Am trăit, ca într-un vis, un sfert de secol de speranțe neîmplinite…

În 1989, infrastructura industrială situa România în primele zece țări din Europa. Mulți au uitat, alții n-au știut niciodată… Cum stătea România, din punctul de vedere al integrării economice cu țările dezvoltate, în 1989? În 1989, infrastructura industrială situa România în primele zece țări din Europa: exista platforma Pipera, creată de francezi, unde se construiau calculatoare; autocamioanele și autobuzele fabricate la Brașov și București erau
patente germane; avioanele Rombac erau cumpărate de la englezi; avioane de luptă și tancuri după licențe autohtone (fiind în topul țărilor cu export militar); locomotivele de la Electroputere Craiova erau patent elvețian; elicoptere militare și civile după licențe din FRANȚA; la Reșița se fabricau motoare de vapoare după licența Renk din Germania; centrala nucleară de la Cernavodă provenea din Canada.

Putem spune, și nu suntem nostalgici, că începusem să ne integrăm acceptabil cu economiile mari ale lumii. România era a treia țară din lume, după SUA și Japonia, care fabrica anvelope gigant, pentru autobasculante de peste 110 tone. Doar două țări din lume făceau șuruburi cu bile: România și Japonia. Acestea se foloseau în industria nucleară și aerospațială.

În 1990, liberalul Petre Roman a afirmat că industria românească era un „morman de fiare vechi”. Ce am avut și ce am pierdut în ultimii 31 de ani, domnule ministru? A fost cea mai nefericită declarație de politician de după 1989, care ne urmărește până azi. Referindu-se la industrie, că e de dat la fier vechi, fostul prim ministru Petre Roman dorea să spună lumii că întreaga economie a României comuniste nu merita doi bani.

Ca să combatem această viziune, cităm date statistice la întâmplare, din diferite domenii: România producea 14 milioane de tone de oțel în 1985; azi, doar trei milioane; producea 400.000 tone de aluminiu, azi produce pe jumătate; în 1980 ieșeau pe poarta fabricilor 1.600 de excavatoare, niciunul azi; ieșeau 71.000 de tractoare niciunul azi (am construit fabrici de tractoare în Egipt și Iran, care funcționează și acum, în timp ce în România au murit); în 1984 fabricam 600 de vagoane de pasageri pe an, azi, niciunul.

Cât despre vagoanele de marfă, construiam 14.000 de bucăți pe an; Azi, abia 800 (cel puțin 100.000 vagoane de marfă au fost tăiate și vândute la fier vechi în ultimii ani). În fine, produceam 144 de nave de tonaje diferite; azi, după cum se știe, nu mai producem niciuna.

Industria sticlăriei e prăbușită. Industria cosmetica (săpun, deodorante, creme) a dispărut. Potrivit statisticii oficiale, după anul 2000, au fost exportate 50 de milioane de tone de „fier vechi” ,„deșeuri” de cupru, aluminiu și alte neferoase, în valoare de peste zece miliarde de euro!

Am exportat lemn brut, în valoare de peste opt miliarde de euro, și alte produse brute (cereale, fructe, animale vii etc.) în valoare de alte cinci miliarde de euro! Ca cea mai ordinară țara COLONIALĂ! Prelucrarea acestora în România ar fi însemnat crearea a milioane de locuri de muncă! Practic, întreaga economie națională a fost oferită pe tavă, fără nicio logică! Amețitoare cifre…

Cum stau lucrurile în domeniul petrolului? România producea 13 milioane de tone de petrol în 1970, și numai… șase milioane azi. Diferența până la 34 milioane tone prelucrate de rafinăriile românești din fiecare an, provenea din importul de petrol (LIBIA, IRAK, IRAN, URSS, etc.)

Suspect?! Cineva nu raportează corect.

