii neamului, ci afișează îndărătnicie, ostile, ca să nu zic comportament profund trădător. Or, pe 13 aprilie, am fost la Curtea de Argeș, la o întrunire mai puțin obișnuită. Multă energie, mulți români și basarabeni la un loc – văzuți și nevăzuți –, animați de o stare care ar fi normal să fie la tot pasul. Din păcate, nu se întâmplă asta. Dar nu-i nici izbeliștea pe care o propagă unii și alți, „dezinteresați”, spre instaura un prohod românismului, în general. Un cuprinzător reportaj-comentariu realizat de doamna Eugenia Tofan, de la Chișinău, și postat pe facebook mă scutește de a-mi mai da cu părerea despre acea minunată întâlnire. Asta nu înseamnă să nu trebuie să sporim permanent starea de românism plămădită și crescută, de aproape trei lustri, la Curtea de Argeș cea voievodal-regală, în paginile revistelor Curtea de la Argeș și Literatura și arta, admirabilă lucrare, în primul rând, a  academicienilor Gheorghe Păun și Nicolae Dabija veritabili ctitori și piloni ai „Podului de reviste”.

Pe lângă câteva bucăți din ultimele două apariții ale revistei România pitorească și ale cărții „Pe Nistru, spre izvoare”, semnată de remarcabilul condeier și patriot basarabean Alecu Reniță și apărută în Colecția Verde, am mai luat cu mine, la Curtea de Argeș, și un exemplar din revista… „Secolul 21” (nr. 10-12/2006). Mai aveam cu mine și câteva „poduri” – reviste și tipărituri ale minorităților de la noi, finanțate cu o râvnă bezmetică de Guvernul român. Ei bine, este vorba de același Guvern, ca instituție – în feluritele lui alcătuiri cu hăitași de tot soiul – care risipește, cu totală inconștiență și lipsă de demnitate, sume greu de imaginat de la bugetul românilor pentru a cumpăra, ani și ani la rând, voturile grupurilor de alt neam din Parlamentul nostru. În tot acest timp, așa-zisele Guverne ale României, prin Departamentul românilor de pretutindeni – sau cum s-o mai numi el – au tăiat sistematic, până la eliminare totală, fondurile menite să sprijine publicațiile românești ale comunităților din jurul țării, aflate sub ocupație pravoslavnică. Mai cu seamă au fost și sunt vizate tipăriturile – adevărate cetăți de conștiință românească – de dincolo de Prut. Asta se întâmplă cu Literatura și arta, Natura, Limba Română de la Chișinău, și nu numai, publicații care întrețin identitatea românească, în general, într-o provincie în care propaganda rusească și ucraineană, mancurtizează, suprimă populația autohtonă, românească. Și nu numai la modul figurat. Toate acestea în condițiile în care în țară, de pildă, albanezii – urmașii vestiților arnăuți din jurul voievozilor noștri medievali –  tipăresc într-o veselie, cu sprijinul financiar al Guvernului român, tot soiul de lucrări bilingve, de la reviste la dicționare, de la ghiduri (inclusiv un ghid turistic al Albaniei!) la cărți de poezie, istorie ori… rețete de bucate albaneze. (Vom reveni cu detalii și imagini). „Se sparie gândul”, vorba cronicarului… Sau, cum spuneau bătrânii noștri de odinioară, când ești prost ajungi de-ți mănâncă toți câinii din traistă…

Ei bine, s-a ajuns aici nu din prostie sau neglijență. Ci printr-un program nemernic, finanțat cu osârdie de Guvernele noastre și pus în aplicare prin tot felul de alogeni, șperțari, impostori, profitori. S-a creat, astfel, o stare încât românii de bună credință să se simtă împovărați, vinovați dacă sprijină, cum este și normal, ideea reunirii tuturor pământurilor noastre istorice. Ceea ce întâlniți în multe dintre paginile reproduse din revista „Secolul 21”, un vrednic precursor (partener ?) al antiromânismului cultivat cu fervoare de editura Humanitas înlătură necesitatea vreunui alt comentariu. Sunt parcă pagini-stafii scăpate, cumva, de sub freza unui H.R. Patapievici, Lucian Boia, Neagu Djuvara și atâția alții. Faceți efortul și citiți reproducerile din Secolul 21, în care elucubrațiile unor Nicoleta Esinencu, Irina Mavrodin, ca să dau doar două exemple fără să fi fost vreodată misogin, vă dumiresc cu prisosință ce spirit românesc a fost și încă este încurajat la Chișinău și nu numai.

Așa stând lucrurile, cu atât mai vrednic și de prețuit se arată Podul de reviste, cu Cetatea de la Argeș și Literatura și arta, temeinice „picioare” și „capete de pod” întru rezistență și încredere în destinul nostru românesc.

