În calitate de mare filozof și literat, Emil Cioran este bine cunoscut în literatura universală, opera Domniei sale reprezentând interdependența directă cu procesele vitale ale individului, aspecte care s-au profilat prin tematici despre semnificația istoriei umane, păcatul strămoșesc, neacceptarea credinței ca sistem de referință în existență, obsesia conștientului, pericolele ce intervin prin mijlocirea însușirilor negative, refugiul (azilul francez) consolator ca formă de protecție socială prin filozofia trăirilor, efectele implacabile în dezvoltarea identitară și culturală a omului și societății acestuia, precum și multe altele. Caracterul relatărilor se referă atât în cunoașterea literaturii moderne, cât și a celei clasice, conținuturile redând raportul dintre (realitatea) existența înconjurătoare și manifestările filozofului față de această realitate, care este obiectivă și subiectivă.
Expunerile realizate în opera cioraniană, cu precădere cele recomandate în domeniul eticii, metafizicii, esteticii, spiritului uman, între timp au fost studiate de numeroși critici literari din societatea română și din afara ei; respectiv, marele filozof fiind considerat ca unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai literaturii și culturii române, în același timp, și ca unul care, într-o măsură oarecare, este nociv pentru înțelegerea umană. Astfel, creația literară a lui Emil Cioran – suportând uneori și critici dure sau mai puțin dure pe lângă cele care au o valoare demnă de atenție, unele aprecieri cu sens negativ fiind redate și de condeierii români – aceștea având nemulțumirea prin faptul că filozoful și-a permis să pună în aplicare expresii dezonorante despre propriul popor și țară, cum ar fi: „Poporul” este o obsesie de care trebuie să ne ferim”; „România n-are nimic original în afară de ţărani, artă populară şi peisaj (de care nu e responsabilă). Dar cu ţăranii nu putem intra decît prin poarta de din dos a istoriei. Este înfiorătoare atmosfera primitivă, telurică, nediferenţiată a acestei ţări,…” (Schimbarea la faţă a României, 1936) – a fost valorificată la maximum până la ziua de azi de către reprezentanții artei filozofice și criticii literari din universalitate, evident, și din România.
Printre lucrările literare de valoare universală, scrise de Emil Cioran (n. 8 aprilie 1911, Rășinari, România – d. 20 iunie 1995, Paris), se numără cele din domeniul filozofiei și nu numai, care au fost traduse în limba engleză de profesorul, scriitorul, poetul și criticul literar american Richard Joseph Howard, ulterior fiind publicate în S.U.A. Pentru primul său volum scris în limba franceză „Précis de décomposition”/ „Tratat de descompunere” (1949), publicat la Editura Gallimard din Franța, Emil Cioran este nominalizat cu prestigiosul Premiu „Rivarol” în anul 1950. Iar pentru prima sa carte în limba română „Pe culmile disperării”, publicată în 1934, a fost nominalizat cu Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitați și Premiul Tinerilor Scriitori Români. Ulterior, până la plecarea în Franța, renumitul filozof Cioran a publicat alte patru cărți în limba natală – „Cartea amăgirilor” (1936), „Schimbarea la față a României” (1936), „Lacrimi și sfinți” (1937), „Amurgul gândurilor” (1940) – acestea prezentând o valoare aparte în literatura română. Peste 23 de cărți au fost traduse în limba italiană cu aportul scriitorilor și traducătorilor italieni Annunziata Capasso, Mattia Luigi Pozzi, Fulvio Del Fabbro, Cristina Fantechi, Diana Grange Fiori, Giovanni Rotiroti, Andrea Rigoni, Tea Turolla, Lauro Colasanti, Carlo Laurenti, Luigia Zilli, alții. Cunoscut ca important filozof în cultura universală, Emil Cioran este prezent în renumitele enciclopedii din Marea Britanie, SUA, Franța, Italia, Germania, Portugalia etc., evident și din România, respectiv, prezent