Nu am nicio încredere în această cifră, atât timp cât nu știu dacă toate sondele au contoare. Au contor, domnilor? Trebuie să plătească redevențe la tona de țiței brut, dar dacă scoți opt-zecemilioane de tone și raportezi numai șase? Cu cât păgubești statul? Petrolul se scoate mult și se rafinează în alte țări. De aici, deduceți consecințele.

Înainte de 1989, produceam 8,5 milioane de tone de motorină și acum mai producem doar două milioane, produceam zece milioane de tone de păcură și nu mai producem nimic; produceam 500.000 de tone de uleiuri minerale, azi, nimic.

Pe de altă parte, ați observat că nici distribuția gazelor nu mai este a noastră. Cine măsoară producția? Cine măsoară distribuția? După 1990, s-a schimbat peisajul industrial. S-a creat o falie între marea și mica industrie. De ce s-a întâmplat acest fenomen? Au venit „sfaturi” de la competitorii noștri europeni: faceți IMM-uri (întreprinderi mici și mijlocii), dați afară muncitorii din marile uzine, închideți mamuții industriali, produceți kit-uri, componente, nu produse integrale, faceți cabluri, radiatoare, sisteme de frânare și anvelope, nu locomotive și tractoare.

Parcă intenționat, nu a existat o viziune politică de dezvoltare, ci doar una pentru distrugere. Guvernanții și-au îndeplinit misiunea cu exces de zel. Nu mă poate convinge nimeni pe mine că nu a fost totul pe bază de program, o teorie a conspirației. UE a fost creată pe baza Comunității Economice a Cărbunelui și Oțelului. Deci, România nu putea să intre în grila europeană cu industria ei siderurgică, de 14 milioane tone de oțel. A trebuit lichidată, ca un „bonus” pentru admiterea în UE.

Care au fost primele mari greșeli istorice ale politicienilor, în urma cărora s-a dat startul la jaful național? Prima mare eroare a fost restituirea „părților sociale”, o privatizare pe bani adevărați, începută surprinzător de Ceaușescu. FSN-ul a restituit acești bani, pentru a cumpăra bunăvoința oamenilor, chiar cu banii lor! Această măsură anti-economică, din cauza căreia fabricile și uzinele au rămas fără capital lichid, a condus, de fapt, la excluderea cetățenilor de la un drept de proprietate plătit cu munca lor; a fost o renaționalizare a unei părți a capitalului social, destinată ulterior și cedării controlului economiei către interese de grup, mai ales străine (măsură ce are ca autor același liberal ROMAN, provocând din februarie 90 hiperinflație, erau peste opt milioane de salariați cu o medie a părților sociale de două salarii medii fiecare, care au fost plătite într-o lună, întreprinderile fiind obligate să facă credite bancare, adevărata justificare a găurilor negre).

A doua mare eroare a fost privatizarea „de masă”, fără proceduri și fără reguli de protecție a acționarilor minoritari; viitoarele certificate de acționar au fost cumpărate pe nimic, de cei care știau ce va urma. Atunci s-a spus că se privatizează numai 30 la sută din capitalul societăților comerciale. S-a anunțat, totodată, că sectoarele strategice nu se vor privatiza. Dar au venit pe urmă FMI, Banca Mondială și societățile externe de
consultanță, care au dictat, și guvernele au promovat controlul total, fără luptă şi fără niciun câștig, asupra întregii economii.

Practic, economia națională a fost oferită pe tavă, fără nicio logică și fără a se spune, cel puțin, că este cadou sau pradă de război, celor care, chipurile, au făcut lobby pentru integrarea României în Uniunea Europeană.

Fiecare program de guvernare anunțat a fost, de fapt, un program de „neguvernare”, program de HOȚIE. A dispărut întreg sectorul industriei de textile, confecții, tricotaje (filaturi, țesătorii, fabrici de stofă și postavuri, întreprinderi de pielărie și încălțăminte, toate concepute într-un sistem integrat). A fost închis sectorul agroalimentar (36 de fabrici de zahăr, fabricile de ulei, de preparate din carne, de lapte și produse lactate, zeci de fabrici de nutrețuri combinate etc.).

