România – o ţară ajunsă la disperare, cu un guvern fantomă şi un popor debusolat atacat din toate părţile…

Poate nu suntem singurii din lume care se confruntă cu o situaţie atât de tulbure. Dar, spre deosebire de alţii, noi pretindem că ne aflăm în inima Europei, ne considerăm un stat democratic, stabil din punct de vedere economic şi cu o clasă politică responsabilă. Nimic mai neadevărat. Este doar un clişeu. Este imaginea care ni se vinde, mai ales în anii electorali, când politicienii, machiaţi strident în culorile naţionale, pozează în patrioţi, iubitori de naţie şi par a fi afectaţi de situaţia omului de rând ca şi când le-ar fi murit o rudă apropiată.

Unde şi cum suntem

În realitate ne aflăm la marginea estică, aceea sărăcită de cotropitori, a Europei: „Nouă ne place să credem că suntem europeni, înţelegând prin aceasta că ne supunem aceleiaşi logici a modernității ca ţările prospere ale continentului. În fapt, semănăm mai mult cu fostele colonii ale acestora”. Au trecut multe decenii de când nu am mai cunoscut cu adevărat democraţia.

Din punct de vedere economic am ajuns într-un faliment real, ascuns de autorităţi sub fraze sforăitoare şi planuri de redresare niciodată materializate. Şi asta fiindcă de treizeci de ani distrugem fără răgaz tot ce am avut de calitate în ţară şi tot ce a fost performant în domeniul industrial şi în agricultură, pentru că vindem pe nimic inclusiv pământul de sub noi şi nu contenim în a sufoca din faşă orice iniţiativă autohtonă cu perspective de dezvoltare.

Iar clasa politică, provenită din zona de scursură urât mirositoare a societăţii, se târăşte fără ruşine precum un câine linguşitor şi flămând în faţa străinătăţii şi are veleităţi de zbir în raport cu propriul popor. Oriunde priveşti, găseşti disperare.

Pensionarul

E disperare în ochii obosiţi ai pensionarului român. El trăieşte la limita subzistenţei din mila unui guvern iresponsabil şi nepăsător care consideră că pensia reprezintă o cheltuială inutilă şi nu un drept al celui care a plătit o viaţă întreagă statului în baza unui contract ce i s-a promis că va fi respectat cu sfinţenie. E disperarea celui ajuns la vârsta neputinţei care vede cum fiecare nou guvern, cu metode specifice tâlharului la drumul mare, îl atacă ştiindu-l vulnerabil şi încearcă să-i fure din puţinii bani care i se cuvin de drept. E disperarea celui tratat cu dispreţ în spitale, lipsit de medicaţia neceară bătrâneţii sau pus în faţa unor preţuri exorbitate pentru aceleaşi medicamente pe care cu puţini ani în urmă le cumpăra cu câţiva lei. E disperarea individului dependent de mila unui stat care îl tratează ca pe un balast, un stat interesat în dispariţia sa cât mai apropiată pentru a-i lua banii ce i se cuveneau şi a-i băga în buzunarul larg al acoliţilor veşnic nesătui.

Bugetarul

Citeşti disperarea pe faţa angajatului la stat cu salariul blocat an după an şi trăind sub permanenta ameninţare a disponibilizării întrucât fiecare nouă administraţie constată, pe bună dreptate sau nu, că predecesoarea a umflat fără rost aparatul administrativ. E disperarea celui obligat să trăiască după reguli din ce în ce mai absurde, a aceluia care trebuie să se vaccineze pentru a mai putea veni la serviciu, a aceluia care poartă masca opt ore pe zi şi care se află la contactul direct cu nervozitatea unor oameni care, hărţuiţi de legi inepte, au ajuns la limita suportabilităţii.

Agricultorul

Disperat este şi agricultorul, ţăranul adevărat. Părăsit de de statul care l-a exploatat nemilos decenii la rând, rătăcit între restricţii de toate felurile al căror rost nu-l înţelege, fără posibilitatea de a-şi fructifica munca pământului, alungat din pieţe şi victimă sigură a samsarilor de produse agroalimentare, obligat uneori să-şi arunce la gunoi produsele decât să le dea pe nimic, cu vitele din curte omorâte, sub pretextul unor maladii ori pandemii importate, de hoarde ucigaşe echipate precum extratereştii, văduvit de pământul strămoşesc prin maşinaţiuni funciare coordonate de oficialităţile care ar fi trebuit să-l apere de tâlharii de terenuri agricole înmulţiţi ca ciupercile după ploaie, cu drumurile satului lăsate în părăsire, obligat să care apa necesară gospodăriei de la fântâna satului cu cobiliţa pe grumaz ca acum două sute de ani. Din ce în ce mai sărac în satul părăsit de tineret, ţăranul îşi plânge disperarea în pumnii noduroşi munciţi din greu. El este invizibil pentru acest guvern fantomă.