și în renumitele biblioteci din întreaga lume. Cu referire la opera lui Emil Cioran și-au expus opinia renumiți critici literari și filozofi din lumea universală, printre ei numărându-se poetul și diplomatul francez Saint-John Perse (laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, 1960) care a scris „domnul Cioran a fost „unul dintre cei mai mari scriitori francezi care au onorat limba noastră de la moartea lui Paul Valery”. Însă, cu referire la cartea a II-a în limba franceză „Syllogismes de l’amertume”, ediția a II-a (1976, Ed. Gallimard, Paris; prima ediție fiind editată în 1952), tradusă în anul 1999 în limba engleză de Richard Howard, întitulată „All Gall is Divided”, o lucrare filozofică cu o colecție de aforisme, criticul literar american Susan Sontag deja în anul 1966 într-o colecție de eseuri „Styles of Radical Will” a menționat că „Cioran este una dintre cele mai delicate minți ale puterii reale care scriu astăzi”. Nuanța, ironia și rafinamentul sunt esența gândirii sale”]. Pe când criticul american Albert Mobilio, într-o recenzie publicată în ziarul New York Times, în 1999, cu titlul „Toate galele sunt împărțite”, a lăudat traducerea cărții „All Gall is Divided”, comparând idiosincrasia lui Cioran cu cea a lui Cosmo Kramer, totodată remarcând că „calitatea falsă a naifului investește actul de a muri cu o comedie alunecoasă care, într-o adevărată modă dublă, sporește seriozitatea”.
Precât despre lucrarea „De l’inconvénient d’être né” (1973, ediție în limba franceză), tradusă ulterior în limba engleză cu titlul „The Trouble with Being Born”, de Richard Howard în 1976 (nominalizată cu Premiul PEN pentru traducere), jurnalistul și criticul literar englez Nicholas Lezard în anul 1993 publică în ziarul britanic „The Independent” o recenzie întitulată „BOOK REVIEW/ Warmth at the art of aphorism: The trouble with being born – E M Cioran, trs Richard Howard: Quartet, pounds 8.95”// „Recenzie de carte/ Căldura în arta aforismului: Problema cu nașterea – EM Cioran” în care menționează: „De ce ar trebui să ne fie interesat de opiniile acestui excentric, care este, de altfel, contradictorie, perversă, rezistent la teoria intelectuală și neinteresat în problemele de semiotică? Pentru că Cioran face de fapt filozofia lui perfect democratică, asimilabil de oricine. Detestarea lui Cioran este autentică, atotcuprinzătoare și totuși pervers generoasă (al doilea ultim aforism al cărții începe „Nimeni nu a iubit lumea mai mult decât mine …”, ceea ce ar putea fi o glumă). se poate avea încredere în datele fundamentale ale lumii. Scepticismul său luminează lucrurile ca o torță”. Însă actorul englez Michael Robbins în articolul întitulat „Un an în lectură: Michael Robbins”, 2013, revista literară The Millions, relatează: „Problema cu a fi născut drept una dintre cărțile sale preferate”… „este păcat că Cioran și Weil nu s-au întâlnit niciodată”. Drept dovadă, opera filozofică a lui Emil Cioran este examinată și valorificată cu mult interes de criticii literari, filozofi, scriitori, profesori, actori din întreaga lume. Cu același interes, scriitorii germani Ulrike Bardt (dr., prof.) și Werner Moskopp (filozof) în lucrarea „Meine Mission ist zu zweifeln” – Emil Cioran zwischen Skepsis und Mystik”/ „Misiunea mea este să mă îndoiesc” – Emil Cioran între scepticism și mysticism” (LIT Verlag, 2017, în limba germană) dezvoltă teza conform căreia stabilesc: „îndoiala gânditorului româno-francez nu trebuie să ducă la disperare, ci poate apărea în momente mistice precum „Metanoia” și „unio mystica” . Tensiunea dintre misticism și scepticism în aforismele lui Cioran este examinată mai întâi dintr-o perspectivă literară și apoi explicată în pasaje de formă hermeneutică cu angajamentul lui Cioran față de onestitate: scepticul trebuie să-și continue misiunea”.