Instituţia militară nu trebuie să fie în topul știrilor!. Cu cât se dă mai puţin în spectacol, cu atât este mai bine pentru ea şi pentru ţară. Calitatea ei se apreciază nu după cum se prezintă în faţa camerelor de luat vederi sau în pa­ginile jurnalelor, ci după modul cum îşi face datoria. Cea mai bună protecţie a unei armate este să fie lăsată să-şi facă treaba – spunea un general englez. Din păcate, constatăm că, în anii de după 1990, armata a fost coborâtă cumplit în mocirla bătăliei între clanurile politice, evident, nu ca parte a aces­tora, ci ca slugă supusă a lor şi plătitoare a consecinţelor şi dezastrelor. La ora actuală, în eventualitatea apariţiei unor situaţii-limită, armata nu va putea reacţiona în mod eficient, la capacitatea necesară. Este exact aceeaşi situaţie care s-a creat atât după războiul din 1877, când marii mutilaţi de război deve­niseră cerşetori şi înainte de primul război mondial, cât şi în preajma celui de al doilea. De fiecare dată, Armata Română a fost neglijată de către conduce­rea politică, uitată la marginea societăţii şi aruncată pe treapta cea mai de jos – fiind printre cele mai slab dotate armate din zonă, în timp ce tot felul de profitori s-au îmbogăţit, au prosperat şi au dus ţara la dezastru. Ni­ciodată conducerea politică a României nu a desprins concluziile necesare din marile confruntări zonale şi mondiale şi nu a luat măsuri pentru creșterea Puterii Armate a Națiunii şi consolidarea instituţiei ei militare.