Părinţii

Sunt disperaţi părinţii. Ei nu mai pot controle ceea ce se întâmplă cu copiii lor ajunşi prizonierii unui sistem de educaţie aflat în descompunere, ai unui mecanism dubios a cărui singur efect este semialfabetizarea unor viitori semidocţi. E disperarea celui pus să semneze pentru vaccinarea copilului drag cu un vaccin în care nu are încredere pentru că efectele sale pe termen lung îi sunt în mod intenţionat ascunse. E disperarea aceluia care trebuie să-şi părăsească copilul de numai doi ani speriat de necunoscut la poarta grădiniţei întrucât nişte dispoziţii idioate ale unora care se erijează în apărătorii sănătaţii poporului nu ţin cont nici de sentimentele părinteşti şi nici de trăirile copilaşului.

Copiii

Disperaţi sunt şi copiii, azvârliţi de lopata nepăsătoare ministerului de resort ca nişte cartofi din „şcoala prin prezenţă fizică” spre „şcoala online” şi invers, rostogoliţi precum dovlecii de la obligativitatea de a purta în clasă numai un anumit tip de mască la vaccinarea aproape obligatorie. E disperarea firească a copilului căruia i se spune să nu-şi mai numească mama mamă şi tatăl tată. A copilului aruncat încă de la vârsta cea mai fragedă în dilema incertitudinii sexuale, a unei educaţii agresive care îl orientează spre actul sexual contra naturii, spre negarea autorităţii părinteşti, spre manifestarea unei independenţe pe care nu o înţelege, nefastă pentru oricare copil normal şi ale cărei adevărate consecinţe nu le cunosc nici „educatorii” lui.

Cetăţeanul

Cetăţeanul, românul simplu sau cât de cât înstărit, este şi el cuprins de disperare. Este atacat din toate părţile de o administraţie ajunsă la putere prin fraudă, care nu-i cunoaşte şi nu-i apără interesele, care inventează legi după legi menite să-l îngenuncheze precum o vită înainte de sacrificiu. Din sferele tulburi ale puterii semioculte îl atacă arafaţii, cerându-i să se comporte precum un ciumat, să se vaccineze pentru a putea bea o bere, amendându-l dacă i-a căzut masca sub nas sau dacă merge la piaţă peste orele permise de Ordonanţele Militare care nu au nicio legătură cu armata.

Din spitale îl atacă medicii, tot mai mulţi lipsiţi complet de etica profesională şi condiţiile de spitalizare depăşte cu decenii de evoluţie a actului sanitar. În spitalele româneşti se moare, poate mai des decât de boală, de nepăsare, de frig sau de foc.

De la Palatul Victoria îl atacă cîţii, îngropându-l în sărăcie şi datorii plătibile de el şi de urmaşii săi.

Din dealul Cotrocenilor îl atacă iohanişii, aroganţi şi nesimţitori, subordonându-l unor guverne adunate în haite, a căror unică îndeletnicire este de a se pleca în faţa străinătăţii hulpave şi urărind un singur scop – ajungerea la ciolan.

Din cele mai neaşteptate locuri îl atacă, cu sălbăticie, corporaţiile străine care i-au subtilizat întreaga industrie, i-au acaparat cu sprijinul băseştilor, năstaşilor, bocilor (şi altor circa douăzeci de prim-miniştri rotiţi pe fotoliul din Palat ca tiribombele la bâlci) apa pe care o bea şi în care se spală, electricitatea cu care îşi luminează casa tot mai săracă, telefonul cu care îşi simte aproape copiii alungaţi de sărăcie în lumea largă, pâinea făcută din grâul trudit spre a fi vândut pe nimic…

În ţara asta bolnavă de disperare pe acelaşi cetăţean îl mai atacă şi speculanţii mărunţi sau mari, mărind la nesfârşit preţurile, sugrumându-l financiar şi furându-i zile din viaţă cu sprijinul direct al guvernanţilor corupţi.

Deasupra tuturor, nişte specimene incapabile să guverneze

Deşi au trecut secole ce s-au vrut înoitoare peste acest popor, politicienii nu s-au schimbat. Ei sunt şi azi aceiaşi şnapani, aceiaşi hoţi organizaţi în găşti denumite pompos partide, aceiaşi ignoranţi înfumuraţi care confirmă proverbul „Prostul nu e prost destul dacă nu-i fudul”. Politicienii au rămas, ca o rasă îngheţată într-o matriţă fiziologică imuabilă, aceiaşi indivizi fără simţul dragostei de ţară, aroganţi cu poporul considerat o turmă de imbecili şi, pe deasupra, lipsiţi complet de sentimentul demnităţii naţionale.

Nu evoluăm ca ţară. Nici măcar nu rămânem în echilibru la un anumit stadiu de dezvoltare. Involuăm într-un ritm debordant. Fenomen dincolo de orice dubiu pentru orice observator obiectiv al realităţii româneşti. De ce? Pentru că ei, politicienii, aceiaşi dintotdeauna, par a fi rămas exact aşa cum, în 1856, la Congresul de la Paris, îi descria contele Clarendon, reprezentantul Angliei – nişte specimene incapabile să guverneze: „Cum se poate guverna o ţară ai cărei conducători – în mod fatal, autoproclamaţi – nu fac nimic altceva decât să caute, în lungi reglări de conturi între clanuri (bazate pe rudenie sau pe alianțe), ce iau aparenţa unui război civil (chiar dacă purtat doar în seraiul puterii), să-şi însuşească privilegiile reprezentanţilor fostelor puteri tutelare?

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*