Luând în discuție monografia „Ein Säulenheiliger ohne Säule: Begegnung mit E. M. Cioran”/ „Un sfânt stâlp fără stâlp: întâlniri cu EM Cioran” (1998, Gras, Wiena, Literaturverlag Droschl), de filozoful german Thomas Stölzel, aceasta este „O abordare eseistică a unui mare aforist și o reflecție asupra efectelor speciale ale textelor sale întunecate și elocvente”, așa se pronunță autorul cărții; respectiv acesta înregistrând secvențe despre întâlnirile și discuțiile sale cu Emil Cioran la Paris, în rezultat Thomas Stölzel marcând că „în toate acestea apare imaginea vie a unei minți remarcabile, contradictorii și fascinante”. Corespunzător, Thomas Stölzel ilustrează: „Îi poți face ceva mai rău lui Cioran decât să încerci să-l înțelegi (să-l înțelegi, să-l explici)? Cu greu. El însuși a considerat efortul presupus de succes de a înțelege cel mai rău care i s-ar putea întâmpla unui autor. «Stölzel se salvează pe sine, pe cititorii săi și pe Cioran de această nenorocire și descrie istoria etichetelor cu care Cioran a fost dat de-a lungul deceniilor cu o batjocură ușoară – și, de altfel, lasă însuși poetul-filosof să-și spună cuvântul”. În cazul dat, credem, nu sunt necesare explicațiile de rigoare la cele interpretate, claritatea textului este evidentă.
Cât despre studiul „Il demone della lucidità. Il «caso Cioran» tra psicoanalisi e filosofia”/ „Demonul clarității. „Cazul Cioran” dintre psihanaliză și filosofie” (2005, Rubbettino), de profesorul italian Giovanni Rotiroti (Universitatea din Napoli), aflăm următoarele: „Ceea ce este în joc în această carte este de a oferi puncte de vedere în multe privințe inedite și care să ilumineze unul dintre cei mai controversați scriitori și gânditori care au apărut în Occident. Cartea analizează în diferitele sale fațete tema de bază a lui Cioran, luciditatea, care a jucat un rol de privilegiu, dar și de condamnare pentru scriitor, care s-a dovedit a fi o resursă, dar și o înfrângere, unde spiritul tragediei și al înțelepciunii ajunge să rezulte în actul subiectiv al unei alegeri de libertate și în aterizarea existențială către un destin fatidic cumva dorit”; totodată profesorul Rotiroti afirmând „Cioran, născut în inima Transilvaniei în 1911 în România și murit la Paris în 1995, este considerat de cei mai atenți critici drept cel mai mare prozator de după Valéry și drept cel mai original dintre gânditorii francezi ai secolului trecut. Unul dintre cei mai esențiali autori ai secolului al XX-lea, are un public uriaș în lume. Cu toate acestea, opera sa, în special cea scrisă în limba română, a împovărat atât responsabilitatea ideologică a unei aderări efemere la misticismul naționalist în vogă în climatul cultural dintre cele două războaie din Europa, cât și faptul că cărțile sale au oferit psihopatologie astfel de perspective. pentru a face din acesta un caz de „depresie creativă”. Ambele interpretări date operei sale trebuie redimensionate și, în acest sens, eseurile conținute în acest volum iau în considerare mai presus de toate scrierile timpurii ale filosofului, retrăiesc cele mai evidente trăsături ale vocației sale la scris, prietenii, contexte, lecturi, idei, marele salt în trecut, detașarea lingvistică și exilul voluntar”. Adevăr obiectiv care nu poate fi șters cu buretele despre viața unui om, acest adevăr rămâne pentru totdeauna înscris în istorie, cu atât mai mult în biografia unui scriitor.