Starea reală a militarilor din România și coordonatele Apărării Naționale în zece puncte: – Marginalizarea militarilor se manifestă în primul rând prin ex­cluderea lor completă din procesul elaborării deciziilor şi transformarea lor într-o masă mută şi surdă, care trebuie să suporte, în numele controlului civil asupra instituţiei militare, toate capriciile unor neavizați cuibăriți în clasa politică şi ale altor factori obscuri din societate, fără să crâcnească şi fără să li se permită să aibă puncte de ve­dere, opinii şi cu atât mai puţin atitudini; – Excluderea militarilor din orice formă de dialog şi de angajare soci­ală responsabilă, în afara celor de… consilieri, funcţionăraşi de mâna a doua, în general… slugi ai mai marilor sau mai micilor politicieni sau masă de lucru, de truditori de rând (în care sunt angajaţi, de regulă, foştii militari). În unele ţări, foştilor militari care intră în politică sau marea administrație li se încredinţează responsabilităţi mari în sistemul elaborării deciziilor şi conducerii domeniilor la care ei se pricep foarte bine şi nu sunt supuşi unor politicieni cu mult inferiori pregătirii şi com­petenţei lor (a se vedea, spre exemplu, Israelul); – Profesia de militar în România este privită şi tratată de o parte a cla­sei politice ca un rău, ce-i drept necesar, iar militarii (ne referim îndeosebi la ofiţeri) nu sunt trataţi ca intelectuali, ca oameni de bază ai cetăţii, ci ca… simpli prestatori de servicii de pază. Aşa se explică, spre exemplu, faptul că domeniul cel mai accesibil ofiţerilor de rezervă este cel al… agenților de poliție locală sau societăți private de securitate. O ţară care îşi tratează astfel ofiţerii este demnă de a fi umilită, la rându-i, în acelaşi mod; – Condiţia generalilor şi ofiţerilor români, ca şi percepţia socială şi po­litică a acesteia, este una de… vătafi, caporali cu vipuşcă sau urmaşi ai lui Moş Teacă şi nimeni nu face nici un fel de gest pentru a ieşi dintr-o astfel de logică idioată plină de dispreţ. Nici dinspre clasa politică, nici dinspre compo­nenta intelectuală, nici dinspre cea militară. Astfel, mai pe toate oficinele media generalii sunt adjectivați ca fiind de carton, izmenari, găinari, iar rezerviștii nimic mai mult decât niște nesimțiți cu pensii speciale, care după spusele unui fost președinte nu au făcut altceva decât să stea la cules de porumb în Balta Brăilei!!! Iar un altul dă verdictul că stagiul său militar a fost pierdere de timp! Și nimeni nu se sinchiseşte de o astfel de pângărire a calității și demnității de militar!; – Clasa politică, din 1990 încoace, nu a făcut altceva decât să transforme gradul de general și similarele, într-o monedă de schimb, într-o recompensă de fidelizare, într-un instrument de manipulare şi închidere a gurii. Criteriile stabi­lite pentru astfel de avansări, ca şi practicile folosite, rămân pe mai departe bizare, formale, ar­bitrare şi nu fac altceva decât să accentueze şi mai mult dependenţa parti­zană de politic a profesiei de militar, umilinţa şi afectarea morală ale milita­rilor. O oarecare ameliorare se resimte în ultima perioadă, doar ca urmare a intervenției subtile din partea Aliatului Strategic Transatlantic!; – Diferenţele enorme care există între pensii fac din pensionarii militari nişte revoltaţi neputincioşi şi, în multe cazuri, caraghioşi. Când pensia unui general, care a fost ani de zile comandant de mare unitate, este mai mică de­cât a fostului său şofer, aceea nu mai e armată, ci o turmă speriată de o haită de lupi care sfârtecă ţara şi umileşte spiritul oastei române. Aceasta este cea mai mare agresiune împotriva instituţiei militare şi cea mai mare ameninţare la adresa ei, iar principalul vinovat este politicianismul pervers al celora pe care îi alegem, tot la patru ani. O astfel de ameninţare este atât de gravă, încât a distrus în câţiva ani ceea ce n-au reuşit imperiile care ne înconjurau, să distrugă în secole; – Lipsa unor opţiuni politice foarte clare şi tranşante, oscilaţiile şi inte­resele feluritelor grupuri şi formaţiuni care s-au succedat la conducerea ţării au făcut ca politica de apărare naţională, doctrina militară a României şi, pe această bază, strategia securităţii naţionale să treneze în generalităţi, oportu­nităţi, oportunisme păgubitoare şi banalităţi care au afectat grav procesul de modernizare a structurilor de luptă şi au favorizat apariţia unor consecinţe în lanţ, cu efecte dramatice atât pentru profesia de militar, cât şi pentru condiţia socială a militarului care astăzi se vede în masiva ieșire din sistem și reducerea rușinoasă a atractivității meseriei de militar; – Cea mai mare ameninţare la adresa securităţii naţionale, cu toate consecinţele care decurg de aici, este cea economică. Distrugerea economiei ţării şi, în consecinţă, lipsa unei strategii economice coerente, realiste şi apli­cabile au dus, practic, la imposibilitatea oricărei reacţii eficiente din partea ţării şi a instituţiilor militare în noile situaţii, precum şi în eventualele situaţii-limită, care sunt tot mai evidente. Pe acest fond s-au dezvoltat infracţionalitatea, corupţia, traficul de influenţă, degradarea cumplită a familiei, a sistemului educaţional şi a condiţiei umane. Armata resimte, ca o uriașă hologramă națională, această degradare a societății românești și poate tocmai de aceea este țintă predilectă a inamicilor camumflați din interior; – De-a lungul anilor, în principal datorită lipsei de respect a clasei politice româneşti faţă de instituţia militară, fată de valorile supreme ale acestei instituţii – între care cele mai importante cum sunt onoarea, demnita­tea, unitatea şi personalitatea militarilor – au fost trecute într-un con de um­bră, în favoarea unui autoritarism agresiv şi păgubos. Lipsa de respect a multora din reprezentanţii aceleiaşi clase politice faţă de istoria poporului român, de spiritul naţional, de sacrificiile oştirii şi de rolul unei armate într-o societate normală, democratică modernă descumpănește sensibilitatea afectivă a luptătorului; – Ordinea internă este o condiţie absolut necesară refondării economice şi sociale a ţării şi asigurării disciplinei sociale. „Ordo est anima rerum.” (Ordinea este sufletul tuturor lucrurilor). Ea nu trebuie să fie un rezultat al constrângerii şi umilirii cetăţeanului, ci o consecinţă a spiritului de libertate şi responsabilitate. Ea nu trebuie să-şi propună disciplinizarea cetăţeanului prin constrângere, ci responsabilizarea lui prin respect, adică slujirea lui şi a condiţiei lui. Există o responsabilitate a libertăţii care înseamnă în esenţă respectarea libertăţii celuilalt.

Acesta este Cetățeanul în Uniformă, militarul român conștient de menirea sa, pe care îl invoc astăzi. Refacerea prestigiului Instituției Militare, a calității de militar de profesie în principal, în urma unei campanii fără precedent de denigrare și abuz mediatic defăimător tot mai accentuat pe fondul unei propagande antiromânești directe, este o obligație morală de profundă responsabilitate a societății românești actuale. Atacurile asupra Corpului Armatei României, indiferent prin ce mijloace și sub ce formă se manifestă, trebuie tratat ca un act de agresiune și subminare a securității naționale, ca act ostil și profund antiromânesc.