Ediția jubiliară a Festivalului „Enescu” (3)

Mă opresc acum la concertul din 8 septembrie, singurul transmis în direct pe Mezzo, eveniment neanunțat însă de OaMA, marea informatoare a Festivalului „Enescu”, căreia nu-i scapă nimic, decât esențialul. De ce? Fiindcă este vorba tot despre un experiment. Da, dar de data aceasta este strict muzical, nu cu… proiecții. Sonata a III-a „în caracter popular românesc” de George Enescu a căpătat o altă formă în aranjamentul dirijorului și compozitorului moldovean Valentin Doni (moldovenii de peste Prut sunt mult mai buni aranjori decât noi),  adică a devenit un spectaculos concert pentru vioară și orchestră (Orchestra Filarmonică din Londra, Edward Gardner dirijor & Patricia Kopatchinskaja vioară). Valentin Doni a făcut acest aranjament special pentru Patricia Kopatchinskaja, una dintre ambasadoarele de seamă a lui George Enescu în lume.

Programul a cuprins: Michael Tippett, Dansuri rituale din opera Căsătoria de vară; George Enescu, Sonata nr. 3 pentru pian și vioară op. 25, „în caracter popular românesc” (aranjament pentru vioară și orchestră de Valentin Doni); Edward Elgar, Variațiunile Enigma

Iar transmisia a fost de nota 10. Nimic nu a intervenit între mine, ascultător, și muzică. Nu aș fi vrut să fiu în sală, lângă fantomele cu mască și să nu aud nuanțele sunetelor emise de interpretarea marii violoniste. Piesele cântate au purtat o eleganță deosebită datorită și fineții dirijorului Edward Gardner. Prima piesă a avut și o notă de veselie, dar orchestra și-a impus stilul vivace în ultima parte, când a fost ca acasă. Compozitorul Edward Elgar este un „Sir”. El este simbolul muzicii romantice al Angliei. Enigma sa este o lucrare structurată pe o temă cu 14 variațiuni compusă în anul 1899. Piesa este învăluită într-o aura de mister, trecerile de la o variațiune la alta sunt insesizabile, fac parte din aceeași familie, fiind însă codificate cu mesaje ascunse. Compozitorul a dedicat lucrarea ,,prietenilor mei ilustrați în conținutul piesei’’. Temele piesei sunt construite ca personaje, unele dintre ele fiind soția sa, Alice, un prieten apropiat și compozitorul însuși. O relație în triunghi, cu martori?!

*

Sonata lui Enescu este o capodoperă, model de iuțire de sine și isihasm. Enescu nu a compus un concert pentru vioară, nici unul pentru pian, instrumentele care i-au adus solistului celebritatea. Poate de aceea compozitorul a ocolit acest gen. Dar a creat, în schimb, Sonatele pentru vioară și pian, care sunt considerate definitorii pentru muzica sa, ba chiar apogeul ei.

Capcana în care cad toți cei grăbiți este cantonarea muzicii lui Enescu în zona folclorului românesc. Evident, el s-a identificat de mic cu intonaţiile populare, dar pe care în limbaj simfonic le-a stilizat, le-a cizelat într-o scriitură pe cât de rafinată pe atât de complexă, îmbinată cu trăirile isihaste, cu meditațiile religioase, cu o viziunea mistică asupra lumii. Iar acest mariaj nu este forțat, dimpotrivă, are naturaleţea expresiei creatoare.

Adesea este citată Sonata a III-a op. 25 în la minor „în caracter popular românesc” ca model unic ȋn istoria genului, un pisc irepetabil chiar şi pentru Enescu. Sonatele pentru vioară și pian rămân modelele mariajului de care am pomenit. De aici trebuie să se ȋnceapă portretul componistic al celui numit pe drept cuvânt „Al doilea Mozart”.

Trebuie să mărturisesc că această variantă orchestrată a sonatei nu este mai bună decât originalul enescian, forma de cameră a sonatei. Una este să termini o lucrare neterminată, cum a făcut Pascal Bentoiu sau Cornel Țăranu, și alta este să te apuci să prelucrezi o operă deja finisată, perfectă! Indiscutabul, o strici. Vioara simțea nevoia unui dialog cu pianul, nu cu orchestra. Pianul nu poate fi suplinit de nimic, nici de orgă. El este un instrument regal.

Mi-aduc aminte de recitalul artiștilor Midori (vioară) și Jean-Yves Thibaudet (pian), de la ediția 2019. A avut loc la Ateneu. Ei au cântat magnifica Sonată nr. 3 în La minor pentru vioară și pian de George Enescu. A fost ultima piesă a recitalului, care a mai inclus Sonata în La minor op. 105 de Robert Schumann, Sonata nr. 1 în La major de Gabriel Fauré și Sonata în Sol minor de Claude Debussy, toate, desigur, pentru vioară și pian.

Parcă programul a fost ales în așa fel ca să ilustreze diferența pe care o face Enescu în orice gen de muzică. Au fost aleși muzicieni pe care i-a admirat Enescu, pe Schumann îl nota încă de când era elev la Viena cu 10, Fauré i-a fost profesor la Conservatorul din Paris, iar Debussy, strălucitul Debussy, chiar prieten, dar pentru Enescu, la începutul secolului 20, melomanii Franței nu aveau ureche, nu existau decât Ravel și Debussy. Deci patru titani ai muzicii, ai sonatelor.

Toate au fost piese dificile, dar a venit Enescu cu inovațiile lui revoluționare. Prima parte a sonatei sale seamănă cu sonata lui Debussy, strălucită, cu un final foarte vivace și cu întorsături scurte și iuți de fraze muzicale. Dar a venit partea a doua, Andante misterioso, prin care Enescu intră deodată în starea isihastă, când se aude și liniștea vorbind. Liniștea pe care o sugerează aici Enescu este sunetul lui Dumnezeu (vezi introducerea la volumul Iuțirea de sine). Și el urcă treptat tonul, dar acest suiș nu se face ca la Schumann, ca la clasici, în general, printr-o alternanță între fortissimo și pianissimo. La Enescu totul curge, se petrece o trecere sonoră din sfera sunetului infinit, cum îl numesc eu în asociere cu „melodia infinită” a lui Wagner. Acest suiș pregătește partea a treia, care dă în titanismul enescian, în ceea ce am numit iuțirea de sine.

Această iuțire, aici, este formidabilă, năucitoare. Parcă a luat toată seva folclorului românesc și a trecut-o prin strecurătoarea geniului său, prelucrând-o divin. Nu întâmplător, acestei Sonate nr. 3 i-a adăugat și o explicație, numind-o „în caracter popular românesc”. Fiindcă aici, în partea a treia, Allegro con brio, introduce pur și simplu o sârbă, un vertij amețitor, pe care apoi îl prelucrează într-o notă personală, cu o coda de pian, cu note joase, puternice, titanice. De parcă tot acest iureș vrea să sfredeleze pământul, să facă în el o gaură a luminii! Ceva magnific, greu de perceput într-o stare normală. Enescu parcă s-a dezlănțuit, a renunțat la orice precauție, el, care spunea că este timid, rușinos, a lăsat deoparte orice sfială și a răbufnit cu o forță titanică.

De fapt, ceea ce în viață nu putea fi, compensa în operă. S-a remarcat încă o dată ceea ce spunea el că vrea să stoarcă tot din ființa sa „sălbatică”.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*