Pe lângă toate, criticul literar american Susan Sontag, realizând o introducere la volumul „The temptation to exist” by E.M. Cioran”/ „Tentația de a exista” de Emil Cioran” (1998, University Of Chicago Press), a scris: „autorul a fost de acord cu acei gânditori din tradiția modernă care considerau metafizica și teologia sistematică ca „fantezia depășită a minții, o parte a provincialismului spiritului, copilăria omului”. Responsabilitatea principală pentru aceasta rezidă în îndoielile moderne cu privire la sfera puterilor noastre intelectuale. O consecință a fost înclinația către filosofarea „mutilată, incompletă” favorizată de scriitori precum Nietzsche, Kierkegaard și Cioran – scriere „personală (chiar autobiografică), aforistică, lirică, antisistematică”. În continuare Susan Sontag completând: „Cioran, în scrierea sa matură, manifestă puțin interes pentru „bucăți bune de experiență” și, ca un recluz, ar fi avut puțini destui de contemplat. Dar, având în vedere dispoziția sa mentală, nu ar fi contat cu adevărat. El a fost mereu preocupat de realitățile umane de tip „universal” a căror reținere nu necesită o experiență extinsă: ofuscarea mortalității prin „a face”; „sentimentul nostru de a fi totul și dovada de a nu fi nimic”; preocuparea noastră inexplicabilă cu viitorul și convingerea particulară a nemuririi. Și cum se face că fiecare generație mândră simte că nu are nimic de învățat de la predecesorii săi și se află „la vârf, dacă nu la sfârșitul istoriei”? Cioran nu era puritan, dar ceva de genul celor spuse de Tate despre Dickinson s-ar putea spune și despre acest exclusiv român expatriat la Paris; pentru el, la fel ca și pentru Dickinson, mortalitatea era adevărul general care nu putea fi ignorat în meditația asupra imediatităților conștiinței și comportamentului”.
Opinii de rigoare sunt realizate de profesorul și scriitorul Rupert Guth (dr., Universitatea din Salzburg) în lucrarea „Die Philosophie der einmaligen Augenblicke: Überlegungen zu E.M. Cioran”/ „Filozofia momentelor unice. Reflecții asupra E.M. Cioran” (1990, Königshausen & Naumann, Germany), de sociologul și psihologul iugoslav Branko Bokun în lucrarea „Emile Cioran’, in Memoirs of a Nomadic Humorist”/ „Emile Cioran, în Memoriile unui umorist nomad” (2007), de scriitoarea și profesorul Aleksandra Gruzinska (Universitatea din Arizona, SUA) în lucrarea „Essays on E.M. Cioran”/ „Eseuri despre E.M. Cioran” (1999, 2003), de criticul literar româno-german Mariana Sora în lucrarea „Cioran jadis et naguère, Entretien à Tübingen”/ „Cioran astăzi și ieri, O convorbire la Tübingen” (Paris, L’Herne, 1988), de poetul și traducătorul francez-elvețian Armel Guerne în lucrarea „Lettres de Guerne à Cioran 1955-1978”/ „Scrisori din Guerne către Cioran 1955-1978” (2001), de jurnalistul și scriitorul francez Patrice Bollon în monografia „Cioran l’hérétique”/ „Cioran ereticul” (1997, Gallimard), de eseistul și filozoful spaniol Fernando Savater în studiul „Versuch über Cioran”/ „Experimentează prin Cioran” (Traducere din spaniolă de Claus-Bernhard Schmidt, 1985, Raben-Verlag, München), precum și de mulți alții – la rândul lor, cu toții punând în valoare capacitatea intelectuală a filozofului Emil Cioran, indiferent de faptul că unii dintre ei, printre altele, au încercat să-l compromită în limitele inteligenței și modestiei sale. La rândul său, prin discursul propus, marele filozof român a compus o operă literară după propriul instinct și însușire, în rezultat punând în evidență modelul personalității sale, care, prin sinceritate, oferă și descrieri deschise despre manifestările/ sentimentele personale, însă, din nefericire, relatările respective nu întotdeauna sunt înțelese de publicul cititor.
De specificat, despre opera literară a marelui gânditor Cioran s-au referit foarte mulți scriitori, critici și personalități notorii din societatea română și universalitate, recenziile, studiile și monografiile acestora fiind scrise în limba română și în multiple limbi străine, respectiv critica literară referindu-se atât asupra operelor publicate în România în limba română, cât și asupra celor editate în limba franceză după exilul în Franța.
Lasă un răspuns