Nu mai există majoritatea fabricilor din industria lemnului și mobilei, din industria cimentului, a lacurilor și vopselelor, a medicamentelor, din sectorul construcțiilor de mașini, al exploatărilor miniere de feroase și neferoase, de cărbune etc. S-au desființat întreprinderile agricole de stat și cele de mecanizare a agriculturii, stațiunile de cercetări agricole și, în general, marea majoritate a institutelor de cercetare-proiectare. Au dispărut industria electronică, electrotehnică, de mecanică fină, optică, automatizări etc.

Baza națională de soiuri de plante și rase de animale a fost pulverizată. România nu mai are astăzi un pachet național de semințe, soiuri, hibrizi, de culturi cerealiere, plante tehnice, legume etc.

A fost distrus, aproape în totalitate, sistemul de irigații (construit prin îndatorarea dureroasă de la Banca Mondială – 4.000.000 ha.!), pentru a cărui plată românii au contribuit zeci de ani; au fost abandonate programele de combatere a eroziunii solului, de îndiguiri și desecări, dar și cele de irigații în curs (canalul Siret-Dunăre sau București-Dunăre).

Întreaga economie națională a fost, pur și simplu, pulverizată și lăsată fără nicio logică structurală. Care sunt consecințele asupra populației, derivate din acest peisaj apocaliptic, desprins parcă dintr-un film S.F.? Treptat, România s-a transformat într-un paradis al multinaționalelor care controlează industria, agricultura, transporturile, construcțiile, comerțul, sectorul financiar-bancar etc. și care își promovează reglementări legale în interes propriu. Românilor le-au rămas întreprinderile mici și mijlocii – de fapt, microîntreprinderile; dintre cele aproximativ 500.000 înregistrate, peste 200.000 nu au niciun angajat!

Românii au astăzi libertatea să se ocupe de economia și afacerile de subzistență (avem și industrie de subzistență, nu doar agricultură!) și construcții și transporturi și alte servicii de subzistență, pretinzând că acționăm pentru dezvoltare inteligentă, inovativă și durabilă.

Nimic nu este mai durabil decât subzistența, aceasta este strategia noastră națională, după ce am făcut praf marile companii. Brandul României este subzistența, atât în interiorul țării, cât și pe celelalte piețe ale muncii, unde lucrează cetățenii români. Nici după 31 de ani, clasa politică – veritabil detașament al legiunii
străine, terminatorul României moderne, nu a realizat importanța unei reglementări prin care salariații să-și investească o parte din salariu în compania proprie.

Întreaga economie putea fi salvată prin participarea financiară a salariaților, printr-o reglementare prin care salariile reinvestite să fie scutite de impozite și contribuții.

A existat, în toți acești ani, un fir roșu care să lege zecile de guverne ce s-au perindat pe la Palatul Victoria, de un proiect minimal, coerent, de dezvoltare?

Firește că nu a existat! Zi de zi, guvernele și clasa politică s-au ocupat numai de FURTURI și protejarea așa-zișilor investitori strategici, prin scutirea de impozit pentru profitul reinvestit, și nu de promovarea facilităților destinate salariilor reinvestite. Investitorii nu ar fi trebuit să primească niciun sprijin în România, pentru a-i plăti pe angajații români cu salariul minim sau pentru a-i angaja la negru, din rațiuni de competitivitate.

„Veniți în România, că vă garantăm sclavia pe bani puțini și vă mențineți competitivitatea!”. Acesta a fost, în esență, programul de guvernare al ultimilor 31 de ani. La conducerea țării au fost „aleși” cu puternică susținere externă, doar acei conducători vulnerabili ca cinste și corectitudine (vezi BĂSESCU, IOHANNIS, CÂȚU etc.)

O radiografie de Emil Tomoaică

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*